"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




luni, 10 octombrie 2011

Ziarul TRICOLORUL, nr 2288 / 10.10.2011

Editorial
IMAGINEA ROMÂNIEI ESTE LA PĂMÎNT

Un sportiv american a ajuns în comă după ce a fost bătut cu bestialitate de interlopii din Giurgiu. Încă un motiv ca imaginea României să fie una de coşmar. Clanurile criminale nu acţionează, însă, numai în oraşul de la Dunăre, ele constituind, din păcate, o prezenţă activă în toate localităţile ţării. Mai grav este faptul că avem de-a face cu un american, care se simţea probabil în siguranţă în România. Ne-am îngrozit de ceea ce scria presa norvegiană zilele trecute despre românii fără adăpost din Oslo, care mănîncă şobolani, cîini şi pescăruşi la grătar. Ei prind animalele în capcane puse de-a lungul Rîului Aker, ca să aibă cu ce se hrăni. Nu le ajungea norvegienilor tragedia prin care au trecut în urma atacului comis de un scelerat care a împuşcat zeci de oameni, trebuiau să mai afle şi asemenea atrocităţi. Ei sînt îngroziţi şi de mizeria lăsată în urmă de români, care au înecat în gunoaie spaţiile verzi din jurul oraşului. Drama baschetbalistului american pus la pămînt de criminalii din Giurgiu trezeşte, cu siguranţă, temeri şi în rîndul străinilor care se află în România. O ţară în care nu mai există Poliţie, nu mai există lege şi ordine, ţara nimănui, în care orice este posibil. I-am aşteptat atîta pe americani, iar cînd au venit li se dă în cap. Nici cei care urmează să ajungă la Deveselu, unde va fi instalat scutul antirachetă, nu au prea multe motive de entuziasm. Lăsînd la o parte faptul că scutul însuşi a fost sever criticat, chiar în aceste zile, la Bucureşti, la reuniunea Comisiei pentru Apărare şi Securitate a Adunării Parlamentare a NATO. Noi le-am creat cele mai bune condiţii în clădirea Parlamentului, i-am trimis pe aleşi la aer curat, iar distinşii noştri oaspeţi ne critică de nu mai putem. Parlamentarul francez Jean Michel Boucheron şi-a exprimat serioase îndoieli faţă de eficienţa sistemului antirachetă, afirmînd că, în contextul gravei crize economice actuale, sumele alocate acestuia ar fi putut fi direcţionate către alte mijloace militare, cu o capacitate ofensivă mai mare. Gazdele române au încercat să dreagă busuiocul, cum că scutul este unul defensiv şi face parte din noua concepţie a NATO, de apărare colectivă, dar francezul n-a putut fi convins. Ce să mai spunem de reprezentantul Kievului, care a întrebat pînă la ce nivel s-a consultat România cu ţările vecine atunci cînd a decis amplasarea scutului antirachetă pe teritoriul său. Ucraineanul s-a întrebat şi cu privire la faptul dacă nu cumva prezenţa soldaţilor americani la Deveselu ar constitui o ameninţare pentru ţările din jur. Întrebare la care a primit chiar a doua zi răspuns, după incidentul nefericit în care a fost implicat tînărul sportiv american. Nici fraţii noştri de peste Prut nu sînt mai liniştiţi, temîndu-se că baza din România ar putea fi folosită şi pentru lansare de rachete, nu doar pentru interceptare. În rest, aflăm că din 2004 şi pînă în prezent România ar fi cheltuit aproape 1 miliard de dolari pentru a-şi susţine trupele în teatre de operaţiuni străine, îndeosebi în Irak şi Afganistan. Am cheltuit şi bani şi am pierdut şi zeci de tineri îmbrăcaţi în haină militară şi trimişi în nişte confruntări riscante, care nu au însă nici o legătură cu interesul nostru naţional. Pe zi ce trece, apar noi semne de întrebare legate de oportunitatea prezenţei României în Spaţiul Schengen. Ne-o facem cu mîna noastră...
DUMITRU AVRAM


AŞA-ZISUL PROTEST DE LA POSTUL REALITATEA TV A FOST O DIVERSIUNE PENIBILĂ, FĂCUTĂ, CONTRA COST, DE 15 GUNOIERI DE LA ALPAB ŞI 10 BODY-GUARZI  DE LA GUARD ALARM SYSTEM S.R.L.




Comunicat de Presă

Analizînd, cadru cu cadru, imaginile filmate de operatorii postului Realitatea TV, în seara zilei de vineri, 7 octombrie, un colectiv format din membri marcanţi ai PRM şi specialişti în munca de informaţii a ajuns la următoarele concluzii (asociate şi cu datele furnizate de oameni cu funcţii de răspundere la Primăria Capitalei):
1) Aşa-zisul protest contra mea a fost o diversiune penibilă, pusă la cale de „amanţii morţii", Alina Alupoaie şi Radu Geonea, daţi afară din PRM;
2) La această înscenare jenantă a participat doar gaşca din jurul escrocilor Alupoaie şi Geonea: Adrian Marin şi Marius Dinu (?!), care făceau scandal că i-am dat afară ca pe nişte măsele stricate. Restul „protestatarilor“ NU fac parte din PRM, ei fiind gunoieri şi măturători ţigani, salariaţi ai Administraţiei Lacuri, Parcuri şi Agrement Bucureşti (cca. 15 la număr) şi bătăuşi cu ora, de la firma Guard Alarm System SRL, patron un oarecare Ilie Marius (cca. 10 mutanţi cu capete rase şi haine negre), care au şi forţat intrarea în Televiziune).
3) Această massă de manevră a fost adusă acolo de numitul Radu Geonea, care e consilier juridic la ALPAB - deci şeful ţiganilor, care îşi ascundeau feţele în cagule.
4) Firma de body-guarzi derulează, de asemenea, afaceri cu ALPAB, aşa că a venit acolo tot la ordin.
În aceste condiţii, fac apel la domnii Sorin Oprescu, Călin Murg şi Radu Popa – directorul ALPAB - să-l dea afară, imediat, pe huliganul Radu Geonea din funcţia pe care o deţine într-o instituţie a Primăriei Capitalei, finanţată din bani publici. Acest derbedeu a ţinut sub teroare, cca. o oră, un post de Televiziune, aducînd acolo o veritabilă „trupă de şoc“, care n-avea nici o legătură cu PRM. Aşa ceva se numeşte huliganism şi terorism! De ce nu se sesizează, oare, MAI împotriva acestui miting neautorizat?
Evident, Traian Băsescu l-a pus pe Dorin Cocoş să ia legătura cu cei 3-4 golani daţi afară din PRM, în speranţa racolării lor la partiduleţul în flăcări PP-DD. Mai mare rîsul.
Şi încă ceva: am primit informaţii de la consilierii PDL pe Capitală că, în jurul datei de 13 septembrie, Victor Iovici i-a făcut o vizită Elenei Udrea, la minister, încheind un tîrg: dacă va fi păstrat viceprimar, PRM va candida la alegerile locale din anul 2012 pe liste „comune" cu PDL (?!). Dacă se va dovedi că o asemenea scenă a avut loc, Victor Iovici va fi exclus, definitiv, din PRM.
Anunţ, pe această cale, noul site pe care poate fi accesat ziarul „Tricolorul": www.ziarul-tricolorul.ro . Noul site al revistei „România Mare" este: www.ro-mare.ro  .

Dr. CORNELIU VADIM TUDOR,
Preşedintele Partidului România Mare,
Membru al Parlamentului European
9 oct. 2011


„România Mare" şi „Tricolorul" au o nouă adresă de Internet

Comunicat de Presă

Începînd de duminică, 9 octombrie 2011, publicaţiile PRM, „România Mare" şi „Tricolorul“, pot fi accesate pe următoarele adrese de Internet: www.ro-mare.ro şi, respectiv, www.ziarul-tricolorul.ro . Aducem la cunoştinţă cititorilor noştri că am renunţat la vechile site-uri, www.ziarultricolorul.ro  şi www.romare.ro , întrucît escroaca Alina Alupoaie, care a făcut afaceri bănoase pe seama lor şi, mai nou, le-a confiscat (?!) se face vinovată de fraudă informatică şi de cenzură la adresa publicaţiilor PRM, încălcînd articolele 43, 44 şi 45 din  Legea nr. 161/2003. Pentru aceste fapte, persoana respectivă a fost dată în judecată. Precizăm că folosirea în continuare a vechilor site-uri în numele publicaţiilor PRM este ilegală şi va suporta rigorile Legii. 

BIROUL DE PRESĂ AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE
9 oct. 2011


SÎNT MÎHNIT DE ATITUDINEA ACESTOR TINERI



N-am cunoscut-o pe Alina Alupoaie decît cu prilejul vizitei grupului recomandat de domnul preşedinte Corneliu Vadim Tudor să meargă la Bruxelles, pe cheltuiala Parlamentului European. Nu ştiam cu ce se ocupă această domnişoară şi nu am afirmat niciodată lucrurile pe care ea le pune pe seama mea legat de partidul nostru şi de preşedintele său. La întoarcerea în ţară, am avut o discuţie cu ea legată de postarea pe Internet a publicaţiilor „Tricolorul” şi „România Mare” şi am fost surprins neplăcut de tonul distant pe care l-a adoptat cu acel prilej. Consternarea mea este cu atît mai mare cu cît toţi cei care au fost la Bruxelles – asemenea grupurilor anterioare – s-au declarat entuziasmaţi de condiţiile care li s-au asigurat, de posibilitatea de a vedea lucruri deosebite. Precizez că din grup au făcut parte cîţiva dintre foştii lideri ai Organizaţiei de Tineret a Partidului România Mare, iar comportamentul acestora imediat după întoarcerea în ţară denotă lipsă de caracter şi de bun-simţ.
CRISTIAN STĂNESCU,
Consilier europarlamentar


Recunoaşteţi personajele din fotografie?



Anii ’80. Ministrul Apărării Naţionale, generalul Constantin Olteanu, primind explicaţii într-un laborator tehnic al Armatei. El este secondat de miniştrii-adjuncţi Ilie Ceauşescu şi Victor Stănculescu. După cîţiva ani, acesta din urmă a participat la lovitura de stat şi a arestat tot ce i-a căzut în mînă, inclusiv pe cei doi superiori ai lui. Ne pare rău de suferinţele prin care trece, acum, Stănculescu (degradat şi ajuns... soldat!), dar asta e bătaia lui Dumnezeu.


Rating record făcut de liderul PRM la Antena 3, vineri seara
„MINUTUL DE AUR” - 4,2 PUNCTE





TABLETA DE ÎNŢELEPCIUNE


O revoluţie - oricît de justificată ar fi, este unul dintre cele mai mari rele care pot lovi omenirea.
NAPOLEON BONAPARTE



Şmecherie ţigănească, marca Dorin Cocoş
PUŞCĂRIAŞUL CEZAR MARIN, TRIMIS DE PUŞCĂRIAŞUL DAN DIACONESCU SĂ-I RACOLEZE PE DERBEDEII EXCLUŞI DIN PRM

Planul de destructurare a Partidului România Mare, pus la cale de actuala putere şi executat pas cu pas  de circa un an de zile, continuă cu încercarea de rupere a organizaţiilor de tineret ale PRM şi trecerea lor în bloc la Partidul Poporului, făcătura finanţată de Dorin Cocoş şi condusă de Dan Diaconescu. Surse din cadrul Serviciilor Secrete ne-au dezvăluit că agitaţia din PRM, declanşată în aceste zile prin blocarea site-urilor celor două ziare ale partidului, este doar o nouă tentativă a lui Traian Băsescu de a înlătura din peisajul politic vocea incomodă a domnului Corneliu Vadim Tudor. Planul a început în 4 ianuarie 2011, prin evacuarea abuzivă a PRM din sediul central, şi a continuat în primăvară cu atacurile informatice, constante, împotriva site-urilor publicaţiilor „Tricolorul” şi „România Mare”, pînă la dispariţia lor temporară. Conform manualelor după care lucrează Serviciile Secrete, în acest moment se încearcă, prin scenariul loviturii din interior, unul dintre cele mai ordinare atacuri, cel la unitatea partidului, prin care se urmăreşte dezlipirea organizaţiilor de tineret al PRM şi mutarea în cadrul unui partid-televizor, creat din ordinul lui Traian Băsescu. Bazîndu-se pe clasicul conflict dintre generaţii, omniprezent în toate organizaţiile politice, o mînă de oameni manevraţi de Serviciile Secrete încearcă să coaguleze în jurul lor o mişcare capabilă să lovească chiar organizaţia în care activează. Acei şefi de organizaţii teritoriale ale OTRM, care azi sînt solidari cu Alina Alupoaie şi Radu Geonea, habar nu au ce li se întîmplă. Ei sînt manevraţi prin manipularea sentimentelor de solidaritate şi tehnica de sorginte securistă a exploatării în orb şi au căzut în capcana oamenilor Serviciilor Secrete, maeştrii ai acestui gen de acţiuni, iar rezultatul final va fi acela că vor fi aruncaţi la gunoi după ce planurile manipulatorilor din umbră vor fi realizate. În mod concret, sursele noastre spun că oameni precum Radu Geonea şi Alina Alupoaie, avînd ca sfătuitori pe fostul preşedinte OTRM Dorel Vulpoiu şi fostul şofer al preşedintelui PRM, infractorul Cezar Marin, pîndeau un prilej pentru a crea un scandal, a cărui finalitate ar trebui să fie trecerea organizaţiilor judeţene de tineret ale PRM la partiduleţul lui Dan Diaconescu. Surse din jurului Chiorului ne-au dezvăluit că acum, cînd scandalul este public, acesta a ajuns pe masa lui Traian Băsescu, care îşi freacă, fericit, mîinile. Sîmbătă seara, în jurul orelor 21, la Vila Lac 2, Chiriaşul de la Cotroceni s-a întîlnit pentru o discuţie pe acest subiect cu Dorin Cocoş şi cu şomerul său preferat, Sebastian Lăzăroiu, împreună cu care a analizat, satisfăcut, situaţia. Concluzia celor trei a fost că circul făcut de Alina Alupoaie şi Radu Geonea, simpli pioni şi iluştri necunoscuţi pentru cei trei, vine ca o mănuşă, ajungînd să schimbe chiar agenda publică a ziarelor şi televiziunilor. Pentru a-i linişti atît pe Alupoaie, cît şi pe amantul ei, Geonea, putem dezvălui noi ce se va întîmpla cu ei şi cu promisiunile ce le-au fost făcute. Astfel, am aflat că, săptămîna viitoare, cei doi vor fi contactaţi cel mai probabil de traficantul de minori Cezar Marin şi de agenţii SRI care îi manevrează, aceştia trimiţîndu-i la o întîlnire cu Dorin Cocoş, care le va promite că va finanţa nebunia lor şi le va cere ca site-urile de Internet ale publicaţiilor „Tricolorul” şi „România Mare” să rămînă blocate cît mai mult timp. Li se va cere să-i convingă pe şefii organizaţiilor de tineret ale PRM din teritoriu să anunţe trecerea lor la partidul lui Dan Diaconescu, după care interesul pentru ei se va stinge. Indiferent de ce li se va promite pentru satisfacţia lor personală, după ce vor juca şi ultima carte, aceea a trecerii organizaţiilor OTRM la Dan Diaconescu, vor rămîne să se descurce pe cont propriu, celor care trag sforile fiindu-le indiferentă soarta lor.






Protest fără precedent în politica românească

FILIALA PP-DD BUZĂU I-A DAT FOC, ÎN PIAŢA PUBLICĂ, ŞOBOLANULUI PORTOCALIU DAN DIACONESCU




În timp ce Dan Diaconescu aşteaptă finalizarea acţiunilor securiştilor lui Traian Băsescu şi trecerea publică a organizaţiilor OTRM la PP-DD, membrii Filialei Buzău a găştii sale au dat foc însemnelor partidului şi afişelor cu mutra puradelului din Caracal. Ca în orice partid creat artificial, precum un SRL, la Buzău scandalul a început de la bani. Sursele noastre spun că, deşi partidul este finanţat de Dorin Cocoş, din conturile alimentate în străinătate cu bani furaţi de la bugetul de stat, Dan Diaconescu vrea să îndese în contul fiecărei organizaţii cheltuieli fictive şi să bage în propriul buzunar banii alocaţi de bărbatul Elenei Udrea pentru ele. Aşa cum se ştie, simţindu-se furat, Dorin Cocoş a refuzat să îi mai dea bani lui Dan Diaconescu pentru cheltuielile cu partidul şi a cerut să plătească direct organizaţiilor, în funcţie de necesităţi, lucru care nu i-a convenit escrocului şi şantajistului din Caracal. În acest context, sursele noastre spun că Dan Diaconescu a încercat să se înţeleagă cu preşedinţii de organizaţii să bage în listele de cheltuieli care îi sînt prezentate lui Cocoş, periodic, sume fictive, banii urmînd a fi împărţiţi de scheletul ambulant şi respectivele persoane după principiul 90% mie, 10% vouă. Cei de la Buzău nu au fost mulţumiţi de împărţeală şi, prin urmare, au făcut tămbălău, arzînd în public însemnele partidului şi afişe cu borfaşul ştirb. În momentele de enervare, aceştia au recunoscut faptul că Partidul Poporului este unul făcut la comandă, dînd dreptate Tribunului şi declarînd în faţa presei prezente la protestul lor: „A avut dreptate Vadim Tudor cînd a spus că este un partid creat la comandă”.





Traian Băsescu vrea o statuie din aur? ONG-urile înjură cu perdea

„Chiar dacă Românii nu pot schimba decretele preşedintelui Băsescu, măcar au încă Libertatea şi Puterea să reacţioneze! Din cîte putem observa cu ochiul liber, societatea civilă pare mult mai motivată şi mai inspirată decât viitorii exploatatori de la Roşia Montană. Un afiş cu statuia în aur a preşedintelui Traian Băsescu a împînzit Bucureştiul. Noua înjurătură – LINGOULE!”


Partidul jolly-joker



La unison, analiştii politici, dar şi politicienii înşişi au ajuns la concluzia că Partidul Popular al lui Dan Diaconescu s-a dus cu arme şi bagaje lîngă Albă ca Zăpada. Că, prin urmare, în curînd se va oficializa apartenenţa sa la faimoasa Mişcare Populară, concepută la Cotroceni şi înscrisă în circulaţie chiar de către fiica preşedintelui. Eu unul am devenit ceva mai circumspect. Cred că nu este exclus şi un alt deznodămînt. Dan Diaconescu este mai puţin previzibil decît pare. Partidul său poate deveni un jolly-joker. Să răspundem mai întîi la o întrebare. Cine se duce la Dan Diaconescu? Cine sînt cei care, pînă una-alta, măsuraţi de ultimele cercetări de piaţă, reprezintă cei 10% din electorat? Răspunsul la întrebare ni-l dau tot cercetările de piaţă. Sînt persoane de toate vîrstele, dar cu o pondere importantă de tineri, recrutaţi, evident, cu prioritate dintre telespectatorii OTV. Nu beneficiază de prea multă instrucţie, sînt oameni, în general, sărmani, de la periferia societăţii, cu înclinaţii foarte de stînga. Şi asta în ciuda faptului că noul lider de partid le administrează un ghiveci de mesaje, din care nu lipsesc nici cele de dreapta. Electoratul său este alcătuit din admiratorii vedetei de televiziune care se numeşte Dan Diaconescu şi care, pînă şi duşmanii trebuie să recunoască, munceşte, de mulţi ani, circa 8 ore pentru a-şi realiza programele. Cunoscutul ziarist a devenit un patron controversat de trust media, un fel de mogul, pe care l-a luat în vizor DNA, aşa cum a făcut şi cu ceilalţi moguli care nu erau pe placul preşedintelui Traian Băsescu. Ba a mai stat şi după gratii, ceea ce nu a făcut decît să-i crească popularitatea. Există fel de fel de istorii şi scenarii, despre care se spune că s-ar fi petrecut în această perioadă de detenţie. O fi fost el atunci determinat să joace după cum îi cîntă Traian Băsescu? Da sau nu?
SORIN ROŞCA STĂNESCU


LA ÎNCHIDEREA EDIŢIEI
Vasile Blaga i-a dat cu flit lui Traian Băsescu




Deşi fusese invitat la Vila Lac 2, sîmbătă seara, la orele 20,30, Vasile Blaga l-a sfidat pe Traian Băsescu şi nu a venit. Aşa că Pazvante Chiorul s-a văzut doar cu slugile lui ţigăneşti, Sebastian Lăzăroiu şi Dorin Cocoş, cu care a bătut cîmpii, timp de circa o oră şi jumătate, despre Mişcarea Populară. În curînd, îl vor părăsi şi ăştia...


NEWS ALERT
Baschetbalist american în comă, după ce a fost linşat la Giurgiu




Un baschetbalist american este în comă după ce a fost bătut, într-un bar din Giurgiu. După ce a cîştigat meciul, echipa CSS Giurgiu s-a dus să sărbătorească victoria. Chauncey Hardy a ajuns iniţial la spitalul din localitate, în comă, după care a fost transferat la Bucureşti. Medicii au declarat că tînărul va fi operat de urgenţă, starea sa de sănătate fiind foarte gravă. Sportivul american petrecea într-un club din Giurgiu după victoria cu Dinamo Bucureşti. În jurul orelor 4 dimineaţa, acesta a fost lovit în mod repetat de mai multe persoane controversate. Hardy s-a lovit în căzătură în zona capului, unde i-a apărut un hematom. Chauncey Hardy, în vîrstă de 23 de ani, a sosit la CSS Giurgiu în luna august a acestui an, alături de alţi 3 colegi americani - Justin Eller, Levar Seals şi Ray Kramer.


Ca să arate că e încă viu
BEŢIVANUL NAŢIONAL A ÎMPINS CĂRUCIORUL LA SUPERMARKET, PĂZIT DE CÎTEVA ZECI DE GORILE (?!)

Traian Băsescu şi-a luat inima în dinţi şi a ieşit la cumpărături. Rămăsese cu frigiderul gol şi nu avea cu ce să-şi stingă setea după cantităţile industriale de whisky pe care le consumă în fiecare zi. Atît de curajos a fost beţivanul, încît a luat după el cîteva zeci de gorile. Nu cumva să ia nu o „baie”, ci o bătaie de mulţime.


Gigi Becali, al 3-lea „stupid” din Europa!



Publicaţia „Four-Four-Two” a făcut un clasament al celor mai bizare, stupide şi năucitoare declaraţii făcute de conducătorii de cluburi, iar Becali a ieşit pe podium, după Jesus Gil şi Ken Bates
E cu Steaua abia pe locul 8, însă Gigi Becali e pe podium atunci cînd concurează de unul singur în Europa. A ajuns chiar pe poziţia a treia a unui clasament realizat de publicaţia „Four-Four-Two”, din Anglia, în privinţa celor mai stupide, bizare şi năucitoare declaraţii făcute de conducătorii de cluburi de pe continent. În primăvara lui 2011, în încercarea lui de a le cere scuze tuturor celor cu care s-a certat, Becali a început cu un discurs, caracterizat drept „sensibil” de publicaţia „Four-Four-Two”, despre minorităţile sexuale: „Le cer scuze, e problema lor, nu a mea, e boala lor. Le cer iertare şi fanilor, dar nu şi celor care mi-au spus să mor înainte de Paşte. Ăştia sînt posedaţi de Satana!”. Comentariul de final al site-ului: „Bună treabă!”. Primul este fostul şef de la Atletico Madrid, Jesus Gil, care şi-a acuzat dur propriii jucători în cadrul unei emisiuni la radio, în 2003: „Sînt prea mulţi pasageri nenorociţi în echipă. Pot muri!”. Moderatorul i-a spus să se calmeze, însă Gil a continuat: „Să-şi bage inima mea în fund”. În 2004, Jesu Gil a încetat din viaţă.
Alte declaraţii “premiate”
* „Îmi vine să-i castrez pe jucători şi să le mănînc testiculele în salată.” (Maurizio Zamparini ,Palermo – 2003)
* „Am nişte jucători de nimic. Nu vor mai primi nici un ban. Dacă le-aş mai da salariu e ca şi cum mi-ar fura banii din buzunar.” (Milan Mandarici ,Portsmouth – 2002)
* „Ziariştii sînt cruzi, vicioşi, sînt nişte şobolani care au încercat să ne jignească pe nedrept. Sînt nişte ciume, paraziţi ai societăţii în care trăim”. (Sam Hammam ,Cardiff City – 2002)
ALIN GHICIULESCU



Pentru împrospătarea memoriei
TRIUMFUL JIGODIEI



10 APRILIE 1990. A început să fulguiască rece. Privesc pe fereastră, cu o apăsare pe suflet. Păcat de pomi şi de flori. Tocmai izbucniseră la viaţă într-o amăgire dulce, ca acum să primească duşul ăsta de gheaţă. Este, totuşi, mijlocul primăverii. Nu s-a gîndit nimeni cum moare o floare? Nu s-a gîndit nimeni cum moare o vietate minusculă, călcată de talpa omului? O hîrjoană de-a noastră, în iarbă, ne induce o stare de bună dispoziţie, într-adevăr, dar cîtă moarte seamănă în lumea plantelor, a gîzelor şi a melcilor! S-a gîndit oare cineva la măcelurile care au loc, zi şi noapte, în zeci de mii de abatoare ale lumii? Cîtă tragedie e acolo, ce urlete, ce mugete, ce gemete sfîşietoare, cîte lacrimi în ochii împăienjeniţi de sînge şi de sudorile morţii! Omul e cel mai mare asasin cunoscut în Univers, pentru că ucide păsări şi animale cu nemiluita, cu sînge rece. Nu se putea altfel, Doamne? De ce să ne întemeiem bunăstarea, sau plăcerea noastră pe fluvii de sînge? Ne vom mai întîlni vreodată cu toate făpturile pe care le-am sacrificat ca să ne fie nouă bine, veni-vor ele spre noi, la Judecata de Apoi, pentru a ne apăsa mai tare, ori pentru a ne ierta, în uriaşa lor mărinimie? Nutresc o iubire copleşitoare faţă de toate vietăţile firii. Dacă aş putea, le-aş strînge pe toate în braţe şi le-aş jura credinţă şi ocrotire veşnică. N-am fost aşa mereu, desigur. Cînd eram mic, gospodinele mahalalei mă rugau să le tai păsările, de sărbători, pentru rarele lor ciorbe gustoase. Învăţasem repede: puneam talpa tenisului pe picioarele zburătoarei, cu o mînă o ţineam de gît şi cu alta, după 5-6 mişcări ritmice pe piatra caldarîmului, pentru ascuţirea cuţitului – săvîrşeam ritualul. După care săream în lături şi eu, şi pasărea – eu să mă feresc de sînge, ea să se zbată uluită, neştiind ce năpastă a lovit-o din senin şi de ce femeia aia bună i-a făcut una ca asta. Oamenii cartierului muncitoresc erau milostivi şi cu frica lui Dumnezeu, nu doreau să-şi facă păcat. Aşa că apelau la copii – fiindcă nu eram singurul – tocmai pentru că noi, copiii, eram iertaţi de Dumnezeu. Eu bravam şi doream să mă fac util în vreun fel, să fiu băgat în seamă. Pe urmă, pe măsură ce treceam în clase mai mari, pe la vreo 10 ani, am refuzat să mai tai păsări. Era ceva oribil, nu-mi plăcea, se instalase în sufletul meu discernămîntul. Iertaţi-mă, voi, păsări neprihănite, copilul care am fost nu ştia cît de cumplit este să iei viaţa cuiva! Nu ştiu de ce, la maturitate, de cîte ori citeam undeva titlul unui volum de versuri publicate de iubita lui Eugen Jebeleanu, Ileana Mălăncioiu, şi anume „Pasărea tăiată“, gîndul îmi zbura înapoi, în timp, vîslind din aripile disperate ale păsărilor, pe care le-am răpus cu lama cuţitului, în şanţurile prăfuite ale periferiei noastre de oameni necăjiţi. Cam tot pe atunci, creşteam o pisică şi un cîine. Cînd pisica făcea pui, mama oprea unul, iar pe ceilalţi îi îneca într-o găleată. Iubea şi ea animalele, fireşte, dar la ce bun să puieşti, de două ori pe an, cîte 6-7 pisici, care, în ritmul acesta, ar fi invadat toată mahalaua? Norocosul era, întotdeauna, pisoi, şi se numea, invariabil, Grişa, – după numele eroului din filmul sovietic „Pe Donul liniştit“. Cîinii trăiau 7-8 ani, apoi se îmbolnăveau de jigodie, sau de altceva, mama îi doftoricea cum ştia ea mai bine, le dădea aspirină dizolvată în apă, sau chinină, ori vreun antibiotic, dar ei tuşeau tot mai stins, apoi nu mai ieşeau din coteţ cîteva zile, după care mureau. Îi îngropam sub salcîmii din curte. Acolo am găsit o dată, în pămînt, un capac de ceas de buzunar, poate că era de argint, nu ştiu, dar ştiu că asta m-a emoţionat peste măsură şi, date fiind şi lecturile despre comori, atunci am îndrăgit arheologia. Cînd s-a descătuşat în pieptul meu, ca o cascadă năvalnică, marea, adevărata, mistuitoarea iubire de animale? Pot spune cu exactitate: în perioada anilor 1985-1987. Atunci l-am descoperit pe micuţul meu dalmaţian, am înţeles ce înseamnă să ai un cîine, să-i simţi sufletul aproape, să-i înţelegi devotamentul inimaginabil, să-l vezi că-l doare ceva şi nu poate vorbi, dar se uită la tine ca la Dumnezeul lui. De unde îl luasem pe Zar? De la Buftea, era pe-acolo un crescător de dalmaţieni, pe nume Hălmăgeanu. L-am vizitat împreună cu Soby Cseh. Alături de noi, o prietenă, Nora, care cunoştea familia asta şi m-a ţinut la curent cu naşterea puilor. Am nimerit cu greu. Era o curte ţărănească obişnuită, numai cîteva cuşti pentru cîini şi o bătătură cimentată o făceau să difere oarecum de celelalte. Crescătorul dăduse majoritatea puilor. Îi mai rămăseseră numai doi: unul frumos şi dolofan, căruia îi spunea Boby, şi altul pricăjit, slab ca un ţîr, pe care mi-l hărăzise mie. Nu-mi plăcea deloc. Crescătorul îl tot scotea din cuşcă, puişorul venea spre mine, împleticindu-se pe picioruşele lui de ied plăpînd, de 2 luni, dar eu îl împingeam cu bombeul, uşor, şi spuneam că-l vreau pe celălalt. Hălmăgeanu nu vroia să-l dea, zicea că are nepoţi şi s-au ataşat de el. Aşa că iar îl scotea din ascunzătoare pe puiul ca o aschimodie, care avea mai multe pete negre decît era normal, acesta înainta timid pe cimentul stropit cu apă, şi uite tot aşa a tot făcut el vreo 2-3 drumuri, uitîndu-se la mine cu jind şi spunîndu-mi parcă: „Ia-mă, tăticule, pe mine, nu mă lăsa aici, că io mor, ai să vezi ce copil credincios am să-ţi fiu şi ce bucurii o să-ţi fac, jăratic o să mănînc, ca-n basme, hai, ia-mă, nu fi aşa de rău, ai bătut atîta cale pînă aici, nu te întoarce acasă cu mîna goală, fie-ţi milă de un suflet neprihănit, că io nu mai am pe nimeni, decît pe tine, vara am să-ţi ling tălpile, să te răcoresc, iarna am să mă strecor lîngă coapsa ta, să-ţi ţin de cald, ca o sobiţă vie, şi nici mizerie multă n-o să fac, doar la început, ca orice prichindel, hai, uită-te la mine, înmoaie-ţi inima de piatră, noi sîntem făcuţi unul pentru altul, ia-mă în braţe şi o să te fac fericit, pînă cînd voi închide ochii!“. Zău că aşa mi-a vorbit! Sau, mă rog, un astfel de fluid circula între noi. Şi atunci, l-am luat în braţe. Dar, ghinion! Crescătorul îmi cerea 2.500 de lei, iar eu n-aveam decît 2.100. Ne-am tîrguit noi puţin, am tot numărat, iar m-am scotocit prin buzunare, în vremea asta puiul a trecut ba în braţele Norei, ba în ale lui Soby, care şi-a întors şi el buzunarele pe dos, dar n-avea o para chioară, ca de obicei. Nea Hălmăgeanu şi-a dat seama că sîntem nişte pîrliţi de artişti, aşa că n-a mai insistat, am făcut tîrgul. Eram în 15 august 1985. Puişorul avea pedigree, se născuse în 15 iunie, acelaşi an, din tată belgian şi mamă unguroaică (na, că mi-am băgat agentul în casă!). Practic, atunci s-a schimbat viaţa mea. După cîteva zile, nu mai puteam trăi fără el. Aveam să-i spun Zar, dar numele i-l alesesem încă de pe cînd era în pîntec la maică-sa, cuţoaica, îmi imaginam că avea puncte albe şi negre ca un zar. În 1986 l-am dus la Mare. Am făcut greşeala să-l bag în valuri şi, aşa cum era încins, a lipăit ceva apă sărată. Nu vă spun că era să-mi moară? O săptămînă a agonizat, se stingea ca o lumînare, şi mă gîndeam, frîngîndu-mi mîinile, unde să-l îngrop, sub care faleză de nisip – noroc cu un medic veterinar, tătar din Mangalia, eminent practician, care mi l-a readus la viaţă. Astăzi, nu pot concepe viaţa mea fără Zar. Nu l-aş da pentru tot aurul din lume. Aici se vede idealismul unui om, în faptul că are fiinţe dragi, sau principii, pe care nu le poate tîrgui fiindcă ele nu au preţ. (Între timp, în decembrie 1996, iubitul meu Zar s-a prăpădit. O piatră la vezică l-a răpus, ca şi pe mama mea, care pesemne l-a chemat la ea să-i ţină de urît. L-am îngropat sub teiul secular din curte, unde îi punem flori proaspete zi de zi. Am suferit îngrozitor, nici acum nu pot uita acel prinţişor care mi-a schimbat viaţa.). Rînd pe rînd, am cules de pe străzi, de sub roţile maşinilor, şi alţi cîini, de fapt nişte corcituri jerpelite, dar înnobilate de dragoste, prin care am descoperit universul lumii animale cu şi mai multă putere. Apoi, m-am apropiat de cai, făpturi fabuloase, ca nişte zeităţi pogorîte din Lună. Rînd pe rînd, am redescoperit toate animalele şi le-am făcut un loc în inima mea. Unii se compară cu mari personalităţi culturale sau faimoşi comandanţi de oşti; eu mă mulţumesc cu mai puţin, mi-ar plăcea să cred că sînt o reîncarnare miniaturală a lui Tata Noe, care a existat cu adevărat, iar Arca pe care Dumnezeu l-a învăţat s-o facă şi care, la retragerea apelor Potopului, s-a oprit pe vîrful Muntelui Ararat, era un batiscaf, sau un submarin. Acum, de pildă, înainte de a face duş, am grijă să scot afară din cadă, cu palma făcută căuş, toate furnicile şi gîzele care se mai rătăcesc printr-o locuinţă, le iau cu grijă şi le depun pe linoleum. De ce? Pentru un simplu motiv: nu vreau să intre moartea în casa mea! Şi, din aproape în aproape, am reuşit să scriu şi un volum de versuri intitulat „Elegii pentru vietăţi“. Deocamdată, n-am unde să-l public, dar sper că blestemul acesta nu va ţine o veşnicie. Nu ştiu de ce mă gîndesc în dimineaţa asta la moarte. Poate pentru că ninge peste florile de cireş, în toiul primăverii, ceea ce a dat peste cap rînduiala firii. Las perdeaua albă să cadă la loc. Lumina zilei scade şi mai mult, parcă ar fi ceas de înserare, nu dimineaţă. Mă aşez la birou. Aprind veioza mea simplă, de metal lăcuit în albastru. Iau din sertar, la întîmplare, un document rar, pe care nici eu nu ştiu de ce 1-am fişat. E o scrisoare pe care tînărul Mozart i-o adresa severului său tată, la 6 aprilie 1781 (deci tot într-un aprilie, „Întunecatul april“): „Cum moartea este adevăratul scop final al vieţii noastre, m-am familiarizat pe parcursul anilor cu această amică a omului, astfel încît imaginea ei nu mă mai sperie, ci din contră, mă consolează şi mă calmează. Mulţumesc Domnului de a-mi fi acordat înţelepciunea de a o cunoaşte drept «cheia» adevăratei noastre fericiri. Amadeus“. După 10 ani avea să se ducă la „amica“ lui dragă, lăsînd în urmă o operă care pare a fi supraomenească. Nu pot uita că tot el a spus „Aparţin cerului...“ În esenţă, cam aceleaşi lucruri le-au spus şi Eminescu în „Odă în metru antic“ şi Esenin, în versurile „Binecuvîntat să fie, deci / Că trăiesc şi că mă-ndrept spre moarte!“. Azi-noapte, am văzut la televizor un documentar despre Paşte realizat la Ierusalim. Voi apuca oare vreodată să vizitez Cetatea Sfîntă? Mă vor lăsa evreii să străbat, cu pasul, cu palmele, cu ochii şi cu nările, spaţiul sacru unde Şi-a petrecut Isus ultimele zile de viaţă? Filmul propriu-zis m-a impresionat. Femeia care I-a şters faţa lui Isus pe drumul Golgotei a purtat de atunci numele Veronica, întrucît chipul Lui suferind şi asudat s-a întipărit pe ţesătură, iar în greceşte „vera-icon“ înseamnă „imagine adevărată“. Oh, Doamne, vine Paştele şi eu tot şomer sînt! Ce viaţă de cîine am şi eu!
Îmi iau inima-n dinţi şi îi dau telefon ministrului Justiţiei, Teofil Pop. Îmi răspunde deosebit de amabil. Îi cer sprijin pentru urgentarea actelor necesare înfiinţării revistei. Nici acum n-am scăpat de birocraţie, dar ce era mai greu a trecut. Adică Legea. Iar Legea ne dă voie şi nouă să întemeiem o publicaţie. Au voie doi scriitori ca Barbu şi ca mine să facă o gazetă, sau presa a fost privatizată şi ocupată numai de ageamii şi tembeli, animaţi doar de pofta cîştigurilor băneşti? Ah, Brucane, şi tu, Pleşule, cum aţi desfiinţat voi o publicaţie naţională, cum o să mai mătur eu ograda ţării cu voi! Adevărul e că evreii şi ţiganii, adică brucanii şi pleşii, au început să ne cam sufoce, în ţara noastră, şi asta nu se poate tolera.
Apare iar în scenă Dumitru Dincă! La mitingul de duminică, desfăşurat în Piaţa Unirii, el s-a adresat mulţimii astfel: „Domnul Doru Braia, român cu dublă cetăţenie, care a venit să ne înveţe democraţia, a fost expulzat de Guvernul Român la fel cum a fost expulzat în Secolul al XIX-lea Nicolae Bălcescu, la Palermo, în Sicilia“. (?!) N-aş fi aflat toate astea, dacă n-ar fi apărut în „Dimineaţa“ de azi. Comparaţia e mortală : cine-i Doru Braia şi cine-i Nicolae Bălcescu?! Care Bălcescu n-a fost expulzat de nimeni în Sicilia, s-a dus acolo de bunăvoie, încetînd din viaţă la Hotelul Trinaclia.
Haloimăs în toată regula, s-a încins uleiul de candelă în toată lumea. În revista „Mesagerul“ e publicat un interviu cu Lászlo Tökeş, luat de P.C.C. Acest P.C.C. nu e Partidul Comunist Chinez, cum s-ar putea crede, ci Paul Cornel Chitic. Îl ştiu pe Chitic de prin 1968, debutase în teatru, i se jucase chiar o piesă, pe scena de scîndură. Ne-am împrietenit spontan. Mic şi pedant, repezit şi inteligent, Chitic promitea o strălucită carieră teatrală. Ne vedeam aproape zilnic, în mansarda de 2 metri pătraţi pe care o avea el în Blocul „Cinemateca Roşie“, de lîngă Blocul Turn. Acolo concubina cu o fată pe nume Silvia, pe care o cam teroriza, poate şi pentru faptul că era mai înaltă ca el. Dar fata era blîndă şi îi suporta toate hachiţele, iar nouă, celor 4-5 rînduri de studenţi şi chibiţi în ale literaturii, care urcam zilnic la cucurigu, ne freca repede cîte un ness şi ne ţinea o companie plăcută. Un alt amic, graficianul Sergiu Dinculescu (astăzi aproape orb, stabilit în Germania), mi-a spus atunci, cu umorul său extraordinar:
– Eşti prieten cu Chitic? Înseamnă că nu ştii nimic! Atunci cînd a recrutat, el a dat în faţa Comisiei Militare un spectacol de pomină. S-a prezentat gol puşcă, aşa cum era obiceiul, dar cu nişte planşe colorate, şi cu un coif cu vizieră pe cap, spunîndu-le ofiţerilor, care rămăseseră ca la dentist: „Domnilor, am găsit soluţia pentru cîştigarea războaielor! Se va alege din fiecare tabără cîte un luptător reprezentativ. Fiecare are pe scăfîrlie cîte un coif ca ăsta. Numai că soldatului nostru îi înţepenim viziera în sus, iar soldatului inamic i-o aranjăm în aşa fel, încît la un semnal să-i cadă pe ochi, el să orbecăie ca un disperat, al nostru să-l ia la poceală şi gata, am cîştigat războiul!“ Comisia de recrutare l-a declarat inapt de Armată!
Mă rog, după atîţia ani, nu mai ţin minte exact povestioara asta, dar e cam pe-aproape. Culmea e că atunci, în studenţie, l-am întrebat pe Chitic dacă e adevărată. Vizibil jenat, mi-a mărturisit că da, aşa a făcut, dar ulterior i-a venit mintea la cap. Şi i-a venit destul de bine, pentru că a devenit un fel de lider al generaţiei sale, el, poetul Ion Nicolescu şi prozatorul Mircea Constantinescu fiind gloriile literare ale Facultăţii de Filozofie. Astăzi, Paul îi ia interviu lui Tökeş. Mai bine îi trăgea viziera pe ochi şi, vorba aia, îl lua la poceală. Încep să se facă declaraţii tot mai şocante. În C.P.U.N., un domn pe nume Radu Ciuceanu spune că deţinuţii politici din România au însumat peste 1 milion de ani de închisoare. Cifra e monstruoasă, într-adevăr, şi nu cred că e exagerată. Bieţii oameni au suferit îngrozitor, comunismul de tip stalinist îi punea să-şi sape singuri groapa, dar nu bănuia că asta era, de fapt, groapa lui de veci, întrucît crimele acelea l-au compromis definitiv în faţa Istoriei şi a Umanităţii. Cum oare au putut să facă oamenii aşa ceva altor semeni ai lor? De ce-or fi trebuit să putrezească, ori să pătimească, prin temniţe ale iadului, nişte genii ca Nichifor Crainic, Radu Gyr, Vasile Voiculescu şi Vasile Militaru (toţi patru fiind poeţi creştini extraordinari), sau ca Gheorghe I. Brătianu, ori ca atîţia alţi creatori, preoţi de toate confesiunile, intelectuali, militari, oameni simpli, care nu aveau altă vină decît că nu suportau ocupaţia rusească?! Asta uită să spună toţi analiştii şi doctrinarii care se pronunţă acum, în deplină libertate, asupra fenomenului concentraţionar: mai mult decît o opoziţie împotriva unui regim politic, Poporul Român a manifestat o opoziţie naţională, împotriva ocupantului străin! Toporul intern, cu care Ivan izbea de zor la rădăcina stejarului românesc, a avut 3 cozi: ungurii, ţiganii şi evreii. Asta e realitatea, toţi gîndesc aşa, dar numai eu am curajul s-o spun. Mi se va răspunde că au fost şi torţionari români, ceea ce e perfect adevărat, dar, raportat la numărul de locuitori, cele 3 minorităţi au dat procentajul cel mai ridicat de politruci cu funcţii vitale în statul comunist, de şefi ai Securităţii şi-ai Penitenciarelor. De pildă, din rîndul femeilor românce nu s-ar fi putut ridica niciodată o Ana Pauker, asta e clar. Astăzi, la 45 de ani de la acea dramatică răsturnare a brazdei Destinului Naţional, avem de-a face cu un „remake“: au pus mîna pe Putere tot ungurii, ţiganii şi evreii ! Ba chiar unii dintre ei sînt absolut aceiaşi care ne crucificaseră şi în anii ’50, ori odraslele acelora: Silviu Brucan, Radu Comşa, Mihai Şora, Corneliu Bogdan, Paul Cornea, Andrei Cornea, Vladimir Tismăneanu, Sütö Andras, Petre Roman ş.a. Ce face elementul autohton românesc? Doarme pe el, ori joacă table şi mănîncă seminţe, probabil fiindcă e mai confortabil să-ţi scrie alţii Istoria. În seara asta, la Studioul Electoral al TVR, 3 „patrioţi adevăraţi“ ne fericesc cu luminile lor: Alexandru Stark, Jean Tolstobrach şi R.G. Serafim, dîndu-şi cu părerea despre Parlamentul englez. Primii doi sînt sigur evrei, iar despre al treilea am auzit că ar fi şi el evreu, pe jumătate, tatăl fiind legionar din Vîlcea. A întors-o Serafim ca la Ploieşti? A întors-o! Încă la începutul lui decembrie 1989, el făcea emisiuni ditirambice închinate celui de-al XIV-lea Congres al P.C.R., pentru ca acum să sară pîrleazul, rapid, în tabăra „revoluţionarilor“ care s-au opus comunismului, adică el s-a opus lui însuşi! Mulţumesc lui Dumnezeu şi educaţiei primite de la părinţi, că nu sînt capabil de un asemenea cameleonism. Oameni ca mine, cu şira spinării şi cu o foarte desluşită voce a conştiinţei, sînt predestinaţi să fie perdanţi în orice regim politic. Încep să fiu convins că tot răul acestei ţări, din această perioadă scandaloasă, pleacă de la intelectuali. Fiindcă nu muncitorii, nici ţăranii, şi nici măcar militarii nu ne-au adus în situaţia asta. Ci cele 2 mari tabere de intelectuali, secondate de vreo 200 de grupări mai mititele, care trag ţara în toate direcţiile, desfăşurînd un spectacol de o isterie tot mai greu de suportat de către populaţie. „Ţară de secături!“ – exclamase Octavian Goga, în februarie 1938, cînd Carol al II-lea l-a debarcat din funcţia de prim-ministru, după numai 44 de zile. Întotdeauna, în toate epocile Istoriei noastre moderne, cca. 10.000 de canalii au ţinut sub teroare Poporul Român. Regăsesc această tipologie în nemilosul pamflet intitulat „DESPRE CANALIE“, pe care l-a încorporat Friedrich Nietzsche în capodopera sa „Aşa grăit-a Zarathustra“: „Viaţa e un izvor de bucurie, dar dacă vine canalia să soarbă, izvorul capătă otravă. Flacăra se înmoaie, de cum se aşează lîngă focuri inimile lor jilave. Spiritul însuşi sfîrîie şi fumegă de cum se apropie canalia de foc. Fructul devine dulceag şi mălăeţ în mîna lor; privirea li-i de ajuns, ca să se usuce pomul roditor. Şi mulţi din cei care s-au scîrbit de viaţă, scîrbitu-s-au din pricina unei canalii, căci n-au vrut să împartă cu o canalie izvorul, flacăra ori fructul. (...) Nu ura, ci scîrba îmi mănîncă viaţa. De cîte ori, vai, nu am fost scîrbit în spirit, văzînd că însăşi canalia are spirit! Şi le-am întors spatele celor ce stăpînesc, cînd am văzut ce se numeşte astăzi a stăpîni – adică să faci trafic şi să negustoreşti pe seama Puterii – traficul cu canalia. Ce greaţă străbătut-am, ceruindu-mi nările, prin tot ce înseamnă ieri şi astăzi. În fapt, tot ce-i de astăzi şi de ieri, e infestat de scriitura canaliei. Mult timp trăit-am ca infirm, orb, surd şi mut, decît să fiu laolaltă cu canalia celor puternici – cu scriitoraşi şi cu cheflii“. Şi cum să nu moară nebun, cu mintea în beznă, un om atît de sensibil, care punea totul la suflet? Dacă mă ajută Dumnezeu şi îmi dă ceva din harul Lui, am să trîntesc şi eu un pamflet, intitulat „TRIUMFUL JIGODIEI“.
Astăzi a fost înregistrat al 70-lea partid! Şi e numai începutul, dacă n-o să depăşim 200 înseamnă că nu sîntem români! În fine, Poliţia i-a prins pe hoţii care au dat o spargere la Muzeul Şcolii Româneşti din Şcheii Braşovului. Scena s-a petrecut la Vama Episcopia Bihorului, cînd aceştia încercau să o şteargă în Ungaria. Dar pe hoţii de la Ministerul Culturii, conduşi de bulibaşa Andrei Pleşu, cînd o să-i umfle Poliţia? La „Europa liberă“, eu şi Adrian Păunescu iar sîntem bălăcăriţi de Dorin Tudoran. Om de mare curaj „limbricul electronic“, el şi-a dat seama că ne aflăm în imposibilitatea de a-i răspunde, dar embargo-ul ăsta nu va ţine mult... Adorm cu greu, după o mică supărare provocată de un alt amic al meu, Adrian Dohotaru. Mai exact, m-a indispus o replică din piesa lui, „Insomnie“, difuzată în seara asta la televizor: „Libertatea înseamnă să trăieşti în sensul vremurilor, nu să te pişi (?!) contra vîntului“. Ce i-o fi venit lui Adrian, un om atît de delicat şi cultivat, să introducă trivialitatea asta, care a ofilit urechile multor oameni? Acum e pe cai mari, nu mă mai cunoaşte. Dar, vreme de vreo 7 ani, am fost colegi la revistele în engleză şi franceză ale Agerpres-ului, mă ducea deseori cu maşina acasă – un Trabant rablagit – despre care îmi spunea:
– Ascultă la mine, scaunul din faţă e un scaun istoric, o să-l predau la Muzeul Literaturii Române. Pentru că aici au stat cei mai „grei“ scriitori: Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Mircea Sîntimbreanu, Eugeu Barbu şi acum tu.
Odată ajunşi la mine, mă ruga, invariabil, să-i împrumut un borcan de ness şi nişte casete cu filme. Era tare amărît, trăia de la o leafa la alta şi n-avea 70 de lei să-şi cumpere ness. Cum era să-i împrumut praful miraculoasei licori? Este de la sine înţeles că i-l dăruiam. Bine-bine, el n-avea nici video, vedea filmele la doctorul Maximilian, cu care era prieten. Îşi iubea mult părinţii, ca şi mine, mereu îl auzeam telefonînd, din birou, la Cluj, uneori mi-l mai dădea şi mie, la aparat, pe bătrînul său tată („tată scump“, îi spunea cu duioşie), care era un ardelean dintr-o bucată şi de la care primeam mereu felicitări şi încurajări pentru ceea ce publicam în revista şi Almanahul „Săptămîna“. Pe Adrian Dohotaru îl cam chinuia în acea perioadă un alt Adrian, adică Riza, care era un fel de şef şi secretar P.C.R. Adică îi impunea un program sever, ori el, ca artist, avea un alt bioritm. Mereu mă ruga:
– Cornel dragă, vorbeşte tu cu nebunul ăsta de Riza, de tine îi e frică, a scos sufletul din mine, îmi dă sancţiuni după sancţiuni, spune şi tu, ce să fac, am predat luna asta atîtea ştiri şi articole, ce sînt eu de vină că nu le publică? Îl ajutam. Nici Riza nu era băiat rău, dar avea boala asta a dominaţiei – el era născut să fie şef, tot timpul a fost şef. S-au mai împăcat ei la nunta mea, în octombrie 1987, la Restaurantul Bulevard. Atunci a venit şi Florin Piersic, la sfîrşit, pe la miezul nopţii. M-a costat 32.000 de lei, mulţumită lui Iulian Vintilă, care a vegheat să nu fiu jecmănit de nimeni. La sfîrşit, Vasile Donose s-a apropiat, discret, şi a vrut să-mi ofere darul: un plic cu 5.000 de lei. Am rîs cu poftă:
– Nea Vasile, ştii că te iubesc, arăt eu a om care face nuntă cu dar? Ia-ţi plicul înapoi şi hai mai bine să bem un şpriţ.
Nu mai ştiu dacă scena asta a fost filmată de Nicolae Girardi, care a imortalizat pe casetă aproape întreagă acea zi de pomină, cînd eram înconjurat de prieteni, care acum s-au risipit ca fumul de bălegar ars toamna...
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din
„Jurnalul Revoluţiei de la Crăciun la Paşte“,
Editura Fundaţiei „România Mare“, 1999)


La colt
Surpriza de la Operă (I)

În cadrul Festivalului „George Enescu” a fost inclus şţi spectacolul Seară de balet de la Opera Română. În sfîrşit, o surpriză plăcută. Un frumos curaj repertorial, un spectacol iconic pentru baletul de ieri şi de azi. Faţă în faţă două stiluri complementare, ba chiar diametral opuse. Pe de o parte, un stil neoclasic, o puritate stilistică semnată George Balanchine (1904-1983), gruzin (Balanşţivadze), format la Şcoala Imperială de Balet din Sankt-Petersburg, colaborator al lui Diaghilev la Paris, ca din 1934 să se stabilească în SUA şi să fondeze acolo Şcoala Naţională de Balet, creînd peste 450 de coregrafii, majoritatea pentru compania sa, New York City Ballet, iar pe de altă parte, un modernism frapant, o pagină de dans modern şocantă, semnată de olandezul de origine cehă Jiri Kylian (n. 1947, Praga), care s-a format la Royal Ballet School din Londra, punînd apoi bazele şcolii olandeze de balet (NDT) din Haga, din cele peste o sută de balete create, unul, Smoală şi pene, ajungînd în 2007 şi la Bucureşti.
Balanchine a creat minimalismul în  balet, s-a axat pe cuceririle clasice, pe un stil epurat de orice artificii, renunţînd total la scenariu, la decor, aducînd în prim plan numai frumuseţea fizică a balerinei, devenită reper al mişcării, căci spune el: „Baletul oferă cea mai frumoasă gamă de mişcări pe care corpul uman le poate executa”. Aş spune că această idee se vede mai bine în dansul modern, în ceea ce ne-a arătat Kylian, căci spectacolele lui Balanchine sînt, aşa cum spune maestrul de balet Paul Boos, „mişcare şi zbor”. Simplitatea compoziţională este suplinită printr-o mişcare continuă, fluidă, ca o energie în expansiune. Dovadă că în timp ce Balanchine apelează la muzica unor Glinka şi Ceaikovski, Kylian a apelat la o piesă modernă, Drumming (partea I), compusă de americanul Steve Reich, care este un nou Bolero, ce nu creşte, ci este şocant de la început, şi-şi menţine ritmul, ca o piesă dodecafonică, serială.
Prima parte a spectacolului a cuprins Vals fantezie, pe muzica lui Glinka, cu premiera în 1953 la New York, şi Serenada, pe muzica lui Ceaikovski, cu premiera în 1934, tot la New York. Cele două momente coregrafice sînt lecţii de mişcare clasică, de exerciţii model, de o simplitate absolută, soră cu naivitatea. Sînt anumite trimiteri la Lacul lebedelor în versiunea lui Marius Petipa, totul e o construcţie gingaşă, ca o floare, ca o lecţie pentru şcoala de balet a lumii.
Vedeta a fost prim-solista Operei, Bianca Fota, iar grupul restrîns din Vals Fantezie a fost alcătuit din balerinele Mihaela Soare, Mădălina Stoica, Maki Shirase, Megumi Koshi şţi balerinul Ovidiu Matei Iancu. La Serenadă, ansamblului de dansatoare i s-au mai adăugat ca solişti balerinii Gigel Ungureanu, Koroko Umemoto, Valentin Stoica. După cum observăm, trupa de balet a Operei are şi balerini japonezi.
Valoarea spectacolelor lui Balanchine constă în mişcarea în sine a dansatorului, în punerea în valoare a calităţilor sale intrinseci. Lipsind libretul, balerinul, de fapt, Balerina, devine o entitate în sine. Totul e axat pe dansator, pe calităţile sale tehnice şi artistice. Iar Serenada a fost concepută iniţial ca o lecţie de tehnică de scenă. Vedem sau trebuie să vedem, aşadar, numai execuţii perfecte, plutiri, accelerări, forme geometrice, arhitecturi abstracte. (Va urma)

GRID MODORCEA

=========================================

INGERI PAZITORI





Ziarul TRICOLORUL, nr 2288 / 10.10.2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu