Ziarul TRICOLORUL, nr 2120 / 22.03.2011

TRAIAN BĂSESCU E PREGĂTIT SĂ TRĂDEZE 

Preşedintele Parlamentului Ungariei, Kover Laszlo, a declarat că „autonomia Ţinutului Secuiesc este legală, corectă şi modernă, este viitorul naţiei şi voinţa lui Dumnezeu”. Traian Băsescu şi Emil Boc au tăcut chitic. Soţia ambasadorului Ungariei la Bucureşti, Oszkár Füzes, a dat citire, cu ocazia aceloraşi festivităţi, mesajului lui Viktor Orban şi a adăugat, în final, un vers despre care a pretins că-i aparţine lui Sandor Petöfi: „Să fie Ardealul din nou ce-a fost!“; s-a aflat ulterior că, de fapt, versul cu pricina face parte din poezia „Eliberarea Ardealului“, de Albert Wass, criminal de război condamnat la moarte în contumacie, în mai 1946, de Tribunalul Cluj. Traian Băsescu şi Emil Boc au tăcut chitic. Csibi Barna, membru al organizaţiei extremiste „Garda Secuiască“, l-a spînzurat în efigie pe Avram Iancu. Traian Băsescu şi Emil Boc au tăcut chitic. Pe scurt, iredentiştii maghiari au dezlănţuit o ofensivă fără precedent, susţinută în mod oficial de cei mai înalţi reprezentanţi ai statului ungar, iar reprezentanţii statului român s-au închis într-o tăcere îndărătnică, refuzînd cu o încăpăţînare strigătoare la cer să ia cea mai mică atitudine de condamnare a acestor abuzuri. PRM nu mai este în Parlament, aşa încît ungurii pot zburda în voie. S-a ajuns, astfel, la situaţia halucinantă în care, în lipsă de alte reacţii mai legitime, membrii unui partid de opoziţie au profitat de întrunirea celor două camere ale forului legislativ pentru un cu totul alt scop - dezbaterea unei Moţiuni de Cenzură ce viza răsturnarea guvernului - ca să protesteze într-un cadru adecvat, chiar şi cu riscul de a se abate de la Ordinea de Zi, împotriva comportamentului aberant al maghiarimii, tolerat de oficialităţile române. Numai graţie acestui gest - venit, din păcate, mult prea tîrziu pentru formaţiunea politică respectivă - nu ne putem consola cu ideea că, în ciuda pasivităţii Regimului Băsescu-Boc, s-au auzit, totuşi, în plenul Parlamentului Român, proteste împotriva pretenţiilor ungurimii. Motivele lipsei de reacţie a bandei portocalii, ale tăcerii ei criminale sînt, probabil, cunoscute de toţi românii. Dar, pentru că niciodată nu vor putea fi scoase prea mult în evidenţă, să le reamintim. Urîţi de majoritatea covîrşitoare a populaţiei, contestaţi cu vehemenţă de partidele din Opoziţie, Traian Băsescu şi gaşca lui nu se mai menţin la putere decît graţie UDMR. Acesta este firul de păr de care atîrnă soarta lor. PDL-ul şi UDMR-ul au înjghebat o majoritate parlamentară fragilă, care susţine coruptul, falimentarul, incompetentul regim băsist şi fără de care Guvernul Boc ar fi demis, iar scîrnăvia de la Cotroceni, suspendată din funcţie, apoi concediată de români prin Referendum. În aceste condiţii, preşedintele republicii este dispus să-i satisfacă UDMR-ului toate poftele, doar pentru a-l păstra de partea sa. Disperat să rămînă la putere, Traian Băsescu pune interesul personal înaintea celui naţional, fiind gata să le îndeplinească maghiarilor cele mai nebuneşti pretenţii, de teamă ca aceştia să nu-l lase cu fundu-n baltă. Cea mai bună dovadă în acest sens o constituie luările de poziţie ale golanului naţional dinaintea alegerilor din decembrie 2009, cînd încă nu se aliase cu UDMR-iştii şi, neavînd nici un motiv să-i gîdile şi să le cînte-n strună, făcea pe patriotul pur şi dur, conştient că această atitudine are priză la masse. Astfel, în februarie 2007, javra ordinară a afirmat că referendumul organizat de Consiliul Naţional Secuiesc cu privire la autonomie este „ilegal“ şi că „în momentul în care maghiarii vor încerca să valorifice rezultatul acestui test, statul român va aplica fără ezitare Constituţia şi legile statului“. În decembrie 2007, la Bruxelles, în cadrul Consiliul European, Băsescu a declarat că „o eventuală declarare unilaterală a independenţei Kosovo nu poate fi recunoscută de România, pentru că nu e în interesul nostru naţional“ - aluzie cît se poate de clară la revendicările similare ale maghiarilor din Transilvania. În februarie 2008, şeful statului a reiterat aceeaşi poziţie, adăugînd că „nu există nici o legatură între ceea ce s-a întîmplat în Serbia şi ceea ce s-ar putea întîmpla în România“, asigurînd că „România este stat membru NATO şi UE, ceea ce garantează suveranitatea, independenţa teritorială şi inviolabilitatea frontierelor“ şi avertizînd „să nu fie folosite evenimentele din Serbia pentru a genera false tensiuni etnice, să nu se încerce transferarea în România a unui discurs care nu are legatură cu realitatea“. În sfîrşit, în februarie 2009, în cadrul unei întîlniri cu preşedintele Ungariei, întrebat de un jurnalist maghiar cînd va fi acordată autonomia teritorială Ţinutului Secuiesc, Băsescu a răspuns: „România este definită în Constituţie ca stat unitar suveran şi nu cred că vreun politician român ar avea o altă abordare decît Constituţia“. Ei bine, după alegerile din decembrie 2009, adică după alierea PDL-ului cu UDMR-ul, discursul acesta patriotard a lăsat locul unei tăceri băsesciene obstinate, a propos de pretenţiile secuieşti de autonomie, precum şi felicitărilor adresate maghiarilor pe bandă rulantă, „pentru contribuţia lor la procesul de reformare şi modernizare a statului“.

Iar dacă se mai îndoieşte cineva de faptul că această schimbare de discurs denotă disponibilitatea derbedeului de a da curs revendicărilor maghiare, tăcerea lui nefiind, vezi Doamne, altceva decît o modalitate de a evita o problemă care, ce-i drept, îl jenează, dar pe care n-o va soluţiona niciodată în defavoarea României, să amintim o altă tăcere băsesciană, care a constituit un interludiu între un angajament verbal extrem de ferm al preşedintelui republicii într-o anumită privinţă şi un comportament ulterior diametral opus al aceluiaşi specimen. Este vorba de promisiunea făcută de Traian Băsescu în aprilie 2007, cînd a declarat că, dacă va fi suspendat de Parlament, va demisiona după 5 minute şi se va întoarce la popor, organizînd noi alegeri prezidenţiale. Atunci, Chiorul n-a crezut sincer în posibilitatea de a fi debarcat din funcţie şi a blufat în stilul său caracteristic, făcînd pe durul. Apoi, imediat după suspendare, s-a dus în Piaţa Universităţii, unde o mînă de băsişti cretini urlau „322 şi-au bătut joc de noi“ şi „Nu vă daţi demisia!“, şi acolo a bătut cîmpii pe orice altă temă, în afara celei principale: angajamentul său de a demisiona. Tăcerea aceasta a fost un semn indubitabil că Băsescu îşi regretă deja promisiunea şi ar vrea să se răzgîndească, dar încă nu îndrăzneşte. A fost, însă, la fel de clar şi că va lăsa deoparte, cît de curînd, orice ruşine şi-şi va lua cuvîntul înapoi, căci ţinea la funcţia lui cu disperarea şi setea de putere a oricărui parvenit. Şi chiar aşa s-a întîmplat: după făgăduiala solemnă de a demisiona la 5 minute după suspendare şi de a se întoarce la popor, beţivul a apărut pe toate televizoarele patriei şi a anunţat că s-a răzgîndit! Cam în acelaşi tipar psihologic se încadrează şi atitudinea băsesciană privitoare pretenţiile maghiarimii: iniţial, cînd nu avea încă interesul de-a se gudura pe lîngă ei, Băsescu a făcut pe durul, respingînd revendicările ungurilor cu fermitate. Apoi, după ce s-a aliat cu ei pentru a rămîne la putere, s-a prefăcut că nu mai aude exigenţele pe care odinioară le combătea cu străşnicie, tăcînd mîlc. De la tăcerea aceasta pînă la acceptarea exigenţelor în cauză, în cazul în care UDMR-ul va face din satisfacerea lor o condiţie sine qua non a rămînerii la guvernare, nu mai e decît un pas, iar Băsescu este, probabil, pregătit să-l facă. Din partea unui asemenea ticălos, nu ar fi decît prea firesc...

TUDOR BELDIMAN

Fireşte că Adrian Severin e vinovat, dar... LUCRĂTURA NEMŢEASCĂ

La Parlamentul European circulă un zvon în legătură cu scandalul de mită în care este implicat Adrian Severin. Conform acestui zvon, totul se trage de la liderul socialiştilor de la Strasbourg, social-democratul german Martin Schultz - un om de o reală valoare, de altfel. Se pare că între Martin Schultz şi Adrian Severin are loc de circa un o jumătate de an o dispută pentru funcţia de preşedinte al Grupului Parlamentar. Iată ce s-a întîmplat: la jumătatea acestei legislaturi, preşedinţia Parlamentului ar trebui preluată de socialişti, Martin Schultz fiind pretendentul favorit pentru a lua locul ocupat acum de polonezul Jerzy Buzek. Aşa a fost înţelegerea: 2 ani şi jumătate unul, 2 ani şi jumătate altul. Astfel, funcţia deţinută actualmente de Martin Schultz, cea de şef de Grup al socialiştilor, va rămîne vacantă, iar Adrian Severin vrea să o ocupe, în timp ce neamţul vrea să îl scoată din cursă, preferîndu-l pe unul din actualii săi vicepreşedinţi. Adrian Severin a fost considerat o victimă sigură a capcanei întinse de reporterii cotidianului britanic „The Sunday Times“, pentru că nu este la prima ispravă de acest fel. Fără a exista exemple concrete, chiar în grupul socialiştilor europeni sînt voci care afirmă că Adrian Severin avea legături mai vechi cu aşa-numiţii lobby-işti care gravitează în jurul membrilor PE şi care adesea plătesc trecerea anumitor amendamente. În trecut, Adrian Severin a mai colaborat cu diverşi lobby-işti, în special britanici, cărora le-a promovat diverse amendamente la anumite legi şi reglementări mai ales din zona economică şi este suspectat că la adăpostul firmei de consultanţă ar fi fost remunerat pentru acest lucru. Indiferent de ceea ce spun europarlamentarii, cei mai mulţi membri ai grupului socialiştilor europeni, la propunerea lui Martin Schultz, cer vehement demisia din Parlamentul European a lui Adrian Severin. Acest lucru a fost reiterat de socialistul german şi în cadrul discuţiilor pregătitoare comisiei de anchetă, care au avut loc luni în forurile de conducere ale Parlamentului European şi unde Martin Schultz s-a exprimat în calitatea sa de lider de grup.  Fireşte, Adrian Severin e vinovat, el îşi merită soarta, pentru că este un om extrem de lacom. Dar nu putem ignora capcana care i s-a întins, ca şi lucrătura nemţească...

TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE

Pot să rezist la orice, cu excepţia tentaţiilor.

OSCAR WILDE

Şi alte publicaţii ne dau dreptate > Cîţi bani se mişcă în TVR?

La Conferinţa de Presă ţinută în această săptămînă, preşedintele Televiziunii Române, Alexandru Lăzescu, n-a suflat o vorbă despre bani. Bani pentru producţia noilor emisiuni din grilele TVR 1 şi TVR 2, pentru drepturi de transmisie sau pentru achiziţia de programe şi filme.  Este o boală veche a preşedinţilor pe care TVR i-a avut în ultimii 7 ani să nu vorbească despre bani.

Banii Televiziunii publice, instituţie care, în 2009, a avut un deficit de 11,3 milioane de euro, au fost întotdeauna un subiect tabu. De fiecare dată cînd au fost întrebaţi de bani, şefii au invocat un motiv care sună cam aşa: nu putem dezvălui preţurile achiziţiilor de programe (filme, licenţe) pentru că sînt confidenţiale. De ce sunt confidenţiale? Pentru că cei care îi vînd programele Televiziunii îi impun clauze de confidenţialitate. Am mai auzit şi un alt motiv de-a lungul timpului: TVR evoluează într-o piaţă foarte concurenţială şi afacerile acesteia ar putea fi afectate dacă posturile comerciale i-ar afla costurile de producţie sau de achiziţie.

Toate aceste motive seamănă cu nişte flegme aruncate în ochii plătitorilor de taxă TV. De ce n-ar avea dreptul românii să cunoască sumele cu care TVR a cumpărat meciurile din Champions League, pachetele de filme sau cît costă producţia unor emisiuni? De ce nu ar trebui să se ştie cît costă serialele coreene cumpărate la kilogram de TVR? Pentru că nu vor furnizorii... OK, noi, plătitorii de taxă, ne ştergem pe ochi şi de flegma asta! Niciodată în această instituţie nu s-a calculat costul unei ore de emisie. De ce? Pentru că nimeni din ultimele trei echipe perindate în fruntea Televiziunii (conduse de Tudor Giurgiu, Alexandru Sassu şi Alexandru Lăzescu) n-a fost interesat. TVR toacă bani, dar face bani pentru buzunarele oamenilor din TVR.

O altă „tehnică de management“ folosită de şefii Televiziunii, în ultimii 7 ani, este lamentaţia. Fostul preşedinte Tudor Giurgiu s-a plîns că taxa TV nu este colectată şi în mandatul său TVR s-a prăbuşit financiar. Şi „fostul“ Alexandru Sassu s-a plîns că institutul de sondaje îl fură la rating, dar a înfiinţat două canale inutile, TVR Info şi TVR 3. Acum a venit rîndul lui Alexandru Lăzescu. El n-a pierdut ocazia să se plîngă că taxa TV este cea mai mică din Europa. Totuşi, actualul preşedinte pare conştient în ce „budă“ financiară se află instituţia. De 2 ani de cînd criza a lovit piaţa de media din România, Televiziunea publică n-a anunţat concedieri din rîndul celor 3.100 de angajaţi. Dimpotrivă, o sumedenie de vedete eşuate la posturile private s-au refugiat în Televiziunea publică, pentru că aici, în ciuda deficitului, leafa merge!

TVR funcţionează pe baza „legăturilor bolnăvicioase“ de rudenie, de interese personale şi de gaşcă. Oricîte grile de programe s-au stabilit şi oricîte strategii au fost puse la cale de preşedinţii şi oamenii lor aleşi pe sprînceană, TVR a rămas mereu învăluită în ceaţă. O ceaţă deasă, care ascunde dispreţul faţă de românii care plătesc taxa TV, dar în care se prestează cu obedienţă servicii pentru Puterea politică.

PETRE BARBU

(Text reprodus din ziarul „Adevărul“,

nr. din 19 martie 2011)

Marian Vanghelie, joc la rupere cu Victor Ponta

Cînd spiritele înalte se întîlnesc, spectacolul este copleşitor, o adevărată bucurie a ochiului şi a minţii! Ce altceva puteam oare spune privind la splendida întovărăşire dintre Marian Vanghelie, Elena Udrea şi Gabriel Oprea la lansarea unui proiect de construcţie de locuinţe ANL în Sectorul 5 al Capitalei?

Cîrcotaşii ar zice „Sacul petec şi-a găsit“, dar eu cred că numai răuvoitorii pot gîndi aşa. După cum numai răuvoitorii se gîndesc că Marian Vanghlie a început, poate în complicitate cu Elena Udrea, un joc la rupere cu Victor Ponta, pe care îl provoacă neîncetat şi tot mai agresiv spre o confruntare finală, cu furci şi topoare, pe care liderul PSD nu are nici o garanţie că o va cîştiga, dimpotrivă.

Cum să te gîndeşti la aşa ceva, cînd îl auzi pe primar vorbind despre această întovărăşire ca despre un prim semn de normalitate în politica românească? „Aş spune că e primul pas spre normalitate în politica românească, în momentul cînd un Guvern vine către un primar din Opoziţie şi, într-adevăr, vrea să demonstreze că alături de un primar din Opoziţie, care este norocos, cum zice doamna ministru, sau nervos, cum aş spune eu, reuşim să putem să ducem la bun sfîrşit un lucru foarte bun. (...) Am capacitatea şi îmi doresc să îmi depăşesc orgoliile, pentru că orgoliile nu sînt bune în politică. Cred că asta este o nouă viziune de a încerca să facem politică în România, să putem să schimbăm lucrurile spre normalitate. Este prea multă sărăcie, este prea mult haos în România şi singura cale de dezvoltare a acestei ţări este numai printr-o colaborare coerentă a tuturor factorilor de decizie“. Deosebit! Doar că, potrivit protocolului USL, o asemenea normalitate este interzisă, ca orice colaborare a Opoziţiei unite cu partidul de guvernămînt. Ea este chiar mai ostentivă şi mai gravă decît votul dat de 3 consilieri de Bucureşti, controlaţi de Marian Vanghelie, împotriva unui proiect al lui Sorin Oprescu şi alături de colegii din PDL. Atunci Victor Ponta a avut o reacţie extrem de agresivă, acuzîndu-l pe Marian Vanghelie tocmai de relaţii prea apropiate cu Elena Udrea. Sfidător, Marian Vanghelie i-a arătat exact cît sînt de apropiate, ba chiar i-a servit preşedintelui PSD şi un bonus, numit Gabriel Oprea. Şi a împachetat acest afront într-un inveliş social inatacabil. De această dată, Victor Ponta n-a mai zis nimic. Şi ceva îmi spune că nu va zice nici în şedinţa săptămînală a conducerii PSD. Pe de-o parte, cazi într-o capcană de imagine dacă ataci un proiect social din motive politice. Ce să fi zis, că e rău ca Sectorul 5 să beneficieze de o investiţie publică, mai ales după ce se plînge mereu că primarii PSD nu primesc nici un fel de astfel de susţinere? Să ataci depăşirea orgoliilor, să acuzi lupta cu haosul şi sărăcia, după cum a punctat abil Marian Vanghelie? Zău, nu se face!  Pe de altă parte, Victor Ponta ştie clar că războiul cu Vanghelie este mai mult decît poate duce, mai ales după ce acesta şi-a făcut un aliat din însuşi Ion Iliescu.

Chiar dacă întoarce capul în direcţia contrară şi se face că nu vede jocul lui Marian Vangelie, Victor Ponta pică foarte prost, fiind lovit în punctul lui de maximă vulnerabilitate: lipsa de autoritate în faţa greilor din psrtid. Iar Marian Vanghelie, cu tupeul său imens şi bine ghidonat de la spate de Cozmin Guşă (alt mare „prieten“ al lui Victor Ponta), expune public, în toată splendoarea ei, această vulnerabilitate ruşinoasă a preşedintelui PSD. Lasă-l pe Geoană, ia-te de mine, dacă ai curaj şi te ţin curelele, pare a-i spune tot mai agresiv primarul Sectorului 5 unui preşedinte PSD foarte slab. Şi situaţia este cu atît mai gravă, cu cît această slăbiciune nu mai este doar una în interiorul PSD, ci şi în interiorul USL, unde Crin Antonescu, mai degrabă rival decît aliat al lui Victor Ponta, face demonstraţii de forţă şi autoritate.  Dacă Crin Antonescu are o problemă cu Romeo Stavarache, care nu-l acceptă pe Viorel Hrebenciuc, Victor Ponta asistă la pupăturile ostentative dintre Marian Vanghelie, Elena Udrea şi Gabriel Oprea, adică exact adversarii politici cei mai atacaţi din interiorul USL, după Traian Băsescu, desigur. Dar Victor Ponta a primit un usturător dos de palmă şi de la Elena Udrea, care i-a arătat că banii pe care îi gestionează fac mai mult decît toate ordinele lui de partid şi decît toate protocoalele pe care şi-a pus el semnătura. Cum spuneam: cînd spiritele înalte se întîlnesc, rezultatul e spectaculos.

IOANA ENE

Cum trage sforile Andreea Vass pentru a ajunge în Parlamentul României

Andreea Vass încearcă pe toate căile să găsească un colegiu călduţ pentru a candida la alegerile parlamentare din 2012. După ce a observat că nu are nici o şansă în Bucureşti, consiliera pe probleme economice a premierului Emil Boc a început să dea din coate pentru a-şi face loc într-o circumscripţie electorală a Municipiului Zalău (judeţul Sălaj). Ea şi-a creat propria camarilă, formată din preşedintele PDL Sălaj, cîţiva lideri locali democrat-liberali şi unii oameni de afaceri din zonă. Organizează excursii la Bruxelles pentru femeile PDL, cu scopul declarat de a le cîştiga votul în partid. Andreea Vass vrea să ajungă deputat. Pentru asta, consiliera lui Emil Boc a început să „tragă sforile” pentru a prinde o candidatură din partea PDL la alegerile parlamentare din 2012. La Bucureşti era foarte greu, pentru că nu prea era agreată de liderii bucureşteni, cum ar, de pildă, de femeile puternice ale partidului, Elena Udrea sau Sulfina Barbu. Venită pe filiera PLD, deşi susţinută de Theodor Stolojan, Andreea Vass nu a reuşit să pătrundă în nucleul dur al partidului. Aşa că ea s-a reorientat spre meleagurile natale din judeţul Sălaj (fiind născută în Municipiul Zalău).

La braţ cu Theodor Stolojan, în campania electorală 

Consilierul premierului şi-a făcut simţită prezenţa politică în judeţul Sălaj, pentru prima dată, la europarlamentarele din 2007, „braţ la braţ” cu Theodor Stolojan, susţinîndu-l pe acesta în campania electorală. Apoi, la europarlamentarele din 2008, a fost candidat al PDL, de pe poziţia 24. A adunat doar 7.000 de voturi în Colegiul Zalău, unde intenţionează să candideze pentru un post de deputat, la alegerile parlamentare de anul viitor. Asta deşi a fost puternic sponsorizată de un om de afaceri local, Andrei Hodiş, care i-a pus la dispoziţie un avion de mici dimensiuni, ce a survolat judeţul Sălaj şi pe care a fost postat un banner cu numele Andreei Vass. Dar, susţin surse democrat-liberale, acţiunea electorală ar fi fost compromisă de norii care au acoperit afişul electoral.

Troc avantajos între Vass şi preşedintele Filialei Sălaj

Andreea Vass a început o acţiune în forţă pentru a se impune în structura politică a PDL Sălaj. Deşi nu este agreată de garda veche a partidului, ea a reuşit să-i atragă de partea sa pe preşedintele organizaţiei, deputatul Lucian Bode, şi pe purtătorul de cuvînt al organizaţiei, Andrei Todea, secretar de Stat la Relaţia cu Parlamentul. Pentru a-i controla, Vass şi-a adus toţi susţinătorii din Sălaj la Bucureşti, i-a sprijinit să ajungă în funcţii guvernamentale sau de partid şi astfel să poată „urzi” în linişte treburile în PDL Sălaj. Deputatul Lucian Bode a devenit preşedinte interimar al PDL Sălaj în 2008, după ce l-a înlocuit din funcţie pe fostul generalul de Securitate Stanca Viorel, care a condus mulţi ani organizaţia. El a ajuns deputat în 2008, din calitatea de lider de sindicat la Electrica SA Sălaj. Anul trecut, la alegerile locale, Bode a fost ales preşedinte al filialei, fiind singurul candidat pentru această funcţie. De altfel, potrivit unor surse PDL, chiar Andreea Vass i-ar fi pus lui Bode o vorbă bună pe lîngă preşedintele partidului, Emil Boc. În schimb, consiliera premierului ar fi primit asigurări că va avea sprijinul Filialei Sălaj pentru candidatura la un post de deputat la alegerile generale din 2012.

Susţinută de un fost PNL-ist care şi-ar fi cumpărat postul în PDL

Andreea Vass l-a atras de partea sa şi pe Andrei Todea, purtătorul de cuvînt al filialei. Todea a fost numit în martie anul trecut în funcţia de secretar de Stat la Secretariatul de Stat pentru Relaţia cu Parlamentul. A fost susţinut pentru acest post atît de preşedintele filialei, Lucian Bode, cît şi de Andreea Vass, care i-ar fi făcut lobby pe lîngă premierul Emil Boc. Todea a ocupat funcţia de prefect al judeţului Sălaj în perioada Guvernării Tăriceanu, fiind cunoscut drept un liberal de frunte al filialei din acest judeţ. El însă a rămas prefect şi după ce a venit la Putere PDL în 2008, de altfel singurul prefect păstrat de noua guvernare. Unele surse care au ţinut să-şi păstreze anonimatul, din PDL Sălaj, susţin că acesta ar fi cotizat cu 20.000 de euro la organizaţia democrat-liberală, pentru a rămîne prefect. Apoi, Bode l-a promovat în organizaţia locală şi, împreună cu Vass, chiar într-o funcţie importantă în Guvernul Boc: secretar de Stat. De asemenea, aceleaşi surse ne-au declarat că Todea ar fi devenit foarte bun prieten cu Cristian Paul, soţul Andreei Vass.

Sponsorul Andreei Vass, ajuns consilier la MAE

Un aliat puternic al Andreei Vass este un om de afaceri local, Andrei Hodiş, care a ocupat pînă de curînd funcţia de administrator la 4 societăţi comerciale: SC Cemacon SA Zalău, SC Simex SA Şimleul Silvaniei, SC H Invest SRL Zalău, SC Cesimex SRL Celu Silvaniei, dar şi preşedinte CA la SC Ceramica SA Zalău şi director la SC Adco SRL Zalău. Însă, anul trecut, în mai, acesta a demisionat din funcţia de consilier municipal, dar şi din funcţiile de conducere ale firmelor mai sus menţionate şi a fost încadrat în structurile Ministerului Afacerilor Externe, iar apoi ar fi fost numit consilier pe probleme economice la Ambasada României din Federaţia Rusă. Trebuie menţionat faptul că, după cum susţin sursele noastre, firmele lui Hodiş exportau cantităţi importante de marfă în Rusia. De această importantă avansare nu ar fi străină nici Andreea Vass, care l-ar fi ajutat să ajungă la MAE. Andrei Hodiş a sponsorizat PDL la europarlamentarele din 2007 şi 2008, dar şi la alegerile parlamentare din 2008 şi prezidenţialele din 2009. Hodiş a sponsorizat campania electorală a Andreei Vass la europarlamentarele din 2009. În schimb, firmele sale sînt abonate la numeroase contracte cu statul, în judeţul Sălaj. Hodiş finanţează şi acţiunile aşa-zis caritabile ale Andreei Vass din judeţul Sălaj, care să-i pregătească acesteia campania electorală. Astfel, de pe blogul personal al consilierei premierului, aflăm că Andrei Hodiş a sponsorizat, în 2010, prin firma SC Ceramica SA, un program de educare a copiilor romi din localitatea Dersida (Sălaj). De altfel, acest eveniment a fost organizat chiar de Andreea Vass.

Finanţator al PDL, recompensat cu contracte cu statul 

De asemenea, un puternic susţinător financiar a Andreei Vass, dar şi al preşedintelui filialei, Lucian Bode, este şi omul de afaceri Ioan Savu, administratorul firmei SC Avril Negreşti Oaş. Savu a finanţat campania pentru europarlamentare a Andreei Vass, dar şi campania la parlamentare a deputatului Lucian Bode. Firma acestuia, SC Avril SRL, a obţinut, după 2008, de cînd a ajuns PDL la Putere, numeroase contracte cu statul, pe zona construcţiilor, atît în judeţul Sălaj, cît şi în alte judeţe. Astfel, potrivit site-ului de licitaţii publice, SC Avril a obţinut în 2008 un contract de la Transelectrica pentru „cosit vegetaţie şi curăţare şi marcare alei în staţiile ST Cluj”, iar în 2009 a cîştigat un contract de reabilitare termică a blocurilor la Bistriţa-Năsăud (judeţ condus de PDL), dar şi un contract de „reparare trotuare cu pavele autoblocante” în Buşteni, localitate cu primar PDL.

Reţeaua de femei a Andreei Vass

Andreea Vass şi-a creat propria reţea de influenţă în Organizaţia de Femei a PDL Sălaj. Deşi nu a fost agreată de veteranele politicii democrat-liberale din Sălaj, Vass a fost aleasă de curînd preşedintă a organizaţiei de femei sălăjene, folosindu-se de structura de partid, pusă la dispoziţie de liderul Lucian Bode. În fruntea femeilor fidele lui Vass se află mama omului de afaceri Andrei Hodiş (sponsorul său). Dora Hodiş ocupă funcţia de vicepreşedintă a Organizaţiei de Femei a PDL Sălaj. În această reţea se mai înscriu Daniela Biriş, directoarea Inspectoratului Teritorial de Muncă, şi Ana Maria Perneş, directoarea adjunctă a Casei de Pensii Sălaj. „Secretara” personală a lui Vass este Daniela Jokko, o directoare de şcoală. Pentru a „cumpăra” încrederea membrilor, dar mai ales a femeilor din PDL Sălaj, Vass organizează tot felul de acţiuni de divetisment, pe gratis.

Pregătirea pentru campania electorală: excursii pe gratis la Bruxelles

La începutul acestui an, consiliera lui Boc a organizat, cu ajutorul unor sponsori, la care nu a lipsit finanţatorul Andrei Hodiş, un bal de caritate, la care invitate speciale au fost femeile PDL. De asemenea, Vass aranjează pentru data de 22-25 mai o excursie la Bruxelles pentru 10 membri PDL (6 femei şi 4 bărbaţi), transport, cazare şi masă gratuite. Astfel, într-un e-mail adresat, pe data de 9 mai a.c., Organizaţiei de Femei, Andreea Vass anunţa că „Daniela Jokko se va ocupa de completarea listei doamnelor pe care le duc la Bruxelles, în perioada 23-25 mai”. Vass asigură gratuitatea pentru transportul Bucureşti-Bruxelles cu avionul dus-întors, cazarea pentru două nopţi plus micul dejun şi vizita pe 24 mai cu europarlamentarii români. „Am decis să distribuim cîte 6 locuri pentru doamnele din fiecare colegiu şi încă 4 locuri pentru domni, preferabil cîte unul pe fiecare colegiu. Au prioritate membrele PDL. Dacă nu sînt interesate, atunci vă rog să profitaţi pentru a chema simpatizantele PDL care credeţi că ne-ar fi alături în efortul din campania electorală”, se spune în e-mailul adresat femeilor PDL. În încheiere, Vass cere mobilizare generală pentru această acţiune de care să beneficieze şi „colegele şi colegii care nu au mai fost în această excursie anterior”. Potrivit surselor noastre, Vass a mai organizat anul trecut alte 5 deplasări la Bruxelles, tot gratis. Din acest e-mail rezultă faptul că aceste excursii sînt organizate de Vass cu un scop clar: atragerea de partea sa a membrilor şi simpatizanţilor PDL, care ar putea să o susţină în campania electorală. Trebuie precizat că Andreea Vass a fost acuzată anul trecut, de presă, că s-ar afla într-o stare de incompatibilitate, fiind, în acelaşi timp, consilier al primului-ministru, dar şi asistenta europarlamentarului Theodor Stolojan. Pentru funcţia guvernamentală, ea cîştiga 2.700 de lei, iar pentru postul de la Bruxelles – 1.500 de euro. Vass a declarat că s-a retras din funcţia deţinută la Bruxelles şi că vina o poartă funcţionarii europeni, care nu au scos-o de pe lista angajaţilor de la Parlamentul European. Interesant este însă faptul că Andreea Vass a organizat, în 2010, 5 excursii pentru membrii PDL Sălaj, pe gratis, în capitala Parlamentului European. Cine a asigurat banii pentru aceste deplasări? Liderii PDL Sălaj spun că habar nu au.

Stolojan, locomotiva politică

Andreea Vass a avut o evoluţie rapidă în politica românească. A fost promovată permanent de Theodor Stolojan: cînd acesta a fost consilier prezidenţial, Vass a fost angajată la Controceni, iar cînd Stolojan a devenit europarlamentar, Vass a devenit asistenta lui la Bruxelles. De asemenea, tot la propunerea lui Stolojan, Vass a ajuns consilier economic al premierului Emil Boc. În campania electorală de la europarlamentarele din 2007 si 2008, Andreea Vass, s-a afişat, la Sălaj, tot alături de Theodor Stolojan.

Mama lui Vass – mare om de afaceri

Însă consiliera lui Boc se mişcă bine şi în domeniul afacerilor. Din umbră, ea conduce afacerea familiei sale din localitatea Bobota, fiind vorba despre o fabrică de mobilă şi tîmplărie PVC, despre magazine deschise în această localitate, dar şi în Zalău. După cum ne-a declarat şoferul primarului din Bobota, afacerea este pe mîinile mamei lui Vass, dar consiliera lui Boc se implică direct în distribuţia mobilei şi a termopanelor, în tot judeţul şi nu numai. „Vine în localitate o dată pe săptămînă, cel mult o dată pe lună”, ne-a spus „reprezentantul” Primăriei din Bobota.

Influenţele devastatoare în cazul Palatului Ştirbey

De asemenea, Andreea Vass nu a ezitat să se folosească de influenţele sale la nivel guvernamental pentru a încerca să-l ajute pe prietenul soţului său să distrugă un monument arhitectural. Este vorba despre implicarea lui Vass în cazul Palatului Ştirbey. Întreaga poveste a fost prezentată presei de fostul ministru al Culturii, Theodor Paleologu: „La o întîlnire a Biroului Permanent al PDL, Stolojan mi-a cerut să stau de vorbă cu doamna Vass, mi-a zis că are ceva important să-mi spună. M-a sunat doamna Andreea Vass, mi-a spus că vrea să vină împreună cu domnul Ovidiu Popescu, să-şi prezinte proiectul la mine. Au fost doamna Vass, actualul ei soţ şi domnul Popescu. Şi a fost şi a doua întîlnire, fără Vass de această dată. Rolul meu a fost de a media această discuţie”, a declarat Paleologu. Astfel, Vass s-a implicat direct în punerea în aplicare a proiectului lui Ovidiu Popescu, proprietarul Palatului Ştirbey care intenţiona să dărîme acest palat şi să construiască un bloc cu mai multe nivele. Ovidiu Popescu este prieten şi partener de afaceri cu Mihai Cristian Paul, soţul Andreei Vass.

COSTEL OPREA

NEWS ALERT

Aseară, la orele 19,30, Băsescu a vorbit cu Sörös la telefon: pînă în luna iunie, România va plăti o primă tranşă, de 300.000.000 $, pentru cumpărarea din SUA a 48 de „sicrie zburătoare” F16. Oarba după ei!

Duminică seara, la TVR şi la Realitatea TV > TRAIAN BĂSESCU A VORBIT FĂRĂ A SPUNE NIMIC...

În intervenţia telefonică de la Realitatea TV, Traian Băsescu era beat mangă. Intervenţiile lui de duminică seara – cea de la TVR, precum şi cea telefonică, de la Realitatea TV – au fost făcute în contextul în care Pazvante Chiorul şi-a pierdut răbdarea. Deşi iniţial intenţiona să convoace un CSAT, după emiterea unei rezoluţii NATO cu privire la Libia, şi cu această ocazie să aducă în discuţie şi necesitatea demarării contractului de achiziţie a avioanelor de vînătoare F16 second hand, forţînd opinia publică să accepte cumpărarea „sicrielor zburătoare“, şi făcînd jocul lui George Sörös, sursele noastre spun că duminică seara el nu a mai răbdat în faţa numeroaselor cereri mass-media de a preciza poziţia României.

Duminică dimineaţă, deşi s-a dus la Vila Lac 3 să petreacă ziua în familie, Băsescu nu s-a dezlipit din faţa televizorului, iar în jurul orelor 17, nerăbdător, l-a sunat pe Sebastian Lăzăroiu, ordonîndu-i să facă aranjamentele pentru ieşirea de la TVR. După transmisia de laTVR, Băsescu s-a dedat la activitatea sa favorită, pileala, în compania lui Sebastian Lăzăroiu. După ce a turnat în el precum înecaţii, urmărind posturile de ştiri, pentru a vedea cum se reflectă intervenţia lui, sursele noastre spun că, deja bine cherchelit, Pazvante Chiorul a cerut o legătură în direct la Realitatea TV, pentru a-i pune la punct pe moderatorii şi invitaţii din platou. Din păcate pentru el, prezentatoarea, Dana Războiu, l-a pus în mare încurcătură. Este regretabil că relaţiile internaţionale ale României au ajuns la mîna unui beţiv care îşi programează apariţiile publice în funcţie de starea de spirit dată de cantitatea de tărie îngurgitată. Dar, vorba lui: „Poate eram băut şi nu îmi mai aduc aminte”. În orice caz, în ambele intervenţii, Băsescu a vorbit fără a spune, efectiv, nimic.

Pentru împrospătarea memoriei > În anul 1967, elevul de liceu Corneliu Vadim Tudor cerea public Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă!

Odată însă am tremurat rău de tot, mă aşteptam să plătesc scump nesăbuinţa mea, dar evenimentul n-a stîrnit vîlvă, datorită înţelepciunii participanţilor la şedinţă (Cenaclul George Bacovia - nota red.) Corneliu Vadim Tudor, elev în ultimul an de liceu, ne-a adus un grupaj de poezii. L-am invitat să citească, fără să i le fi văzut mai înainte. Foarte corect, el m-a întrebat: „Le-aţi citit?" „Nu, dar cred că nu ai «şopîrle» în ele". „Ba da, şi n-aş vrea să vă bag în bucluc profitînd de buna dumneavoastră credinţă". „Atunci, le citesc". Una dintre poezii era vădit pentru Basarabia: coasta care-i lipsea României! Să-l opresc? Ar fi fost o dovadă de laşitate, i-am făcut semn că sînt de acord. Mă temeam de scandal. Mai ales de gura lui Mihail Cosma, socotit filorus, cu mama rusoaică şi tata român. Dar Cosma s-a dovedit un om de caracter. A luat cuvîntul, analizînd poezia din punct de vedere literar, fără însă a face vreo referire la conţinut. Am răsuflat uşurată la încheierea şedinţei. N-am discutat niciodată cu Vadim despre momentul acela. Cînd am aflat că-i oltean, că nu avea nici o legătură de sînge cu Basarabia, l-am preţuit şi mai mult, felicitîndu-mă că am reuşit, măcar atunci, să-mi înving pentru cîteva clipe frica.

VERA HUDICI

(Fragmente din volumul „Copilul din văzduh",

Editura „Demnitatea Naţională", Bucureşti, 1995)

NIMIC NOU SUB SOARE > Alegeri libere

Alegeri libere! Cuvînt pe care-l auzim cum deschidem ochii. Ce zînă răufăcătoare a prezidat naşterea primului om şi pentru care greşeală l-a blestemat să fie toată viaţa victima iluziilor, după ce l-a făcut regele inteligenţei? Alegeri libere! Dar avem noi în viaţă, un moment măcar, libera alegere? Reflectaţi puţin: venim oare pe lume la alegere? V-aţi întrebat vreodată cîte fete ar dori să fie băieţi? Şi, mai tîrziu, cine-ţi alege dădaca pe care n-o poţi suferi, mîncărurile silnice pe care ai să te deprinzi să le înghiţi apoi toată viaţa, liceul „X", pentru că e aproape de casă, şi cariera?

Cîţi tineri buni de jandarmi s-au pomenit preoţi, şi cîţi jandarmi ar fi dorit să fie stareţi de mînăstire? Dar nevasta? Cine-i, oare, Carol Scrob, care a lansat expresia „ALEASA INIMII MELE"? (e căpitanul care a scris versurile romanţei „Aş dori, din piept să-mi scot"... - nota red.). Femeia frumoasă n-o alegi, se impune. Şi care femeie e urîtă cînd are ceva zestre? Aşadar, slăbiţi-mă cu alegerile libere! Chiar dacă n-ar vota morţii, nu s-ar fura urnele şi n-ar mînca bătaie cetăţenii, cine îndrăzneşte să boteze LIBERTATEA DE ALEGERE, fapta unor oameni beţi de rachiu şi de vorbe, care decid ca Mierloiu, bunăoară, să fie deputat? Cine-i Mierloiu? Ce-a făcut Mierloiu? Ce garanţie inspiră Mierloiu? A, dacă s-ar înfiinţa o dată pe an sâptămîna lui Vlad Ţepeş, să vedeţi atunci cum s-ar schimba lucrurile. Să tragem în ţeapă, în faţa Teatrului Naţional, 2-3 miniştri, o duzină de senatori, două de deputaţi, 50% din precupeţi şi 99% din cîrciumarii care ne otrăvesc! Dar nu e posibil, sîntem prea proşti, buni, sau prea civilizaţi s-o facem fără judecată, şi judecata i-ar achita. A venit înaintea Curţii un ticălos care-şi ucisese părinţii cu toporul, pe cînd dormeau, ca să-i moştenească mai repede. Ce mai ai de spus pentru apărarea ta? - îl întreabă magistratul. Aveţi milă de un biet orfan... Şi juraţii l-au achitat.

GH. BRĂESCU (1927)

Sorin Blejnar îşi bate joc de România, prin detaşarea funcţionarului public Csibi Barna la Abrud

Parlamentarii organizaţiilor din Ardeal ale Partidului Social-Democrat protestează faţă de detaşarea funcţionarului public Csibi Barna, de la Direcţia Finanţelor Publice Miercurea Ciuc, la Direcţia similară din localitatea Abrud. Această decizie a preşedintelui ANAF nu reprezintă o sancţionare a lui Csibi Barna pentru manifestările sale antiromâneşti inacceptabile, ci o bătaie de joc la adresa tuturor românilor, mai ales a celor din Ardeal, care s-au simţit jigniţi de acţiunile acestuia. Decizia preşedintelui ANAF nu face decît să confirme faptul că Sorin Blejnar este lăsat de stăpînii săi politici să facă absolut orice în această ţară, inclusiv să îşi sfideze propriul popor. Prin această decizie, Sorin Blejnar a tratat ca pe o glumă acţiunile antiromâneşti ale lui Csibi Barna, transmiţînd astfel, inclusiv instituţiilor abilitate să ancheteze evenimentele de la Miercurea Ciuc, că de fapt nu s-a întîmplat nimic. Poate că pentru liderii PDL sau pentru cei care servesc interesele acestora Avram Iancu nu se ridică la nivelul lui Traian Băsescu. Pentru românii adevăraţi, însă, Avram Iancu reprezintă un simbol naţional, iar decizia preşedintelui ANAF este o sfidare faţă de sentimentele acestora. PSD solicită retragerea imediată a Ordinului 1885/2011, semnat de către preşedintele ANAF, prin care Csibi Barna a fost detaşat la Direcţia Finanţelor Publice din localitatea Abrud. Această decizie are caracter de provocare şi este inacceptabilă.

Parlamentarii PSD vor merge în cele două Camere ale Parlamentului, pentru a solicita semnături de susţinere a acestui demers. PSD se aşteaptă ca toţi parlamentarii din Ardeal, inclusiv cei din PDL, să susţină acest protest şi să ceară lui Sorin Blejnar şi celor care l-au sprijinit pentru funcţia de preşedinte ale ANAF reconsiderarea acestei decizii ruşinoase.

BIROUL DE PRESĂ AL PSD

Laura Kövesi i-a donat lui Marius Iacob colecţia sa de bufniţe (?!)

Surpriză mare pe măsuţa din biroul procurorului şef al Secţiei de urmărire penală din Parchetul General, Marius Iacob, unde au aterizat peste noapte zeci de bufniţe, alături de cele care ştiam că existau de ceva vreme. Şi nu numai pe măsuţă, dar şi pe seif, pe pereţi şi printre panopliile şi medaliile de la FBI şi diverse instituţii de criminalistică interne şi internaţionale. Procurorul Marius Iacob este mîndru de colecţia sa de bufniţe şi are şi de ce, întrucît aceste păsări simbolizează înţelepciunea, iar după unele credinţe preclasice bufniţa cunoaşte şi secretele vieţii, naşterii şi reîncarnării. Iar orice criminalist care se respectă trebuie să aibă lîngă el asemenea simboluri.

Cum au facut pui bufniţele lui Marius Iacob? Am aflat cu greu, dar am aflat. Explozia de cucuvele se datorează generozităţii procurorului general al României, Laura Kövesi, care a donat toată colecţia sa de înaripate şefului principalei secţii a unităţii. Şi Kövesi a fost o colecţionară înrăită pînă de curînd, cînd, probabil contrariată de competiţie şi de constatarea că nu poate să ţină pasul cu Iacob, i le-a dăruit acestuia pe toate. Procurorul şef Marius Iacob este acum magistratul cu cele mai multe bufniţe, dar şi cu maşinuţe, biroul său fiind o adevărată expoziţie!

ADINA ANGHELESCU, RĂZVAN SAVALIUC

Sistemul electoral românesc - un sistem de tip stalinist (I)

Practica electorală a României de după 1990 a devenit, cu fiecare scrutin, tot mai bogată în metode şi „inginerii” de înşelare a masselor de alegători şi oficializarea unor rezultate contrare voinţei şi opţiunilor reale ale acestora. Ea prezintă aproape toate caracteristicile scrutinului de tip stalinist, cunoscut printr-un dezacord evident între votul real exercitat de alegători şi rezultatul final, construit şi oficializat de autorităţi, în mod arbitrar, în virtutea puterii lor absolute asupra masselor. În aceste condiţii, votul nu mai reprezintă un drept politic, ci un mijloc de legitimare falsă a unei Puteri ale cărei interese sînt în dezacord cu nevoile şi orizontul de aşteptare ale poporului.

Secretul votului, introdus în sistemele electorale moderne, cu scopul de a permite alegătorului să-şi exprime opţiunea cu sinceritate, fără teama unor eventuale consecinţe, se dovedeşte a fi, pentru organizatorii unor alegeri trucate, şi un excelent camuflaj al manoperelor pe care le întreprind în acest scop. După încheierea scrutinului nimeni nu va mai putea să facă o cercetare asupra modului real în care s-a votat, pentru a se stabili dacă rezultatul oficializat reflectă adevărata opţiune a cetăţenilor. Dacă votul ar fi deschis, fiecare alegător şi-ar putea controla oricînd buletinul, pentru a constata dacă votul său se regăseşte sau nu în rezultatul final aşa cum a fost opţiunea lui la momentul respectiv.

În general, manoperele de denaturare a rezultatelor alegerilor s-au aflat în opoziţie cu cadrul legislativ. Unele dintre ele, prin gradul de pericol social produs, au devenit delicte foarte grave. Din păcate, nici Legea şi nici practica judiciară n-au ajuns încă la o evaluare corectă a gradului de pericol social al faptelor de fraudare a unor alegeri. Cel puţin experienţa nefastă a României din ultimii 21 de ani ne arată că o persoană ajunsă, prin fraudă, într-o funcţie publică este capabilă de acte de autoritate nu numai contrare interesului public, dar şi extrem de periculoase pentru întreaga societate sau comunitate. Indiferenţa autorităţilor statului faţă de această realitate juridică se explică prin faptul că şi ele, avînd în vedere pigmentarea lor politică, devin tot mai mult un produs al acestor fraude. Dar nu numai practicile electorale s-au îndepărtat de principiile şi valorile democraţiei, ci chiar şi cadrul legislativ a fost creat de aşa natură încît să permită folosirea unor tehnici de denaturare a votului popular şi favorizarea anumitor competitori electorali. Deşi, nici pînă în prezent, legislaţia în domeniu n-a excelat în rigurozitate, consecvenţă şi claritate, creînd, prin textele ei confuze şi contradictorii, un climat prielnic pentru a pune în scenă metodele de alterare a rezultatului alegerilor, totuşi, actele normative adoptate în ultimii ani şi aflate încă în vigoare arată o tendinţă din ce în ce mai agresivă din partea factorilor de Putere de a-şi rezerva avantaje substanţiale în orice competiţie electorală, indiferent dacă sînt sau nu acceptaţi de massa largă a cetăţenilor.

Cu adoptarea Legii 35/2008, ce reglementează alegerile generale pentru Senat şi Camera Deputaţilor, am putea spune că s-a atins apogeul în materie de legiferare discreţionară. Examinarea procedurilor electorale, stabilite de această Lege, ne arată, cît se poate de clar, că ele n-au fost concepute să permită exprimarea nealterată a voinţei electoratului, ci să-i avantajeze pe cei  aflaţi la Putere, indiferent de modul cum votează poporul. Gravele deficienţe democratice ale Legii s-au confirmat la alegerile din 30 noiembrie 2008. România devenise ţară membră a Uniunii Europene şi exponenţii Puterii s-au simţit eliberaţi de presiunea monitorizărilor comunitare. Dar oare, în momentul aderării, avea România instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor, aşa cum cere unul dintre criteriile de la Copenhaga, de vreme ce atributul legislativ a ajuns să fie acaparat de minuscule grupuri de interese?

Ca stat membru al Consiliului Europei şi al Uniunii Europene, România trebuie să-şi alinieze legislaţia la principiile şi valorile democratice pe care le promovează aceste organisme şi pe care le consideră factori de progres şi civilizaţie. Desigur, potrivit reglementărilor comunitare, fiecare ţară are dreptul să decidă asupra propriului sistem electoral. Însă atunci cînd acesta se îndepărtează de valorile care stau la baza Uniunii, atunci comunitatea n-ar mai trebui să rămînă indiferentă. Ori această indiferenţă ridică serioase semne de întrebare, mai ales dacă avem în vedere că Legea 35/2008, amintită mai sus şi care reprezintă fundamentul sistemului nostru electoral, încalcă flagrant Ghidul bunelor practici electorale elaborat de Comisia pentru democraţie prin drept – Comisia de la Veneţia şi adoptat de Consiliul Europei prin Rezoluţia 1320/2003. Legea, în întregul ei se prezintă ca un stufăriş, cu texte confuze, ce nu permit cunoaşterea conduitei pretinse de legiuitor, indiferent ce tehnici de interpretare juridică s-ar folosi, dintre cele experimentate în decursul timpului şi dezvoltate de ştiinţa dreptului. Aproape toate dispoziţiile sale dau naştere la astfel de discuţii. Însă lucrul cel mai grav care se întrevede de aici este faptul că, în organizarea şi desfăşurarea alegerilor, autorităţile nu sînt deloc îngrădite în privinţa măsurilor pe care le pot întreprinde. Este la îndemîna oricui să constate că acest act normativ este rezultatul unui grav compromis legislativ intervenit între forţele politice aflate atunci la Putere. Am putea crede că aceia care au conceput proiectul şi apoi l-au trecut prin procedura de adoptare, pînă a devenit Lege, au fost animaţi de gîndul de a face o Lege bună, în consens cu valorile democratice, asumîndu-şi chiar riscul ca într-o eventuală confruntare corectă cu electoratul ei să nu mai aibă şanse de a accede la Putere? Precaritatea moralităţii lor şi derapajele democratice ale guvernărilor în care s-au aflat sînt de ajuns să ne ferească de ipostaza unei asemenea credulităţi, iar conţinutul Legii reprezintă argumentul de necontestat că sistemul a fost creat pentru a avantaja forţele politice aflate la Putere, precum şi pentru a învinge opoziţia pe care electoratul o manifestă, în mod firesc, cu prilejul alegerilor, faţă de guvernările care nu şi-au onorat promisiunile. Analiza unora dintre prevederile acestei Legi, prin raportare la dispoziţiile Ghidului de bune practici electorale, ne arată şi mai evident că miza acestui cadru legislativ a fost atît de importantă pentru respectivele forţe politice, încît n-au mai ţinut seama că demersul lor constituie un grav atentat asupra statului de drept şi compromite, în percepţia publică, pînă şi ideea de democraţie. (Va urma)

ALEXANDRU AMITITELOAIE

La colt > O dorinţă numită Blanche

Aşa cum v-am mai spus, nouă reţea de distribuit filme, Netflix, a devenit o afacere de proporţii. Zeci şi zeci de mii de oameni, în special tineri, comandă filme pe Netflix: cu doar 8 dolari, timp de o lună poţi vedea cîte filme poţi duce, cum se spune. Numărul este nelimitat. Şansa pentru tineri este uriaşă, căci pot să vadă şi filme restaurate, în special capodopere, începînd cu filmele mute. Pe această cale, am revăzut multe filme clasice restaurate, despre care am scris şi voi mai scrie.

Acum mă opresc asupra lui „A Streetcar Named Desire/Un tamvai numit dorinţă” (1951), capodopera lui Elia Kazan, regizorul care a creat o şcoală celebră la New York, „Actors Studio”, prin care au trecut actori precum Marlon Brando, protagonistul acestui film, în rolul Stanley Kowalski. El face un rol viguros alături de Vivian Leigh în Blanche DuBois, Kim Hunter în Stella, sau Karl Malden în Mitch. Sursa literară a filmului este piesa lui Tennessee Wiliams, poate cea mai jucată piesă din lume. Probabil că nu există teatru să nu o fi reprezentat sau clasă de actorie să nu o fi luat ca obiect de studiu. Uluitor la revizionarea acestei pelicule, nominalizată la 12 Premii Oscar, este formidabilul ritm al spectacolului, imprimat de ştiinţa lui Elia Kazan. Să nu uităm că metoda prin care el a revoluţionat spectacolul american, atît pe Broadway, cît şi în film, s-a numit „Method Acting”, impunînd stilul unui realism psihologic. Influenţa sa în arta spectacolului american a fost copleşitoare, asemenea lui Stanislawski în Rusia. De aceea, el poate fi numit un Stanislawski al Americii.

Deşi acţiunea filmului se petrece aproape în acelaşi loc, o casă cu etaj unde locuieşte şi familia Kowalski, totuşi spaţiul pare infinit, datorită mişcării neîntrerupte a actorilor, a relaţiilor noi în care ei intră. Nici un personaj nu e liniar. Fiecare poartă un mister, o dublură, nu numai Blanche, personaj construit prin excelenţă polistratificat. Fiecare ascunde o taină, un secret, mai ales ea, Blanche. Iar cheia mişcării o constituie nu numai relaţia dintre personaje, ci şi aceea dintre personaje şi obiecte. Mereu e în joc o rochie, o ţigară, o sticlă, aparatul de radio, cărţile de joc şi zeci de alte obiecte mici sau de decor, cum este perdeaua despărţitoare dintre camere. Tot ce poate exista într-o casă prinde viaţă, este mişcat, este important la un moment dat.

Desigur, revelaţia o constituie Vivien Leigh, pe care am prezentat-o pe larg în cronica la „Pe aripile vîntului”. Ce evoluţie, ce trecere de la fermecătoarea Scarlett la femeia complexă care e Blanche, de la o ingenuă la o aparentă prostituată, de fapt, o femeie încercată, care avea nevoie de iubire, iubirea fiind ca un medicament care să-i vindece rănile trecutului, ea provenind dintr-o familie avută, care s-a dus, femeia îngropîndu-i pe toţi şi vînzînd moşia. Apoi avea pe conştiinţă marea ei dragoste, un tînăr care s-a sinucis pentru că ea i-a spus la un moment dat cuvinte grele.

Cu o asemenea încărcătură existenţială, nu e de mirare că Stanley i se pare o brută, un animal. Aşa cum dovedeşte cu prisosinţă atunci cînd vine de la maternitate, unde Stella urma să nască, şi aici, acasă, după o scenă caracteristică, o violează pe Blanche. Nu e o surpriză, din unghiul lui Stanley ea apare ca o depravată.

Dacă nu am cunoaşte încărcătura cu care vine şi intră în joc, o încărcătură asemenea lăzii cu lucrurile ei, pline de scrisori şi amintiri, Blanche ne-ar părea o femeie consumată şi coruptă, păstrîndu-şi un rafinament propriu condiţiei de profesoară de engleză, care predă Poe sau Whitman. Cînd Kowalski o deconspiră şi duce vorba că ar fi o femeie decăzută, prăbuşirea lui Blanche e resimţită de toţi. Fiindcă în timp ce Kowalski îi dă un brînci în prăpastie, Stella şi Mitch o iubesc şi încearcă să o salveze. Dar e prea tîrziu, Kowalski anunţase deja şi spitalul de nebuni, iar un doctor şi o asistentă au şi venit să o ducă în lumea celor cu minţile pierdute, deşi Blanche e departe de o astfel de condiţie.

Întrebarea este: de ce face Kowalski tot acest joc? O urăşte pe Blanche? De ce? Fiindcă îşi dă aere de femeie cultă? Sau fiindcă i se pare că e falsă, încrezută, mincinoasă? Sau fiindcă el este un complexat, un dedublat faţă de Blanche - o naivă, care e o pradă uşoară pentru o fiară ca el? E o mare tragedie aici, veşnica neînţelegere a omului complex, altfel spus ruptura dintre individul superior şi societate. Kowalski reprezintă societatea obtuză, incapabilă să înţeleagă abisul sufletului unui om delicat, cu o existenţă fragilă, ca a unui pescăruş pe furtună.

Blanche e la marginea prăpastiei, aşa intră ea în scenă. Nu e un personaj de transformări, care evoluează adică. Ea doar se destăinuie. Şi cade în plasa mediocrilor. Indiscutabil, Blanche este un personaj ibsenian, ca Nora sau Hedda Gabler. Dar şi ca personajele existenţialiste ale lui Camus. Sau ca Femeia Mării, dacă Marea este iubirea, pe care o caută cu nesaţ şi în care se îneacă, fară să-i dea de fund.

 GRID MODORCEA

Corespondenţă din New York

PRIMELE EXPERIENŢE SEXUALE ALE LUI ADOLF HITLER (III)

Un ajutor substanţial îi va acorda mai tîrziu şi Prinţesa von Hohenloe, care între timp se despărţise de Prinţul Ferdinand, dar Hitler va rămîne indiferent la farmecele sale. El îşi va aminti cu satisfacţie de rivalitatea şi concurenţa care existau între damele din înalta societate, gelozia lor faţă de fiecare nouă „achiziţie” a protejatului adulat. Emil Moris, şofer personal şi gardă de corp totodată, vechi membru de partid şi prieten intim, îşi aminteşte că în timpul liber pe care i-1 lăsa cu zgîrcenie politica, Hitler primea multe femei frumoase din München în locuinţa sa de burlac de pe Tikstrasse: „Întotdeauna le dăruia flori, chiar dacă nu se culcase cu ele. Avea o slăbiciune aparte pentru balerine. Miriam Werney, o dansatoare americană căreia i-a făcut cinstea de a o invita la Berghoff, l-a entuziasmat la culme”. „Werney pluteşte în aer ca o zeiţă” - ar fi afirmat Hitler. A avut Hitler copii? Unii medici, care l-au tratat de-a lungul anilor, confirmă capacitatea lui de procreare. Ca atare, nu pot fi complet ignoraţi „copiii naturali” ai „celui mai mare german”, cum era denumit Führerul în Germania. Eleonore Bauer, fostă călugăriţă, s-a lăsat cucerită de magnetismul şi farmecul Conducătorului, urmîndu-l chiar şi în cunoscutul marş din noiembrie la Feldgerrhalle. Din legătura lor s-a născut un băieţel fermecător, pe care partidul l-a luat în îngrijire. Cînd a crescut mare, i s-a găsit un loc călduţ la redacţia ziarului „Völkischer Beobachter”. Frumoasa, fanatica şi uşuratica Magda Göbbels afirmă şi ea că Führerul i-a dăruit un fiu (pe Herman). În orice caz, grupele de sînge coincid. O continuare neaşteptată l-a avut interesul manifestat de Hitler faţă de atleta germană pură Tilli Phleischer, campioană la aruncarea suliţei (două medalii de aur la Olimpiada din 1936). Führerul a invitat-o în tribună pe frumoasa timidă cu zvastica pe piept, a copleşit-o cu complimente, s-a întreţinut cu ea timp îndelungat, în aclamaţiile mulţimii, al cărei entuziasm era de nestăpînit. Tilli a fost invitată la Reichstag, pentru aceasta i s-a trimis un automobil Mercedes guvernamental. În anul următor însă Phleischer se căsătoreşte cu medicul stomatolog Fritz Heuser, membru al partidului nazist. Hitler a dăruit tinerilor căsătoriţi un dormitor ultraelegant. În acelaşi an, Tilli a născut o fetiţă, care peste 29 de ani (în 1966) va publica o carte unde va afirma că e fiica naturală a lui Hitler. Propria-i mamă a contestat însă, nemulţumită, declaraţia fiicei. Ce putea să facă, Hitler pierduse războiul! A fost, cum se spune, „prima fată” a lui Adolf, dar relaţiile dintre ei sînt confirmate de date incontestabile, ceea ce i-a determinat pe biografii recunoscuţi ai Fürherului să-şi înceapă întotdeauna relatările despre viaţa lui intimă cu ea - Mimi, Mitzerl sau Mizzi - cum o numea Hitler, căruia îi plăceau diminutivele austriece. Era cea mai mică dintre cele 4 surori şi s-a născut în ziua înmormîntării mamei Führerului (pe 23 decembrie 1909), ceea ce Adolf, cu perspicacitatea şi simţul său mistic exacerbat, a considerat mai mult decît o simplă coincidenţă. Mimi a frecventat la început şcoala monahală, iar cînd a mai crescut a început să lucreze în atelierul de modă al Annei, sora sa mai mare, situat la parterul hotelului unde locuia Hitler. Avea pe atunci 16 ani. După cum era de aşteptat, frumoasa tînără blondă cu ochi albaştri luminoşi, pe care el îi compara cu ochii mamei sale, a atras atenţia viitorului Führer. În 1925, Hitler locuia la Hotelul „Curtea germană”. S-au cunoscut mai întîi animalele lor de companie: Prinz, cîinele lui Hitler, a început să-i facă curte căţeluşei lui Mimi, Margot, după care au început şi stăpînii să flirteze. (Va urma)

G. HLEBNIKOV

FENOMENE PARANORMALE > Aşa arată cu adevărat moartea

Juan este un bărbat foarte expansiv, trecut de 30 ani, care m-a abordat la o conferinţă în Spania cu o povestire legată de moartea fratelui lui mult mai bătrîn. El şi cumnata erau în camera de zi, cînd acest frate a intrat în cameră, s-a împiedicat şi a căzut. Juan şi-a tras fratele pe canapea, iar cumnata lui a chemat Salvarea şi a aşteptat sosirea ambulanţei în pragul casei. Juan a rămas alături de fratele lui, care şi-a schimbat brusc starea de spirit, din foarte agitat în extraordinar de calm. Pe faţă i-a apărut un zîmbet plin de pace şi seninătate, care 1-a înspăimîntat pe Juan. Dintr-odată, Juan s-a simţit ridicat din propriul trup şi privind scena de sus. Scena îl reprezenta pe el, aplecat asupra fratelui său. Din punctul de observaţie din apropierea tavanului, Juan 1-a văzut pe fratele lui părăsindu-şi trupul într-un soi de „lumină limpede”, care i se ridica din piept şi se deplasa rapid. Juan mi-a spus că a ştiut că fratele lui îşi lua rămas-bun, dar nu îşi amintea să-i fi ajuns vreun cuvînt la ureche. Mai degrabă, a auzit cuvintele direct în cap. După ce fratele lui s-a dus, Juan s-a aflat în faţa altei dileme. Nu putea să se întoarcă în propriul corp. La început, a intrat în panică. Apoi s-a liniştit şi chiar s-a bucurat. „Deci aşa arată moartea”, şi-a spus el, bucurîndu-se de această perspectivă vizuală unică. În final, au sosit oamenii de la Salvare şi Juan a revenit în corpul lui. Cînd s-a întors în corp, rîdea. „Cei de la ambulanţă au fost foarte miraţi să mă vadă rîzînd aplecat deasupra cadavrului fratelui meu”, mi-a spus Juan. „Nu le-am relatat ce se întîmplase, pentru că m-ar fi dus la spital în locul fratelui meu”. „Ce efect a avut asupra ta?”, l-am întrebat pe Juan. „Acum sînt mult mai liniştit decît am fost vreodată”, mi-a răspuns el. „Mai liniştit? Mie mi s-a părut că eşti foarte expansiv!” Juan a ridicat din umeri. „Să mă fi văzut înainte. Eram rău de tot.”

10 jafuri colosale din istoria recentă (I)

Majoritatea oamenilor au avut, probabil, măcar o dată sau de două ori în viaţă, fantezii despre cum ar da o lovitură de milioane, care să îi îmbogăţească. În cele mai multe dintre cazuri, asemenea gînduri nu se materializează. Mai jos redăm însă cîteva exemple în care unii oameni chiar au dat curs unor astfel de gînduri îndrăzneţe. Este discutabil dacă avem de-a face cu cele mai mari, în sensul valorii însuşite, dar cu siguranţă este vorba despre cele mai epice şi spectaculoase jafuri din istorie, unele cu adevărat ingenioase. Iar de remarcat la toate cele 10 situaţii prezentate este faptul că nimeni nu a fost ucis în cadrul comiterii infracţiunilor. 

10) Lufthansa (1978): 5,8 milioane de dolari, pe Aeroportul Kennedy.

Jaful Lufthansa din 1978 a fost planificat de Jimmy Burke, un asociat al faimoasei famiglii mafiote Lucchese, împreună cu mai mulţi acoliţi ai săi. Totul a început atunci cînd agentul de pariuri Martin Krugman i-a vorbit lui Henry Hill, prieten cu Jimmy Burke, despre o sumă de milioane de dolari imposibil de urmărit. Aceşti bani intrau în SUA lunar pe calea aerului şi reprezentau moneda schimbată de militarii şi turiştii americani aflaţi în Germania de Vest (fosta RFG) şi stocată într-un seif din placaj, găzduit de Aeroportul Kennedy. Informaţia provenea de la Louis Werner, care lucra la aeroport şi îi datora lui Krugman 20.000 de dolari în urma plasării unor pariuri. Pe 11 decembrie, la orele 3,12, un gardian al Aeroportului Kennedy, pe nume Kelly Whalen, era lovit în cap cu un pistol, în întunericul nopţii, şi dezarmat, fără a-şi pierde însă cunoştinţa. Doi bărbaţi cu măşti pe faţă i-au ordonat să dezactiveze alarma silenţioasă şi, după îndeplinirea sarcinii, l-au încătuşat şi i-au acoperit gura. Whalen a putut vedea atunci o serie de alţi indivizi, toţi înarmaţi cu puşti sau pistoale, cum au intrat în terminalul de depozitare. Unul dintre aceştia i-a luat portofelul din buzunar şi i-a spus că „acum ştim unde locuieşte familia ta şi sîntem gata oricînd să îi facem o vizită”. Gardianul a dat atunci din cap în semn că va coopera cu tîlharii. După aceasta, hoţii au folosit o cheie specială primită de la informatorul Werner şi au străbătut un labirint de coridoare spre locul unde se aflau alţi angajaţi. I-au pus pe toţi aceştia sub ameninţarea armelor şi l-au forţat pe John Murray, agentul senior al depozitului, să îl apeleze pe Rudi Eirich pe intercom. Hoţii ştiau că acesta din urmă era singurul angajat care ştia în acea seară combinaţia potrivită pentru deschiderea seifului cu uşi duble. Astfel, Eirich a fost ademenit în cantină, acolo unde a fost aşteptat de bandiţi şi dus cu forţa la seif. Mai tîrziu, el avea să le spună autorităţilor că infractorii cunoşteau foarte bine toate sistemele interne de siguranţă şi erau foarte bine informaţi cu referire la procedura deschiderii silenţioase a uşilor seifului. O dată pătrunşi în camera mult dorită, bărbaţii mascaţi au început să răscolească haotic printre toate mărfurile depozitate, pînă ce au descoperit locul unde erau păstraţi banii, în pachete. Aproximativ 40 astfel de pachete au fost luate de tîlhari, care le-au şi încărcat apoi într-o dubă, în timp ce Eirich era, la rîndul lui, imobilizat alături de restul colegilor săi, care primiseră acelaşi tratament. Unul dintr hoţii însărcinaţi cu distribuirea prăzii în vehicule a intrat la un moment dat în terminal, entuziasmat şi fără mască, anunţînd zgomotos că banii sînt gata de drum. Ceilalţi l-au zorit să îşi acopere faţa, dar angajaţii au apucat să observe pentru cîteva clipe cum arăta. Înainte să plece, pistolarii le-au indicat angajaţilor să nu alerteze forţele de ordine de la apropiata Secţie Port Authority înainte de orele 4,30. Atunci cînd au plecat hoţii, era ora 4,16. Într-adevăr, pînă la ora indicată nu a fost efectuat nici un apel de la terminal. Angajaţii s-au supus ordinelor, deoarece au înţeles că, dacă Poliţia avea să îi prindă pe bandiţi, ei sau rudele lor aveau să sufere sau chiar să fie ucişi. Tot jaful a durat numai 64 de minute, a revendicat o pradă de 5 milioane de dolari în bani lichizi şi 875.000 de dolari în bijuterii şi a reprezentat, la acea dată, cea mai mare spargere întreprinsă vreodată pe teritoriu american. (Va urma)

ALEXANDRU SAFTA

REÎNCARNAREA POATE EXPLICA APARIŢIA A NUMEROŞI COPII-MINUNE (III)

Este interesant de ştiut că medicul care 1-a examinat la naştere a fost surprins să constate că băiatul avea corneea galbenă, specifică orientalilor, că tenul său era surprinzător de oacheş şi că privirea sa era tipic orientală. Douăzeci de ani mai tîrziu, avea să i se spună „egipteanul”. Şi cînd micul Jean-François 1-a întîlnit, în timpul unei inspecţii şcolare, pe fizicianul şi matematicianul Fourier, care luase parte la campania din Egipt, 1-a surprins atît de mult cu opiniile sale, încît acesta 1-a invitat la el şi i-a arătat colecţia de obiecte egiptene. După ce a contemplat fragmente de papirus şi inscripţii hieroglifice pe tăbliţe de piatră, copilul a declarat sigur de el: „Le voi citi peste cîţiva ani, cînd voi fi mare”.

Filozoful şi economistul John Stuart Mill a învăţat greaca de la vîrsta de 3 ani. La 8 ani îi citise deja pe Herodot, Xenofon şi Platon. La 12 ani l-a studiat pe Aristotel, precum şi pe filozoful Thomas Hobbes, apoi opera economistului englez David Ricardo. La 14 ani, a făcut o călătorie de un an în Franţa, mai întîi la Paris (unde a fost primit de Jean-Baptiste Say), apoi la Midi. La întoarcere, s-a declarat discipol al filozofului, jurisconsultului şi reformatorului britanic Jeremy Bentham şi, la 16 ani a început să scrie articole şi a fondat Societatea Utilitaristă, care mai activează şi în prezent.

William Rowan Hamilton, matematician, fizician şi astronom irlandez, studia ebraica la vîrsta de 3 ani, iar la 7 ani poseda cunoştinţe mai vaste decît majoritatea candidaţilor la postul de profesor. „Încă îl văd, spunea unul dintre părinţii săi, cum răspundea unei întrebări dificile de matematică, apoi cum se îndepărta pe trotinetă, trăgîndu-şi după el căruciorul.” La 13 ani vorbea limbile europene clasice şi moderne, pe lîngă persană, arabă, hindusă, sanscrită şi malaeză. La 17 ani a întreprins un studiu sistematic al Mecanicii Cereşti de Laplace şi a fost numit profesor de astronomie în 1827, chiar înainte de a absolvi. La 18 ani i-a uimit pe toţi din anturajul lui, aşa cum a prezis astronomul irlandez: „Nu spun că va fi, ci că este deja cel mai mare matematician al vremii sale”. Activitatea sa a contribuit la dezvoltarea mecanicii cuantice.

Nils Ericson, decedat în 1870, a dovedit un asemenea talent pentru ştiinţele mecanice încît, 1a 12 ani, a fost numit inspector al marelui canal maritim al Suediei de către guvern. Avea în subordine 600 de lucrători.

José Comas Sola, astronom catalan, a scris prima lucrare de astronomie la 10 ani, apoi alta, foarte cuprinzătoare, la 12 ani şi a făcut primele observaţii asupra Lunii şi Soarelui, precum şi a petelor solare, la vîrsta de 13 ani, folosindu-se numai de o mică lunetă cu deschidere de 50 mm.

Giacomo Inaudi era păstor în Piemont şi, în timp ce îşi păzea turma, combina cifre în minte, realizînd operaţii cu 5 cifre fără a şti tabla înmulţirii. La 13 ani apărea în cafenele, unde răspundea la cele mai complicate întrebări despre operaţii matematice. A dobîndit rapid un mare renume şi a întreprins turnee mondiale. Fiind în trecere prin Franţa, i-a întîlnit pe neurologul Jean-Martin Charcot, Camille Flammarion şi psihologul Alfred Binet, care au fost uimiţi de performanţele sale. A dat reprezentaţii în amfiteatrul de la Sorbona, în faţa mai multor profesori şi a numeroşi elevi, executînd cu o rapiditate incredibilă calcule algebrice, înmulţiri şi împărţiri cu numere ajungînd la 24 de cifre. S-a dovedit capabil să extragă rădăcina pătrată sau cubică cu 17 zecimale. Repeta apoi toate numerele scrise pe tabla plină de cifre, fără a se uita la ea; numerele păreau gravate în mintea sa şi îşi aducea aminte de ele fără greşeală chiar şi o lună mai tîrziu. Dar facultăţile mnemonice ale lui Inaudi erau exclusiv concentrate asupra operaţiunilor numerice şi asupra problemelor de algebră, iar acest geniu al calculelor abia dacă ştia să citească sau să scrie şi nu îl interesa să îşi umple aceste lacune. Începea prin tatonări, „încercînd” numerele, şi aduna şi scădea precum hinduşii, de la stînga la dreapta.

A existat un număr incredibil de genii matematice cărora li s-au consacrat cărţi întregi. Marea majoritate a acestora au avut în comun faptul că nu îi interesa nimic altceva decît calculul mental şi erau inculţi.

William Sidis ştia să scrie şi să citească la 1 an şi jumătate. Citea „New York Times“, iar la 4 ani vorbea deja 4 limbi. După ce a fost admis la MIT (Massachusetts Institute of Technology), la 11 ani (vîrsta de admitere fiind fixată la 21 de ani), a ţinut o conferinţă despre a patra dimensiune a spaţiului la Universitatea Harvard, în faţa profesorilor uluiţi.

În zilele noastre, la 5 ani, Bobby Gordon cunoştea deja numele tuturor stelelor, precum şi numele 180 de constelaţii în latină. La 6 ani, a scris un memoriu asupra formării atomului. În 1950, la 11 ani, a susţinut o teză de chimie la Universitatea Western, care i-a adus doctoratul în ştiinţe.

Cazul său nu este totuşi unic, deoarece, în 1956, tînărul Fred Safier, care ţinea deja la 11 ani cursuri de chimie la un colegiu, a fost admis la Universitatea Harvard, la vîrsta de doar 12 ani. (Va urma)

SYLVIE SIMON

Teoria pămîntului gol şi civilizaţiile subterane (XX)

„Dacă aceasta presupune să ocolim o piatră a elfilor, ne acomodăm la această cerinţă“. Constructorii de drumuri ţin cont de aceste indicaţii ale clarvăzătorilor şi datorită faptului că s-au convins de mai multe ori de efectele nefaste pe care le are încălcarea lor. Sînt binecunoscute cazurile de defectare a maşinilor şi echipamentelor de construcţii sau de îmbolnăvire subită a celor care au mutat în mod brutal pietre ale elfilor. „Pentru cei mai mulţi oameni, poporul ascuns este plin de blîndeţe”, explică Magnus Skarphedinsson, profesor la Şcoala de Studii Elfice şi expert în Elfi. „Dar, dacă sînt agresaţi, este posibil să se petreacă lucruri mai puţin plăcute. Fie că proiectul va costa foarte mult, fie că unii muncitori se îmbolnăvesc. Aşa că nu e recomandat să-i superi pe elfi“. Fosta preşedintă a Islandei (în perioada 1980-1996), Vigdis Finnbogadottir, nu exclude nici ea prezenţa fiinţelor subtile pe harta invizibilă a ţării sale. Cu multă diplomaţie, ea aduce un argument imbatabil: „Nu am văzut elfi şi nici fiinţe invizibile. Nu am întîlnit încă o fantomă, deşi am auzit adesea vorbindu-se despre ele. Acest gen de credinţă nu mai există în Franţa sau în Spania, pentru că acestea sînt ţări catolice. Catolicismul este atît de puternic, încît nu mai lasă loc pentru alte credinţe. În Evul Mediu, islandezii au adaptat catolicismul pentru a se potrivi cu moştenirea lor păgînă şi au continuat să spună poveşti despre fiinţe supranaturale, elfi şi fantome. Existenţa elfilor, a fantomelor, a extratereştrilor şi a vieţii de după moarte nu a fost niciodată dovedită. Este la fel ca şi în cazul lui Dumnezeu. Nimeni nu a dovedit că El există, dar nici contrariul”. Un alt preşedinte al Islandei, Olafur Ragnar Grimsson, are şi el o explicaţie a prezenţei poporului ascuns: puternicul sentiment al singurătăţii şi al izolării, caracteristic islandezilor. „Islandezii au fost întotdeauna puţini la număr, de aceea, în timpurile străvechi, ei şi-au dublat numărul cu personaje invizibile din legendele cu elfi şi zîne”, a afirmat el într-un interviu acordat la reşedinţa prezidenţială de la Bessastadir. În fiecare ţară există medium-uri, clarvăzători şi susţinători ai fenomenelor paranormale, precum şi publicaţii de profil, instituţii care studiază ştiinţific aceste domenii. Islanda este, însă, ţara în care paranormalul şi invizibilul se află la ele acasă. Foarte multe persoane văd şi comunică fără nici o greutate cu elfi, cu îngeri sau cu fantome ale persoanelor decedate. Clarvăzătoarea Erla Stefansdottir explică esenţa acestui fenomen: „Oamenii consideră că este absolut firesc să călătorească dintr-o ţară în alta şi să cunoască alte popoare. Dar li se pare ciudat să exploreze dimensiunile subtile şi diferitele planuri pe care existăm ca fiinţe. Structura noastră seamănă cu cea a cepei, este stratificată, învelişurile devin tot mai subţiri pe măsură ce te apropii de nucleu. Iar omul devine din ce în ce mai frumos, cu cît îl cunoşti mai în profunzime. Întîi vedem corpul fizic şi aura sa, culorile emoţiilor şi atitudinea socială. Aceste straturi formează personalitatea, în spatele căreia se ascunde sufletul. Iar dincolo de suflet se află cea mai intimă structură a omului, şinele, izvorul memoriei. Acesta este nucleul fiinţei umane, acea părticică din Soarele Divin. Dacă toate aceste elemente sînt conectate, noi atingem perfecţiunea şi devenim una cu Dumnezeu. Devenim mai luminoşi decît cea mai strălucitoare lumină electrică”. (Va urma)

General dr. EMIL STRĂINU

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2120 / 22.03.2011