18 IANUARIE 1990. Ion Băieşu publică în „România literară“ un articol intitulat „Şobolanii“. Textul e de o josnicie fără margini. El nu dă nici un nume, dar după descrierile fizice şi alte elemente e limpede că face vorbire de Eugen Barbu, de Dinu Săraru şi de mine. Nu fac parte dintre aceia care îşi pun singuri mîna în cap, dar poet posesor de ARO şi de videocasete cu filme rare, cred că numai eu sînt. Şi ce scrie Băieşu? Că aş fi dat casete lui Emil Bobu, Ion Dincă şi Ion Păţan, iar aceştia m-ar fi servit cu aprobare de ARO, maşină pe care am vîndut-o cu 500.000 de lei. Piticania a înnebunit de tot. În viaţa mea n-am avut raporturi din astea cu cei trei demnitari. Da, mi-a plăcut să văd filme pe casete, fiindcă în ultimii 4-5 ani nu mai exista nici un fel de distracţie sau deconectare, iar Televiziunea avea programe infecte. Dar în vreme ce alţi ziarişti şi scriitori îşi pierdeau banii la poker, sau cumpărau aur şi blănuri la neveste şi amante – eu puneam părinţilor mei „Isus din Nazareth“ sau „Cămaşa lui Christos“, ori „Ultimele zile ale oraşului Pompei“. În două rînduri am fost silit să-mi vînd, sub preţul real, o parte din colecţia de filme rare, spre marea dezamăgire a prietenului Dan Andrieşu: prima dată atunci cînd m-am însurat, în octombrie 1987, şi n-am avut 40.000 de lei pentru nuntă, iar a doua oară cînd s-a stins mama, în decembrie 1988, cînd m-a împrumutat Rodica Gamsievici cu 16.000 de lei şi în cîteva săptămîni a trebuit să-i dau femeii banii înapoi. Cît despre ARO, ce-aş putea să spun? Avea dreptul un ziarist al Agenţiei oficiale de ştiri a României, autor a 8 volume publicate şi 4 piese jucate la Radio să deţină o maşină? Avea sau n-avea? Chelnerii, şoferii de TIR, fotbaliştii de Divizia B (cu cîte 2-3 aprobări de maşină pe an) şi alţi oameni aveau voie, eu n-aveam. Martori îmi sînt toţi cunoscuţii mei că, atunci cînd am primit aprobarea de ARO, în 1986, n-aveam o para chioară, aşa că m-am împrumutat pe la fraţi, surori şi prieteni, pînă la suma de 116.000 de lei. După depunerea carnetului de partid, în iunie 1989, Miliţia şi Securitatea mi-au pus în cîrcă... vînzarea maşinii cu 500.000 de lei, ba chiar au venit doi „hingheri“ prin bloc, să verifice pe la vecini cum am vîndut-o. Nu mică le-a fost dezamăgirea cînd au văzut maşina în faţa blocului, aşa cum o am şi acum, cînd scriu aceste rînduri. Şi atunci, de ce atîta minciună? Şi cine scrie toate acestea? O eroare genetică, un neruşinat care s-a bălăcit în secreţiile propriei beţii şi nimicnicii timp de 30 de ani! Acest Băieşu a fost toată viaţa lui un şmecheraş profitor şi un complexat. Aşa-zisa lui capodoperă, „Tanţa şi Costel“, era furată aproape cuvînt cu cuvînt după o schiţă publicată de Tudor Muşatescu prin anii ’50. Pe sutele de reprezentaţii ale piesei „Preşul“ a încasat nu mai puţin de 600.000 de lei, în anii ’70, adică vreo 6 maşini ARO, nu-i aşa? Pe adevăratul său nume Ion Mihalache, Guţă s-a gîndit că, odată intrat în structurile C.C. al U.T.M., nu poate face carieră în umbra liderului ţărănist, aşa că la sugestia lui Victor Tulbure şi-a schimbat numele în Ion Băieşu. Brusc, s-a lansat cu „capodopera“ versificată „Ileana Tractorista“. De loc, este din zona Buzăului. Amintesc asta nu întîmplător, pentru că aşa se explică prietenia sa cu Tudor Postelnicu, fost prim-secretar P.C.R. al judeţului respectiv. Băieşu a fost informator benevol al Securităţii, ceea ce şi explică zecile de voiajuri peste hotare şi tupeul cu care ameninţa în stînga şi în dreapta. (Unii zic că era agent american, recrutat de ambasadorul Harry Barnes jr., dar mă pufneşte şi rîsul!). Am fost de faţă, prin 1987, cînd Băieşu l-a ameninţat şi l-a înjurat în Aeroportul Otopeni pe colonelul de grăniceri Pantea, urlînd că îl aranjează el şi îl dă afară. Ne uitam toţi la acel pitic isteric şi nu ne venea să credem cît tupeu încape în el. În 1984 i-a suspendat pur şi simplu paşaportul Silviei Dinu, în cadrul campaniei sinistre pe care Securitatea o ducea la acea oră împotriva soţului ei, Cornel Dinu. Îmi telefona femeia, înnebunită, şi plîngea în hohote. De cîte ori se ducea la Paris, el dormea acasă la Paul Barbăneagră – dar cine crede că îşi putea permite o asemenea „libertate“, dacă n-ar fi fost trimis în misiune? Afaceristul Turan, din Turcia, atunci cînd venea la Bucureşti trăgea la Băieşu, care deţinea un întreg etaj de vilă (6 camere somptuoase) – în treacăt fie spus, apartamentul îi aparţinuse publicistului evreu de la „Scînteia“, Horia Liman, care fugise din ţară, dar Securitatea şi Gospodăria C.C. al P.C.R. i l-au atribuit rapid lui Băieşu, cu mobilă cu tot! Fiica lui Băieşu era fugită în S.U.A., dar în vreme ce înalţi demnitari ai Statului au fost trecuţi pe linie moartă pentru asemenea situaţii, el, Băieşu, n-avea nici pe naiba, tipărea cărţi, primea tantieme solide de la piesele lui ridicole („Iertarea“ etc.). Dar, să vedeţi, deşi avea un metru şi-un pic, se dădea şi crai: îmi spunea Victor Stamate că prin anii ’70 Nichipercea a păcălit-o pe Delia Balaban (viitoare Budeanu), a amăgit-o că o bagă în nişte filme şi s-a culcat cu ea; vă închipuiţi ce amor ghebos, între o buturugă şi o prăjină! Starea lui naturală, de cînd l-am cunoscut, era ebrietatea. Cineva îmi spunea că la Hamburg, unde însoţise pe Dinamo în 1984, a umblat tot timpul beat mort şi n-a scris un rînd despre meci. Bine, bine, nici la revista „Magazin“ nu scria el nimic, „Poşta Rotundă“ fiind redactată pe baza scrisorilor de Gheorghe (Bibi) Constantinescu, dar 2.000 de lei pe lună, direct în palmă, îi încasa Băieşu, în vreme ce leafa mea de tînăr ziarist era de 1.400 de lei. De cînd l-am cunoscut pe acest năpîrstoc, i-am făcut numai bine. Din milă, fireşte. O dată, i-am trimis fiica în excursie cu B.T.T.-ul, la Pîrîul Rece, punîndu-mi obrazul în joc şi abordîndu-l pe Hideguti. Altă dată, m-am zbătut să-i fac rost de medicamente nevestei sale, o evreică cumsecade, care era bolnavă de cancer, dar măgarul o lăsa singură în casă şi apărea după o săptămînă, tăvălit prin toate noroaiele oraşului. Ţin minte cînd m-am dus la el acasă, ca să recuperez nişte casete pe care le făcuse „uitate“ (deci lui îi împrumutam filme, nicidecum demnitarilor!), iar nevastă-sa, albă ca varul de atîta cobalto-terapie, plîngea cu sughiţuri, pe motiv că n-are nici pîine în casă, nici medicamentele care îi mai alinau durerile, dar Guţă al ei a dispărut de 3 zile. Atunci l-am sunat pe Fănuş, i-am relatat întîmplarea şi l-am rugat să dea de el, pe unde o fi, şi să-l trimită la femeia bolnavă: „Ce vrei, mă, să fac – mi-a răspuns Fănuş – e un animal, un nesimţit, o să-l bată Dumnezeu!“. Pe urmă, Băieşu a apărut, dar nu s-a dus acasă, ci a venit la mine, să-mi ceară împrumut... 50.000 de lei, fiindcă a găsit el dolari de cumpărat, cu 40 de lei bucata. Normal că l-am refuzat, din mai multe motive: 1) n-aveam o asemenea sumă; 2) n-aş mai fi văzut banii înapoi în viaţa mea; 3) nu am avut niciodată astfel de îndeletniciri. Cred că atunci a început să mă urască neisprăvitul, fiindcă dacă pînă la acestă dată din „geniu“ nu mă scotea, pe la toate mesele (după cum îmi spunea Viorel Chiriţă), brusc a început să mă înjure te miri pe unde.
Dintre răsunătoarele lui beţii îmi vin în minte, acum, cîteva. În urmă cu vreo 3-4 ani avea o premieră la Teatrul Nottara – cineva a avut neinspiraţia, la sfîrşit, să strige „Autorul!“, aşa că autorul s-a urcat pe scenă, dar era atît de matol, îi ieşiseră izmenele şi cămaşa din pantaloni, iar pe spate era murdar de tencuiala pereţilor pe care îi sprijinise, încît publicul a trăit momente de adîncă jenă, mai ales că stîrpitura s-a dezechilibrat în final şi cît pe-aici a fost să cadă în cuşca sufleurului. În avionul Tokyo-Pekin-Bucureşti, care aducea echipa de fotbal Steaua înapoi în ţară, în decembrie 1986, Băieşu iar s-a îmbătat porceşte, şi-a pierdut chiar şi pantofii, încît băieţii şi-au bătut joc de el şi i-au dat încălţările lui Gabi Balint, care veneau pe copitele lui micuţe ca nişte bărci din Cişmigiu, după care a adormit în closet şi nebunul de Bumbescu l-a închis acolo – era să mă iau de piept cu Bumbescu ca să-i dea drumul „domnului scriitor“, umilit în halul acesta de propriul său viciu. Dar, fireşte, cea mai teribilă aventură am trăit-o în septembrie 1987, la Nicosia. În primul rînd, Băieşu ne-a furat pe toţi de cîteva cartuşe de Kent şi sticle de whisky – aranjasem cu însărcinatul nostru cu afaceri (n-aveam Ambasadă în Cipru), Ion Bistreanu, să cumpere de la Clubul Diplomatic ţigări şi băutură pentru toată delegaţia, mai ales că începuseră facultăţile, iar jucătorii aveau obligaţii pe la profesori, ştiţi cum e treaba. Am făcut, aşadar, cheta de rigoare, Băieşu a zis că el nu dă nimic, fiindcă s-a lăsat de băut şi nu fumează – dar cînd a sosit „marfa“, s-a înfipt, spre jena tuturor celor prezenţi, inclusiv a diplomatului, a lui Mircea Angelescu, a lui Valentin Ceauşescu. În treacăt fie spus, o ruşine şi mai mare produseseră tot atunci „ziariştii“ George Arion şi Constantin (Zoni) Vrînceanu, care fuseseră arestaţi de Poliţia cipriotă în timp ce încercau să plaseze într-o farmacie nişte cantităţi apreciabile de Gerovital, faptă penală, care contravine normelor medicale ale fiecărei ţări. Pe janghinoşii ăştia doi abia i-a scos din ghearele organelor de ordine Cristian Gaţu, a doua zi presa cipriotă era plină de atacuri la adresa delegaţiei române. Dar, să revin la Băieşu. Văzînd el că „apa de foc“ poate fi „subtilizată“, la înghesuială, a uitat că jurase abstinenţă, aşa că s-a apucat iar de băut. Asta se petrecea chiar în ziua meciului, pe la ora 16, într-un septembrie torid, cînd eu, Dan Pătraşcu şi Petre Cristea făceam baie afară, în piscina albastră a hotelului. Pe la ora 18, cînd trebuia să plecăm la stadion, „domnul scriitor“ era groggy, habar nu mai avea în ce ţară se află. În tribună, ne-am întîlnit cu fratele meu, Marcu, şi cu vreo 200 de suporteri stelişti, care sosiseră atunci cu un charter, pe banii lor – era pentru prima dată cînd puteau ieşi la un meci, concomitent, doi fraţi, Securitatea a avut grijă să ne separe mereu, ca nu cumva să rămînem în străinătate. Uite că n-am rămas. Masa presei se afla într-un fel de cabină cu pereţi de sticlă, unde încăpeau vreo 20 de ziarişti români. Dînd el peste băutură gratis şi la stadion, Băieşu atît a îngurgitat, încît s-a făcut pulbere. Fluierul de debut al partidei s-a produs la concurenţă cu sforăiturile lui. A dormit şi a mormăit în somn, în legea lui de nelegiuit, întreaga primă repriză. Eu nu eram la masa presei, am preferat să stau afară, printre suporteri, alături de Marcu. La pauză, ziariştii l-au rugat pe Petre Cristea, de la „Steagul Roşu“, care era prieten cu Băieşu, încă de prin anii ’50 să-l ducă la autocar. De ce? Aveam să mă conving cu ochii şi, mai ales, cu nările mele: făcuse pe el, pezevenghiul, ca la grădiniţă, şi treabă mică, şi treabă mare. Cu destulă greutate l-am transportat, eu şi Petre Cristea, pînă la maşină, care era parcată la intrarea în stadion. Dar, ghinion: şoferul cipriot era şi el în tribună, voia omul să vadă meciul, aşa că închisese uşile. În vreme ce eu m-am dus după el (zadarnic), Petre Cristea a avut inspiraţia să-l lase pe marele clasic rezemat de roata din faţă a maşinii, profitînd de o uşoară trezire a lui şi rugîndu-l să aştepte acolo pînă vine driverul. Ne-am luat apoi cu repriza a doua şi am uitat de el. Steaua jucase formidabil, bătuse şi în deplasare pe Omonia Nicosia, după un joc senzaţional al lui Lăcătuş. La ieşirea din stadion, nu mică a fost surprinderea delegaţiei române să vadă puhoi de lume strînsă în jurul autocarului nostru. Ce se întîmplase? Băieşu căzuse sub roţi şi, cum din corpul lui se tot prelingeau lichide care în întunericul nopţii aduceau a sînge, ciprioţii au crezut că l-a călcat autobuzul. Dar, cu un urlet de luptă, piticul sovietic s-a ridicat într-o rînă şi a strigat la curioşi: „Vă f... muma-n c... la toţi, ce vă holbaţi aşa?!“. Cu greu l-am urcat în maşină. La Aeroportul din Nicosia, se milogea de jucători să-i dea bere, să se dreagă. Mijlocaşul Bălan a venit la mine să-mi ceară voie:
– Lucică, dacă tot mai vrei să joci fotbal în România – i-am spus – n-ai decît să-i dai să bea. Voi vreţi chiar să intre în comă alcoolică, să moară pe aici? Nu ştiţi că are ciroză? Vă puneţi la mintea lui?
Dar, nu ştiu cum s-a învîrtit piticania pe călcîie, nu ştiu pe cine a păcălit, că iar a băut. După o jumătate de oră, pe cînd făceam formalităţile de ieşire din Cipru, Balint şi Belodedici m-au abordat, vizibil agitaţi:
– Domn’ Vadim, veniţi repede, domn’ Băieşu a căzut jos în WC, s-a lovit la cap, e plin de sînge.
L-am luat pe Petrică Cristea şi ne-am dus acolo. Din păcate, nu funcţiona neonul, era destul de întuneric. Cineva ne-a spus că unii turişti şi fotbalişti n-au văzut mogîldeaţa aia care se zvîrcolea sub pişoar, aşa că au cam urinat în capul ei. Băieşu, în cădere, se lovise la cap, îi şiroia sîngele. L-am chemat pe doctorul lotului, colonelul Valentin Stănescu. În timp ce acesta îi curăţa cu spirt rana şi îl pansa – adulmecînd probabil mirosul de alcool şi fiind enervat că nu i se dă să-l bea şi pe ăsta, Băieşu ne înjura pe toţi, de mama focului, ameninţîndu-ne că va avea el grijă să nu mai ieşim niciodată din ţară. Cu mare greutate a fost urcat în avion. Dar, un alt ghinion pe capul nostru: la Bucureşti era ceaţă, aşa că am aterizat la Constanţa. Pe Aeroportul Kogălniceanu, în sala de aşteptare, ghimizdrocul a început să le înjure în chip ordinar pe soţiile jucătorilor, propunîndu-le să se culce cu el, soţii lor fiind acolo, de faţă! Atît nevestei antrenorului Puiu Iordănescu (o femeie profund religioasă), cît şi altor femei, el le striga: „Fă, tu eşti o curvă ordinară, te ştiu eu, hai cu mine să te f...“. Cu o infinită greutate am reuşit şi eu, şi alţi ziarişti, să-i oprim pe cîţiva jucători, care, fireşte, doreau să apere obrazul nevestelor şi să-l scarmene puţin pe mitocan. Odată ajunşi la Bucureşti, Petre Cristea l-a condus pe Ion Băieşu pînă acasă. A doua zi, paşnicul Petrică mi-a telefonat, blestemînd ca scos din minţi:
–Auzi, mă, ce-a născocit dobitocul ăsta de Guţă, că în timp ce l-am dus pînă acasă, i-am furat din bagaje!
Poate că niciodată nu s-a adeverit mai bine zicala: „Te bagi în troacă, te mănîncă porcii!“. Aşa cu Băieşu. Aş putea scrie o carte întreagă. Acum mă face „şobolan“ şi „gorilă“. Bravo, Guţă, dă-i înainte! Caut în rafturile bibliotecii. Găsesc cartea „În căutarea sensului pierdut“, pe care autorul mi-a dat o dedicaţie, în 1987: „Lui Corneliu Vadim Tudor, o prietenie definitivă. Ion Băieşu“. În scurt timp, am aflat şi care a fost trocul: gaşca de „elitişti“ care a pus gheara pe cultura română i-a înarmat mîna nătărăului, promiţîndu-i că, dacă ne distruge pe noi, o să devină directorul revistei „Teatrul“. Numai că triumviratul de lepre (Paler-Manolescu-Pleşu), care l-a asmuţit să scrie „Şobolanii“, i-a promis funcţia asta altcuiva, şi anume unui evreu de-al lor (măcar ăsta are talent!), Dumitru Solomon. De ce oare n-o sufla o vorbuliţă Ion Băieşu împotriva lui Vasile Ionel, vecinul lui de imobil, sau a lui Tudor Postelnicu? Pentru că, dacă oamenii aceştia s-ar apuca să scrie tot ce ştiu despre el, l-ar linşa lumea pe stradă... Nu mai pomenesc de aberaţiile pe care le conţine denunţul public „Şobolanii“ împotriva celorlalţi doi oameni care, la rîndul lor, i-au făcut şi ei numai bine lui – vorbesc de Barbu şi Săraru. Aşa ceva se numeşte tentativă de asasinat. (Va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
Explicaţie poză:
Nicolae Labiş – una dintre „primele iubiri“ ale adolescenţei. Tînărul emul avea să ia cunoştinţă de opera acestuia citind Antologia, cu coperţi roşii, scoasă de Gh. Tomozei (a cumpărat-o de la Magazinul Sătesc din Cherleşti, pe malul Oltului, în vara anului 1965). O revelaţie! Şi iată că, în octombrie 1996, paşii aveau să-l poarte spre casa unde a copilărit eminentul poet, în Mălini (jud. Suceava). Cele două portrete parcă reprezintă un schimb de generaţii...
Ziarul TRICOLORUL, nr 2326 / 23.11.2011
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu