Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XIV)

10 IANUARIE 1990. Se mai gîndeşte cineva la Istoria Naţională? Ce zi e astăzi? E ziua marii bătălii de la Podul Înalt (Vaslui), unde tînărul Ştefan cel Mare zdrobea oastea turcească la anul 1475. Ar trebui, aşadar, să celebrăm un jubileu, sînt 515 ani de atunci, dar cine mai are vreme de „atletul creştinătăţii“? Ce mai contează Ştefan cel Mare în faţa lui Silviu Brucan? Prin 1976, nora lui Saşa Pană, pe nume Virginia Pană, mi-a cerut să scriu un scenariu radiofonic pentru copii şi tineret, consacrat gloriosului voievod. Am acceptat cu plăcere. Documentaţia o aveam făcută, de ani de zile, încă de pe cînd, elev de clasa a VI-a fiind, mă îndrăgostisem de efigia în aur a voievodului, datorită manierei fermecătoare în care profesorul nostru de Istorie, Adrian Beldeanu, ne predase epoca lui. Am mai zăbovit, ce-i drept, în vara acelui an 1976, prin sălile de lectură ale Bibliotecii Academiei, pentru a descifra corespondenţa în latină dintre Ştefan cel Mare şi Papa Sixtus, precum şi unele hrisoave domneşti, ca şi reflectarea în cronicile polone (Dlugosz) şi turceşti a formidabilei bătălii pe care Nicolae Iorga o numea, atît de pitoresc, „secerişul de iarnă“. Şi am scris piesa. Care a plăcut şi a fost înregistrată. În rolul principal, Mircea Albulescu. Alţi interpreţi au fost Aurel Rogalski, Simona Bondoc ş.a. Scenariul a fost difuzat de cel puţin 10 ori în 15 ani, la emisiunea Teatru Radiofonic pentru Copii şi Tineret, adică pe acel spaţiu unde erau transmise, în copilăria mea, neuitatele piese „Muzicuţa cu schimbător“ şi „Nota zero la purtare“, cu Silvia Chicoş. Ce vremuri minunate şi lipsite de griji! Astăzi, cînd are loc o ofensivă pe toate flancurile împotriva Direcţiei Naţionale, slabă speranţă să se mai transmită piesa mea despre Ştefan cel Mare, sau aceea despre Tudor Vladimirescu. Mai ales că sînt scrise de mine, un paria, un proscris. Mă pomenesc că mă vizitează Soby Cseh, care îmi spune că un ţigan bişniţar, pe nume Dide, l-a avertizat: „Eşti pus la index, fiindcă ai fost prieten cu Vadim şi cu Barbu!“. Soby e puţin timorat, fiindcă Dide face parte din Consiliul F.S.N. Îmi confirmă şi el, încă o dată, ceea ce ştie mai toată lumea artistică şi sportivă din Bucureşti: acest Dide e un gunoi social, un infractor înrăit, care întorcea portofelul pe la „Athénée Palace“ şi pe Str. Covaci, după care fugea mîncînd pămîntul, strigînd tot el: „Şase, Miliţia!“. Uite cine a ajuns să ne judece pe noi! Pleava societăţii!

Începe demolarea lui Mircea Angelescu la „Europa liberă“. Păcat, pentru că omul a făcut lucruri extraordinare pentru fotbalul românesc. Şi ce dacă a fost secretar al Centrului Universitar Bucureşti al P.C.R.? Cutremurul din 22 decembrie 1989 începe să aibă replici, se aşează plăcile tectonice. Aud că Doina Cornea a ieşit din Front, ca şi un reprezentant al studenţilor, care a declarat la un miting că a fost folosit ca marionetă. Apare vedetismul politic. Un tînăr din Arad, preşedinte al F.S.N din localitate, iese pe postul de Televiziune şi declară cu emfază: „La uzina de vagoane am fost PERSONAL şi am stat de vorbă cu oamenii! Refuzau să muncească, dar am stat de vorbă cu ei şi au înţeles“. Ca să vezi! Se zvonise prin ziare (vorba lui Coşbuc, în „Lordul John“), dar şi pe la colţuri, că s-au descoperit averi fenomenale, la Postelnicu şi Nuţă. Unii zic că Postelnicu avea 6 case pe numele lui, iar Nuţă un perete cu mai multe frigidere, başca tablouri de patrimoniu. Colportajul atinge pragurile de sus ale suprarealismului! Există indicii că buncărul de la Casa Republicii a fost construit pe bucăţi, adică în fiecare zi se aduceau muncitori care se schimbau, iar şefii de lucrări erau asasinaţi pe rînd. Asta chiar că n-o mai cred, prea seamănă cu întîmplările de la minele de uraniu din Munţii Apuseni, unde ruşii, într-adevăr, îi lichidau pe unii ca să nu divulge nimic. Mişu Filip îmi spune la telefon o chestie năucitoare: atunci cînd Iulian Vlad a strigat la televizor „Nu trageţi în copii, sînt copiii noştrii“, el, de fapt, rostea o parolă pentru continuarea măcelului. Avînd în vedere că Mişu Filip a vecin de bloc cu noul prim-ministru, Petre Roman, dar şi că generalul amintit e deja arestat, încep să fac nişte legături. Să fi fost capabil omul acela atît de blajin, oltenaş de-al nostru, de o asemenea ipocrizie diabolică? Tot de la Mişu-Pişu aflu că, pe nişte liste secrete, Iulian Vintilă figurează ca general de Securitate, dar şi că – minunea secolului – la etajul IV al Hotelului „Athénée Palace“ a fost dibuit un perete dublu, cu un lift mascat, care transporta arme, muniţii şi oameni! Imprimarea telefoanelor din Bucureşti se făcea în clădirea de lîngă Biserica Kreţulescu, deasupra Anticariatului – zonă pe unde, pe la 1854, tînărul ofiţer al armatei ţariste, Lev Tolstoi, răsfoia cărţi franţuzeşti şi mînca îngheţată.

Dar, să mai las papagalul zvonurilor să mai tragă nişte „planete“, în timp ce flaşneta unei ierni funerare mă duce cu gîndul la corbii poetului Tradem, cîntaţi de Bacovia. (Statuia lui Traian Demetrescu se găseşte, pitulată printre copaci, în Parcul Cişmigiu, aici fiind mutată, pe la începutul veacului, din vechiul amplasament, care era în faţa Atheneului Român.) Aud că Elena Ceauşescu a avut pe drum un pistol în mînă. Teroriştii aveau 3 rînduri de haine pe ei: 1) gărzi patriotice; 2) costume; 3) treninguri. Au murit atîţia oameni nevinovaţi. De ce oare? Cine a tras? Cine a dat ordin? Ceauşescu e mort. Singura ipostază în care îl acceptă românii astăzi, cu adevărat. Dar la fel vor crede ei şi mîine? Nu mă împac în ruptul capului cu iuţeala fulgerătoare în care s-au regăsit şi s-au căţărat pe palierele Puterii – evreii. „Pe ultimul dintre ei l-aş conduce cu flori la gară, să plece în Israel!“ – aşa îmi spune Barbu de cînd ne-am împrietenit, din 1976. Acest Petre Roman e cel dintîi premier evreu din Istoria României. A mai fost un domnitor evreu, prin Moldova, Leon Vodă, dar cu un prim-ministru al întregii Românii încă nu ne blagoslovise rasa lui Israel. De Silviu Brucan am tot vorbit, îmi e şi silă, individul e pe cît de soios şi analfabet, pe atît de însetat de sîngele răzbunării. Pentru actul lui criminal de a desfiinţa tribuna naţională a „Săptămînii“, o să-l fac să-şi muşte mîinile şi pe lumea asta, şi pe lumea cealaltă, puşlamaua îmbătrînită în rele nu mă cunoaşte. Veritabile asalturi dă, zi şi noapte, pe Postul Naţional de Televiziune, Alexandru Stark, un fel de socru al lui Dide (?!). La Externe, a fost reactivat Corneliu Bogdan, tot evreu. La Radio, Eugen Preda (Elbe Glotter). Nu sînt mulţi, vreo 50. Dar s-au înfipt în funcţiile-cheie, iar dacă îndrăzneşti să le zici ceva e prăpăd, strigă ca din gură de şarpe: „Jale! Urgie! Pogrom! Fasciştilor! Ajutor!“. Concluzia e simplă şi la vedere: sute şi sute de oameni nevinovaţi au murit ca să vină la Putere o echipă stalinistă, care duhneşte a usturoi de la o poştă şi care n-a părăsit România (ca majoritatea coreligionarilor săi), ci a rămas aici cu o misiune precisă, de coloană a V-a, poate-poate mai păcăleşte ţărişoara asta o dată. Un alt copil al lui David este Mihai Bujor Sion. Fostul său prieten, arh.Vlad Gavrilescu (fiul fostului ambasador al României la Pekin şi Washington, Nicolae Gavrilescu), îmi dă azi „fişa“ acestui personaj: a început facultatea în Olanda, unde taică-său, bătrînul ilegalist Bujor Sion, era ambasador; revenit în ţară, a lucrat la Ambasada Thailandei, se pare ca securist, dar în orice caz se ocupa cu cea mai sinistră bişniţă, cumpărînd pe lei aparatură electronică de la Corpul Diplomatic (sau din circuitul intern al diplomaţilor, care multiplicau între ei, periodic, listele cu obiectele ce le prisoseau), pe care el apoi le vindea cu suprapreţ; în urmă cu un an a venit împreună cu Ion lliescu pe Intrarea Nopţii nr. 6, pentru ca directorul Editurii Tehnice să se mute acolo, dar schimbul nu s-a realizat; în vara lui 1989 am vizitat şi eu căsuţa cu pricina, dar cine mi-ar fi repartizat-o mie?

11 IANUARIE 1990. Constat cu mîhnire că în ţară nu mai funcţionează nici o autoritate. Ţiganii şi-au pus brasarde Tricolore, s-au dat drept controlori prin tramvaie, troleibuze şi autobuze şi i-au buzunărit pe oameni. Tot ţiganii au aşezat măsuţe pe la colţuri de stradă şi prin magazine, cerînd bani pentru Contul Libertatea – dar totul nu era decît o farsă. Dacă S.U.A. au un Comitet pentru Cercetarea Activităţilor Antiamericane, de ce nu am avea şi noi unul împotriva diversiunilor antiromâneşti? Pe tramvaiele 3 şi 8 se declanşează Greva Vatmanilor. La televizor se văd scene de un umor nebun, ca de pildă agitarea unei pancarte pe care stă scrisă lozinca „Nu mai vrem să fim bătuţi de călători“, de parcă asta ar fi fost problema principală a I.T.B.-ului, timp de aproape 50 de ani. Dar nici călătorii nu s-au lăsat mai prejos, pentru că iată ce strigau unii la cap de linie: „Ia să omorîm noi vreo 3-4 vatmani (?!), să vezi cum or să vină tramvaiele!“. Probabil că vor veni ca nava-fantomă din „Olandezul zburător“, cu pişte schelete la cîrmă. E joi. Altădată, pe vremea asta, ieşea „Săptămîna“. Eram atît de nerăbdător, lăsam total baltă şi mă repezeam la Tipografia Universal, pe strada Brezoianu, să capăt 3-4 exemplare. Cel dintîi îl dăruiam mamei, era prima mea grijă, să-i fac o bucurie, cît de mică. Şi apoi aşteptam cu emoţie, la Agerpres sau acasă, să-mi dea un telefon, care invariabil suna cam aşa: „Corneluş, eşti un băiat pe cinste! De unde-ai ieşit tu aşa, cu cine semeni, fiindcă noi am fost nişte oameni amărîţi!? Sîntem atît de mîndri de tine, ca mîine o să închidem ochii şi o să vă lăsăm...“. După care plîngea, cu o voce de fetiţă. Lîngă ea, îl auzeam pe tata îmbărbătînd-o, dar el plîngea mai abitir ca ea. Astăzi, mama mea iubită, pe care am divinizat-o, nu mai e. O parte din mine a murit o dată cu ea. La fel cum – sper că e adevărat – o parte din ea încă mai trăieşte, prin mine. Poate că în orice rău e un bine: a fost scutită de spectacolul ăsta degradant, de teroarea thermidoriană a acestor zile; cred că s-ar fi chinuit îngrozitor, s-ar fi sufocat fizic (suferea de astm bronşic) să vadă cum sînt răstignit de toţi tîlharii. Cu siguranţă, ea mă priveşte de sus, dar totul are alte dimensiuni şi eu presimt că mă va ajuta. În cursul nopţii l-am visat pe Eugen Barbu într-un bazin de înot, cu un copil alături. Şi apa, şi copilul reprezintă semne rele. Îngrozitor de rele. Iar eu cred în vise, pentru că s-au adeverit. Un văr de-al meu dinspre tată, de pe malul Oltului, eminentul student Jenică Grainea, a fost călcat de un autobuz în staţia din faţa fostului Stadion Republicii (la intersecţia cu Str. Dr. Staicovici) - cu o noapte înainte, sărmana lui măicuţă, o femeie simplă, de la ţară, a visat un şarpe fioros. Pe aceeaşi vatră oltenească, în preajma prăpădirii mamei, în decembrie 1988, o rudă ceva mai îndepărtată, un ţăran orb şi cu părul alb, a visat că iese în cîmp şi bagă plugul în brazdă, dar cum iarna nu se însămînţează, răvăşirea asta de pămînt se tălmăcea prin pregătirea unui mormînt... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţii poze: 

Cu fostul ministru Ion Gălăteanu şi prof. univ. dr. Virgil Cîndea (decembrie 1987).

„Nu încap două săbii în aceeaşi teacă“ –

poeţii Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2319 / 15.11.2011