"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




miercuri, 2 noiembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (VIII)




3 ianuarie 1990. Înaintez cu greu în Noul An. Nu mă pot obişnui cu cifra de 1990. Fiind un paseist, gîndul mă poartă înapoi, în secolul trecut. Tot ceea ce era frumos se petrecuse pînă în 1890, an care îi găsea pe Eminescu şi pe Creangă în pămînt. Dar, ce uşor zboară telegarii gîndului! Fireşte că n-are nici o legătură. Păcăleala cea mare a trecut. A devenit limpede că fosta echipă stalinistă, îndepărtată de Ceauşescu de la Putere şi pusă cu botul pe labe, s-a răzbunat sîngeros. Nu singură, că n-avea snagă în ea, ci cu ajutorul Moscovei şi al altor Puteri străine. Aici e mîna lui Gorbaciov, care, ca orice om însemnat cu o pată de la natură, e foarte periculos (Raisa, nevastă-sa, e tătăroaică, iar tribul ei de şamani şi vrăjitori l-a ajutat mult pe mujicul rus). L-am văzut pentru prima şi (probabil) ultima dată în urmă cu cîţiva ani, realizam un reportaj pentru revista „Actualitatea Românească“, eram la Muzeul Ceramicii şi Sticlei (fostul Palat Ştirbey, de pe Calea Victoriei, peste drum, oblic, de C.S.P.) – cînd am ieşit afară trecea coloana oficială de maşini, pe Calea Victoriei, am apucat să văd figurile şi pălăriile lui Ceauşescu şi Gorbaciov. Victima şi Călăul. Tot aşa, destul de fugitiv, am văzut la Bucureşti tot felul de personalităţi, de la De Gaulle şi Fidel Castro, pînă la Richard Nixon, Leonid Brejnev, Santiago Carillo, Kim Ir Sen, Todor Jivkov, Kurt Waldheim... Astăzi, unii dintre ei sînt morţi. Tînărul Gh. Asachi fusese mai norocos decît mine: îl văzuse la Palatul Schönbrunn din Viena pe Napoleon Bonaparte! Alt veac, alt calibru. „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii“ – scria Eminescu, despre Secolul XIX, desigur – dar mi se pare că mult mai bine se aplică memorabilul său vers Secolului XX. Un veac care i-a avut în miezul său pe Napoleon, pe Goethe, pe Beethoven, pe Verdi, pe Balzac, pe Byron, pe Puşkin, pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Wagner, pe Hegel, pe Garibaldi, pe Goya, pe Ibsen, pe Chopin, pe Edison, pe Jules Verne, pe Bălcescu şi pe însuşi Eminescu – nu putea fi al „saltimbancilor şi irozilor“. Din ce fundătură a timpului o fi apărut Silviu Brucan? În ce categorie a monştrilor să-l amplasăm? E saltimbanc? E irod? Da, a irod arată, dar cu literă mare, adică Irod Nebunul, care a omorît-o şi pe nevastă-sa, Mariana (Miriam), dar i-a lichidat şi pe cei 3 fii ai săi, astfel încît împăratul Octavian Augustus a putut rosti faimoasa frază: „Aş prefera să fiu purcelul lui Irod decît copilul lui“. Dacă acest Saul Bruckner a suferit în Dămăroiaia (şi acesta e unicul indiciu al valorii lui de rezistent), eu propun să fie aleşi în fruntea ţării toţi locuitorii cartierului respectiv şi ai altor cartiere mărginaşe, ca şi ai tuturor satelor care aveau (şi mai au!) closet în fundul curţii şi case dărăpănate. Păi, ei n-au suferit la fel?
Încerc să-mi omor timpul cu ceva. Caut prin hîrtii toate scrisorile şi dedicaţiile măgulitoare ale unor oameni, unii chiar personalităţi, poate le strîng într-un volum. De ce? E nevoie să mă justific, să mă apăr? Am scrisori şi dedicaţii de la Gheorghe Eminescu, Dumitru Murăraşu, Ioan Masoff, Augustin Z.N. Pop, Edgar Papu, Mitropolitul Olteniei, am fotografii împreună cu Ana Aslan, Alexandru Giugaru, Romulus Vulcănescu, Dumitru Fărcaş, Ştefan Pascu, i-am cunoscut pe preşedintele Austriei şi pe suveranul Statului Monaco, Prinţul Rainier – dar ce mai contează toate astea acum? Eu am căzut de cealaltă parte a baricadei, sînt fixat într-un insectar diabolic al „Europei libere“. Îmi descopăr o bucurie secretă, de care nu mă credeam capabil: cu cît se ceartă ăştia mai mult între ei, cu cît sînt tulburări mai mari, cu atît mai abitir lumea regretă liniştea de dinainte şi, implicit, păcatele de care sînt astăzi acuzat vor deveni virtuţi. Mă întorc în faţa televizorului, aici e bătaia alviţei. Meteorologii englezi au stabilit că 1989 a fost cel mai călduros an din 1659 încoace, de cînd funcţionează serviciul lor specializat. Asta înseamnă că au avut loc explozii solare, care au influenţat viaţa pămînteană. Chestia este: trebuia schimbat ceva? Bineînţeles că trebuia. Îmi vin în minte acum numai două incidente cu Securitatea: prin 1973, aflîndu-mă la Salonul Spaniol cu fotograful Emanuel Tînjală, ziaristul Elisei Tarţa şi două tinere frumuşele, am avut inspiraţia de a spune un banc cu Lenin, dar toată conversaţia noastră era înregistrată, aşa după cum avea să-mi spună fotograful Constantin Cioboată, care aflase de la un securist, şi aşa după cum mi-a mărturisit şi şeful localului, Viorel Păunescu, care mi-a mai zis că în repetate rînduri îmi erau puse sub scrumieră microfoanele Securităţii. Al doilea episod s-a petrecut într-o noapte de aprilie a anului 1986, cînd Steaua Bucureşti zdrobise cu 3-0 pe Anderlecht şi se calificase în finala Cupei Campionilor Europeni la Fotbal: atunci, în acel entuziasm de nedescris, m-am dus cu Eugen Barbu la Restaurantul Chinezesc, direct din vulcanul stadionului iluminat cu torţe, l-am rugat pe frate-meu, Marcu, să-l caute pe antrenorul Stelei, Emeric Jenei, şi să-i spună unde sîntem, după o oră acesta a apărut, fericit, am stat la poveşti şi taclale pînă pe la vreo 3 dimineaţa (deşi nu era voie, dar momentul era special!), numai că la o masă alături ne imprima continuu un ofiţer de Securitate! Şi asta ne-a spus-o şeful localului, pătimaşul dinamovist Dorel Ţurlui! Acum ce-o fi avut de imprimat banditul ăla la o discuţie de fotbal  într-o noapte de carnaval popular? După mai mult timp de la cucerirea trofeului european de către Steaua, generalul Ilie Ceauşescu mi-a spus în biroul lui de la M.Ap.N., unde era un frig de scoteai aburi pe nas, iar el stătea cu mantaua pe el:
– Abia acum, la 6 luni de cînd Steaua a cîştigat Cupa, am putut şi noi să-i răsplătim pe băieţi în mod oficial. Ştii cine ne-a împiedicat? Ministerul de Interne! S-au purtat cu noi de parcă am fi săvîrşit un act de înaltă trădare faţă de ţară, ne-au reclamat, ne-au pus beţe în roate, i-au urmărit pe jucători, au intervenit la şeful statului, dar cîte n-au făcut?
Să mai pomenesc şi de scena de pomină de pe Stadionul Ghencea, cînd un arbitru ticălos i-a furat pe stelişti într-un meci cu cei de la Dinamo (sau de la Victoria, nu mai reţin exact), iar din tribuna oficială s-au auzit nişte ţipete: „Aşa ne furaţi mereu! Voi, generalii de la Interne, le daţi paşapoarte arbitrilor, şi valută, şi carnete de conducere, asta e explicaţia, îi aveţi la mînă pe toţi, de-aia tremură în faţa voastră!“. Mahării de la Miliţie şi Securitate îngheţaseră. Am întrebat nişte militari cine e persoana asta atît de curajoasă. „E Zoe Ceauşescu!“ – a venit răspunsul. Ce vreau să spun prin asta? Se instaurase o atmosferă de spaimă şi teroare, cu mai mulţi răspunzători. Acea lume era bolnavă şi nu se lăsa vindecată, nu permitea nici măcar deschiderea unei ferestre, ca să intre puţin aer proaspăt. Îmi vine în minte ce-mi povestea Mădălin Voicu despre Nicu Ceauşescu, cu care copilărise, îi altoia prin anii ’50 tatăl lui Nicu (viitorul şef de stat) cu umeraşul de haine, că făceau numai trăznăi în Grădina Ioanid, lîngă care locuiau ambele familii în acea vreme. Într-o noapte, pe la 4 dinspre ziuă, la geamul lui Mădălin s-au auzit nişte bătăi puternice. Era Nicu, întors de la un chef, care i-a strigat: „M-am săturat de atîta minciună!“. Din păcate, din pricina lui închisese maică-sa toate restaurantele din ţară, la ora 10 seara, ca să nu mai chefuiască, nu-i duceam noi grija... Şi în familia aceluiaşi Ion Voicu, un înalt demnitar al aceluiaşi regim, Dumitru Popescu, a rostit la o agapă un adevăr pe cît de simplu, pe atît de profund: „Niciodată n-a fost mai bine şi mai rău ca acum!“. Abia azi, la două săptămîni de la căderea acelui regim, îmi dau seama cîtă dreptate avea!
A început dezmăţul pe micul ecran. Nu credeam să apuc ziua să văd secvenţe din filmul semi-porno „9 săptămîni şi jumătate“! Îl văzusem pe video, cu cîteva luni urmă, şi, în afara muzicii şi a calităţii imaginii, totul mi s-a părut cam tras de păr. Acum se dă şi la Televiziunea Română! În Occident, ai zeci de posturi şi canale, poţi opta, pe cînd la noi? La noi totul devine aproape obligatoriu, iar la un tineret fără educaţie sexuală sănătoasă, asemenea stimulenţi pot duce la complicaţii. Tot la televizor apare colonelul Corneliu Diamandescu, care ne spune cum a fost arestat Ceauşescu: s-ar fi refugiat la Institutul de Seminţe de lîngă Tîrgovişte. Un ofiţer de Miliţie a venit şi i-a întrebat, pe el şi pe ea, dacă sînt sănătoşi. I-a minţit că a venit să-i salveze. S-au urcat într-o maşină de radar, cu încă un miliţian. S-au dus pînă la Comitetul Judeţean al P.C.R. Acolo era strînsă prea multă lume, care, culmea, credea că cei doi sînt în clădire. Apoi au întors pe roţi şi s-au îndreptat spre Combinatul de Oţeluri Speciale, dar nişte automobilişti i-au recunoscut, s-au luat după ei şi le-au ciocnit maşina. În timpul ciudatei curse, un miliţian i-a întrebat de ce-au înfometat populaţia. Ea ar fi răspuns tot cu o întrebare: „Ai văzut dumneata vreun om mort de foame în România?“. Apoi, celălalt miliţian a vrut să ştie de ce făcuseră programul TV numai de două ore pe zi. La care Ceauşescu a răspuns: „Ca să nu obosească Poporul şi să poată munci a doua zi“. Gafă mare, colosală, a lui Ceauşescu! Romanii nu erau proşti cînd lansaseră formula „pîine şi circ“. S-ar putea ca nu întodeauna un conducător să le ofere pe amîndouă, dar măcar o supapă trebuie deschisă. Din păcate, Ceauşescu le suprimase pe amîndouă: pîinea noastră cea de toate zilele lua drumul străinătăţii, iar circul, adică distracţiile, ce să mai vorbim! Una dintre principalele vinovate pentru prăbuşirea morală a românilor a fost ea, Televiziunea, această Sodomă a României (Gomora era Casa Scînteii). Sper că nu mă va cuza nimeni şi de degradarea programelor TVR, pentru trei motive: 1) Eu n-am lucrat niciodată la Televiziune; 2) Reportajele de scriitor, pe care le făceam cam o dată la 4 luni, erau întotdeauna masacrate de vizionări şi mi se spunea de la obraz că nu vor intra dacă nu băgăm şi aia, şi aia, şi ailaltă; 3) Datorită scandalului declanşat de rabinul Moses Rosen, dar şi din pricina zelului politruc al directorului Petre Constantin (care mă ura prin ricoşeu, fiindcă îl ura pe Barbu, încă de pe cînd conducea propaganda Capitalei, iar Patronul îi crea mari greutăţi!), eu n-am apărut absolut deloc, timp de 6 ani, între 1984-1990. Măcar în spectacolul realizat de mine şi de Gheorghe Vitanidis, de 1 Decembrie 1983, la Sala Polivalentă, cu Ceauşescu în sală, aveau să cînte, pentru prima oară pe postul de Televiziune, imnurile mîndriei naţionale, „Treceţi, batalioane române Carpaţii“ şi „Presăraţi pe-a lor morminte“ – plîngeau generalii în sală. Aşa e, Dumitru Moroşanu, că doar împreună am tot transpirat pentru cîntecele astea? Să mai lămuresc ceva: au început să se audă voci că pe scenariile unor spectacole festive aş fi încasat sume exorbitante. Iarăşi se minte: pentru fiecare din cele cca. 10 spectacole realizate (în special cu Ansamblul Armatei şi Rapsodia Română), am primit între 2.500 şi 4.000 de lei. Au existat cazuri cînd am fost plătit cu 40 de lei pentru un sonet – mă refer în special la un grupaj de 10 sonete, publicate în 1982 în „Săptămîna“, pentru care am fost plătit cu... 400 de lei! Cînd i-am spus lui Al. Pintea, şef de sector al C.C. al P.C.R., mi-a răspuns că nu crede şi că, dacă totuşi e adevărat, el va mînca ştatul de plată. „Poftă bună!“ – i-am urat. Discuţia avea loc la Sala Flacăra din Casa Scînteii, cînd m-am luptat ca un leu pentru salvarea revistelor de Istorie, atacînd-o foarte dur pe Aneta Spornic, ministrul de atunci al Învăţămîntului. „Daţi-l afară! Să-l punem în discuţie!“ – strigau atunci toţi politrucii, în frunte cu unul de la ziarul „Munca“, Cornel Piloff. Noroc că mai există martori, în frunte cu Ion Mitran („Scînteia“), Ion Cumpănaşu (Agerpres), Ion Pavelescu şi Maria Costache („România liberă“) ş.a. Astăzi, dizidenţii sînt alţii. Echipa „Europei libere“. Cavalerii de Kurlanda. Într-o emisiune realizată de Grupul pentru Dialog Social şi prezentată la Televiziune, Al. Paleologu zice de Nicolae Ceauşescu: „sinistra bestie oligofrenă“. Vai, vai, se poate, coane Alecule, un intelectual aşa subţire ca matale să vorbească aşa de urît? Păi în 1968 nu-l lăudai pe Ceauşescu, nu-i trimiteai telegrame? Apare şi unul Gabriel Liiceau, care fusese „ciuca bătăilor“ într-un serial al lui Barbu. Acest Liiceanu, care e ţigan sadea, vorbeşte de „calitatea cărămizii umane“. De fapt, el citeşte un „Apel către lichele“, fiind anturat, la un fel de prezidiu, de Octavian Paler. Mă uit la faţa de mort a acestui Paler – nu-i tresare nici un muşchi, nu se simte vizat de Liiceanu, deşi Paler a fost şi a rămas una din marile lichele ale acestui secol românesc. Unii zic că eu n-aş avea dreptul moral să-l critic, fiindcă m-ar fi angajat la „România liberă“. Nu m-a angajat el, ci Pan Solcan. El nu mai ştia cum să mă dea afară. În 22 august 1973, pe la ora 4 după-amiază, după ce plecase toată lumea de la ziar, fiindcă a doua zi era Sărbătoarea Naţională, am îndrăznit să plec şi eu. Mă aştepta o balerină frumoasă, Zîna, să hoinărim prin Parcul Herăstrău. La ieşire, cu cine dau nas în nas? Cu Paler, care venea în inspecţie!
– Ce-i cu tine? De ce pleci de la ziar, cînd e număr festiv? Treci înapoi!
M-am întors din drum, ca la cazarmă, şi i-a dictat secretarei ăleia fioroase, Amalia, o mustrare scrisă cu avertisment! În următorii 2 ani mi-a mai trîntit două sancţiuni din astea. Relaţiile lui Paler la C.C. al P.C.R. şi la Securitate erau total speciale. În fond, el a fost tot timpul omul Securităţii în presă. În aprilie 1973, cînd am vrut să scriu despre bătaia inumană pe care i-o administrase un regizor unei balerine, care, pe un viscol teribil, îndrăznise să întîrzie la o filmare, Paler m-a chemat la el şi mi-a spus pe un ton răstit, cu martori:
– Băi, pletosule, cine te-a plătit să te iei de Athénée Palace? Tu nu ştii că acel regizor face spectacolul la barul respectiv? Acum m-a sunat de la cabinetul tovarăşului Ceauşescu, că a reclamat directorul Iulian Vintilă. Să scoţi imediat articolul!
Zadarnic am încercat să-i explic că nu era nimic politic aici, un regizor a călcat în picioare o balerină şi orice bărbat care se respectă trebuie să ia atitudine. Nimic, Paler era stană de piatră. Cariera lui era mai presus de orice. După cîteva luni, am fost mutat disciplinar la revista „Magazin“. Nu pricepusem de ce, doar ţinusem cu succes toate rubricile ziarului: „Alo! 17.11.47“, „Zig-zag“ şi „Cotidianul“. Avea să mă lămurească colegul meu, Marius Georgescu:
– Te-ai despărţit de fata lui Vintilă, n-ai vrut să o iei de nevastă? Asta e, taică-su s-a răzbunat, a trimis doi ofiţeri de Securitate la Paler să-i ceară să te dea afară, fiindcă spui bancuri cu regimul, cu Ceauşescu, eşti un element periculos. Ştii cum e Paler, a cedat imediat...
Pe urmă, după ce am făcut Armata, în octombrie 1975, cînd deja trăiam cu numai 800 de lei pe lună (acelaşi Paler îmi făcuse doar jumătate de normă!), m-a pus necuratul să spun în birou nişte întîmplări cu Nicu Ceauşescu şi cîteva bancuri politice. De faţă erau colegii mei Gh. Brătescu (lucrase în grupul de presă al lui Ceauşescu, ca ziarist şi securist cu ochelari negri), Dumitru Mateuţă, Daniel Cocoru şi o colegă, Magda, transferată de la Oradea. Istericul de Brătescu a sărit ca ars:
– Domnule, nu-ţi permit să spui bancuri cu conducerea de partid şi de stat! Părăsesc biroul în semn de protest!
Şi l-a părăsit, dar nu s-a dus să fumeze sau să se uşureze, ci direct la Securitate! A doua zi a fost anchetă, zarvă mare: mai mulţi ofiţeri i-au interogat pe ceilalţi 3 colegi, care, tremurînd ca varga, au spus tot ce auziseră. Apoi, anchetatorii s-au dus la Paler. Terenul era pregătit: atotputernicul membru C.C. al P.C.R. şi deputat M.A.N. mi-a desfăcut imediat contractul de muncă! Ce-i drept, de ruşinea celorlaţi din conducerea ziarului i-a telefonat lui Theodor Marinescu, şeful secţiei de presă de la C.C. al P.C.R.:
– Tovarăşe Marinescu, e un ziarist excepţional, are o cultură vastă...
La care Diţi a întrebat (după cum s-a putut deduce din fluxul dialogului):
– Atunci de ce îl mai dai afară?
Paler a dat din colţ în colţ:
– N-am încotro, sînt interese mai mari, nu pot prin telefon...
În stilul diversiunilor epocii, mi se inventase un proces de plagiat (?!) – cică furasem un articol din revista „Sinteza“ a Ambasadei S.U.A. şi-l publicasem în revista „Magazin“. Da, era un articol de ştiinţă, despre Lună sau Venus, nu mai ştiu exact, îl reprodusesem în „Magazin“, aşa cum făceau toţi colegii din presă, inclusiv Aurel Dragoş Munteanu şi Coman Şova, numai că NU semnasem articolul cu numele meu, că doar nu eram nebun. Confuzia s-a datorat unui secretar tehnic, care văzînd zeci de materiale date la cules, a întrebat al cui e articolul respectiv şi mi-a trecut din oficiu numele, aşa încît plagiatul era gata! Ce să-ţi spun, după ce mi se jucase, la vîrsta de 18 ani, prima piesă la Radio (cu Ştefan Ciubotăraşu, Virgil Ogăşanu şi Valeria Seciu), după ce publicasem mii de poezii şi articole, după ce participasem la Festivalul Mondial de Poezie de la Struga (Macedonia), aveam eu nevoie să fur (?!) un pîrlit de articolaş despre o planetă! Eu, care ştiu aproape totul despre America, pînă şi amănunte pe care nu le cunosc nici măcar specialiştii americani (ca de pildă folosirea, pentru prima oară, a termenului AMERICA, în 1507, de către cartograful german Martin Waldseemüller, sau moartea lui Washington, la 1799, după o escapadă amoroasă pe timp de iarnă, şi îngroparea lui la Mount Vernon). Îmi mai aduc aminte că în 1976, cînd Virginia Pană (nora lui Saşa Pană) îmi ceruse să scriu un scenariu despre Ştefan cel Mare, pentru Teatrul Radiofonic pentru Copii şi Tineret, colega ei de la Radio, Mioara Paler, a pus-o în gardă:
– Nu-i bine să lucrezi cu Vadim, e cercetat de Securitate!
Dar cîte n-aş putea scrie despre Paler! Ce avantaje uriaşe a avut el de la Gospodăria de Partid! Vilă în Cotroceni, maşină nouă (culoarea albastră, a Securităţii), cumpărată cu numai 32.000 de lei, număr dat tot de Securitate, 1-B-932, călătorii în toată lumea, din America Latină pînă în Asia, Africa şi toată Europa! De ce-o fi fost el expulzat din Italia, ca persoană indezirabilă? Fiindcă era agent! Iată-l acum lîngă Liiceanu, încuviinţînd grav, cu grimasa lui de Iudă bolnavă de stomac, „Apel către lichele“. Aşadar, către el însuşi.
Trec pe ruşi. Nu prind nici o imagine prea grozavă, dar măcar îmi fac o idee. Îl văd pe cunoscutul Nicolae Moraru, care apare în plovăr negru şi vorbeşte ruseşte! Nu pricep nimic. În afară de vreo 20 de cuvinte răzleţe şi de expresia cinematografică „amerikanskii bandit“, nu s-a lipit nici un strop de limbă rusă de mine, deşi am urmat vreo 6 ani la şcoală. Aşa e cînd înveţi ceva cu forţa. Mă joc la butoane. Trec înapoi pe români, unde îi văd tot pe ruşi. Nu e altul decît Alexandru Stark, care a fost trimis la Moscova şi opreşte lumea în stradă, întrebîndu-i pe muscali tot felul de chestii despre revoluţia română. Ce-o mai vrea şi hahamul ăsta rusificat? Nu putea lipsi Dan Hăulică, alt „dizident“ – în urmă cu cîţiva ani a fost dat afară din fruntea revistei „Secolul XX“, fiindcă se ţinea numai de voiajuri prin Occident şi de nişte chestii dubioase. Cine l-a pus la loc în 24 de ore? Nicolae Ceauşescu, sensibilizat de colecţionarii de tablouri de prin C.C. al P.C.R., Ştefan Andrei şi Cornel Burtică. În fine, primesc telefon de la Ortansa Stănescu, actriţa care a jucat în piesa mea „Toată lumea ştie fotbal“.
– Vadimuţă, cu cine crezi că m-am întîlnit azi? Cu nevasta compozitorului Adrian Enescu, colega mea de la Teatrul de Comedie, Adina Popescu. Ştii ce mi-a zis? (Îmi era indiferent. Oricum, nu mă puteam aştepta la nimic bun, parcă trăiesc nişte scene de-ale lui Caragiale, numai că personajele nu mai sînt mînjite cu chinoroz, ci cu sînge).
– Şi ce ţi-a zis, mă rog?
Distractiva Ortansa, care a moştenit de la bătrînul ei tată din comuna giurgiuveană Gogoşaru un simţ al dreptăţii extraordinar, se ambalează:
– Mi-a zis aşa: „Ortansa, nu e bine, nu e în interesul tău să-l aperi pe Vadim. Eu ştiu ce se vorbeşte prin cercurile noastre, ai mare grijă...“. Ce zici de proasta asta?
Ce să zic? Nu-i primul şi nici ultimul om care-mi întoarce o faţă hidoasă. Pe actriţa respectivă o cunosc din 1976, fuseserăm împreună la Mărăşeşti, la un spectacol organizat de „Scînteia tineretului“, împreună cu Jeanina Matei, Mircea Dinescu, Benedict Popescu, N. D. Fruntelată, Vasile Căbulea. Timp de vreo 15 ani n-a recitat la Radio şi TV decît versuri partinice. Între timp, s-a măritat cu un evreu, care a împrumutat numele celui mai mare compozitor român, Enescu. Acum, duduia actriţă o fi şi ea vreo dizidentă. Fug toţi mîncînd pămîntul, să-şi scape pielea. Nu-i nimic, nu se moare din asta. Am să rămîn eu pe loc, cineva trebuie să-şi asume biografia. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză:
Instantaneu de la lansarea volumelor „Saturnalii“ şi „Istoria Civilizaţiei“ (decembrie 1983, Librăria „Mihail Sadoveanu“). Îl ascultă pe Florin Piersic oameni ceva mai zdraveni la cap decît marele actor: Eugen Barbu, Dan Claudiu Tănăsescu, Al. Ianculescu, Adrian Riza şi autorul).

Ziarul TRICOLORUL, nr 2309 / 03.11.2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu