"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




duminică, 27 noiembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XVIX)

19 IANUARIE 1990. Şi Mihai Ungheanu a rămas şomer. Asta, după ce s-a trezit lumea cu Ana Blandiana pe culoarele Casei Scînteii, mărşăluind cu dîrzenie de matroz sovietic, într-o haină de piele, însoţită fiind de cîţiva haidamaci, şi nu s-a mai oprit femeia-comisar decît la secţia paginaţie: „Nu mai tipăriţi revista «Luceafărul» scoasă de Ungheanu! Vom stabili noi o conducere nouă!“. Şi tatăl ăsteia – ca şi tatăl lui Manolescu – a fost legionar. Mai exact, popă legionar. Vedeţi cum vine de se leagă? Ceea ce n-au putut să facă legionarii în ianuarie 1941, fac acum, prin odraslele lor. Ce zăcea şi în miorlăita asta! O ştiu de prin 1966, cînd mă hotărîsem să nu mai scriu versuri, îmi arsesem în curte toate caietele cu poezii, dar într-o seară am văzut-o la televizor pe Blandiana citindu-şi nişte versuri, în maniera ei lamentabilă (ochi daţi peste cap, gene palpitînd ca aripile rîndunelelor, înecate într-o călimară de rimel, voce falsă, tremurată, de pensionară de la Crucea de Piatră) – şi atunci am fost atît de revoltat, încît m-am reapucat de scris. „Nu pot lăsa poezia pe mîna impostorilor!“ – mi-am spus, scîrbit de mascarada asta. Pe urmă, am văzut-o în carne şi oase pe „mîţa blondă“ la Cenaclul Junimea, desfăşurat într-un amfiteatru de la Filologie. Şedinţa era condusă de Şerban Cioculescu. M-a impresionat atunci Emil Botta, cu gulerul lui alb şi răsfrînt, de castelan decăzut – a citit nişte versuri proprii, pe care le-a psalmodiat tînguitor, electrizînd asistenţa. Pe moment, poezia citită de Blandiana mi-a plăcut, ca dovadă că am reţinut-o şi o ştiu şi acum: „Pe frunte, părul îmi tremură uşor/ În vîntul stîrnit/ De trecerea timpului“. După cîţiva ani, aveam să regăsesc această superbă metaforă la... Rainer Maria Rilke! Pioniera din Carpaţi o şterpelise fără scrupule. Aşa că îmi pare rău, dar singurele ei versuri valabile şi neperisabile sînt acelea închinate lui Lenin. Astăzi, femeia asta, care joacă un teatru atît de grosier, face victime. Lasă lumea pe drumuri. Cu ce drept moral? Are, desigur, un atu imbatabil: în timp ce ea scria de Motanul Arpagic, Mihai Ungheanu publica studii despre Transilvania, Basarabia, Bucovina, aromânii din Balcani ş.a.m.d. Acum, primesc telefon chiar de la „victima“ femeii în haină de piele. Situaţia, în ansamblu, îi apare încă foarte neclară.
– F.S.N.-ul încearcă să-i confişte pe scriitorii basarabeni, dar aceştia încep să-şi dea seama. Am senzaţia că sîntem pe fundul prăpastiei. Nu ştiu cît de lungă va trebui să fie frînghia care să ne scoată şi cine o va face. E evident că noi înşine nu putem. În orice caz, tendinţele sînt de înregimentare, pentru că viitorul va fi al grupărilor, nu al individualităţilor.
Ce cumplită stare, să fii interzis! Nici nu mai ţin minte de cîte ori am fost interzis. În 1974, datorită unui aşa-zis plagiat după un articol de ştiinţă, cînd Securitatea asmuţită de Iulian Vintilă m-a şi concediat de la „Magazin“. În 1979, după o poezie reclamată de Moses Rosen. În 1980, după articolul „Idealuri“, am fost interzis chiar de două ori – prima dată 3 săptămîni şi, de parcă pedeapsa asta n-ar fi fost de ajuns, Ion Lotreanu a ţinut morţiş să se remarce, a trîntit un alt „protestăm cu vehemenţă“ pe pagina 1 a „Săptămînii“ şi Dumitru Popescu m-a mai interzis o dată, vreo 5 săptămîni. Pe urmă, în 1984, Marea Suspendare, moartea civilă: retragerea din librării şi biblioteci a volumului „Saturnalii“ şi interdicţia totală de a fi publicat (sau măcar pomenit) în presă, la Radio şi Televiziune, din aprilie şi pînă la sfîrşitul lui noiembrie, aşadar 8 luni. Ce-i drept, eram pomenit undeva, foarte des, dar într-o singură manieră: la „Europa liberă“, care mă înjura tot timpul. Blestemată muiere ţiganca asta bătrînă, cu vocea ei tabagică, pe nume Monica Lovinescu! Nu i-ar tăcea flaşneta aia hodorogită nici măcar o zi, e programată pe un computer al iadului, să mîrîie, să pîrîie, să cîrîie, să denunţe, să mintă, să aleagă numai ce poate face rău. Extrag din „Povestea Vorbii“ a lui Anton Pann cîteva versuri care îi vin mănuşă, nu alta, ciorap cu jartieră: „O văduvă-n vîrstă, bătrînă, zbîrcită/ Cu doi dinţi în gură, barba ascuţită,/ Nas cît pătlăgeaua, la vorbă-nţepată/ Cu ochii ceacîră, gura lăbărţată/ Fruntea-i cucuiată, faţa mohorîtă/ Peste tot negoasă şi posomorîtă/ Umbla-ntunecată şi tot înnorată/ Nu o vedea nimeni să rîză vreodată/ N-o puteai cunoaşte cînd e mulţumită/ Că ea-n toată vremea era necăjită/ Neaga-Neaga reaua/ Sparge mahalaua!“... În fine, alte interdicţii sporadice am mai suferit în 1985, 1986, 1987 şi 1988. Sincer vorbind, de mine însumi nu mă sinchiseam, aveam antrenament. Cel mai rău îmi părea de mama, care aştepta cu inima cît un purice să-i vină „Săptămîna“, o deschidea cu emoţie, murmurînd cîte-o rugăciune, dar fiul ei iubit nu era nicăieri. „Mamă, nu mai plînge, nu mai pune la inimă, oare nu m-ai învăţat tu să fiu aşa? Nu tu ne-ai crescut patrioţi? Cum aş putea să scriu eu altfel?“. Atunci se liniştea şi se înviora la gîndul că o să aibă grijă Dumnezeu de toţi. Astăzi, cînd scriu rîndurile de faţă, în ianuarie 1990, mama nu mai este. Am crezut mereu că, dacă ea se va prăpădi, voi muri şi eu. Că nu voi putea supravieţui nici măcar o săptămînă. Că voi putrezi pe mormîntul ei, aidoma cîinelui Ducelui D’Enghien, sau al Lordului Byron. Dar n-am murit. Sau, cine ştie? Poate numi cineva „viaţă“ ceea ce trăiesc eu acum? Mă agăţ de fiecare telefon, de fiecare convorbire cu vreun amic, de fiecare gînduleţ răzleţ care-mi zboară prin minte. E prima oară în viaţa mea cînd n-am ce face, m-au trecut nătărăii pe linie moartă. Aş vrea să public pe două coloane paralele poezia mea cu Paştele, închinată mamei – pe prima coloană textul cenzurat masiv la Editura Eminescu, de redactorul de carte Nicolae Ioana (pus de cerberii de la Ministerul Culturii), iar pe a doua coloană textul iniţial, autentic, în care există, la locul lor magic, cuvintele Isus, Paşte, arhangheli, cruce, Înviere ş.a.m.d. Da, dar cine să mă publice pe mine? Aş putea eu să acuz regimul anterior că mă forfeca pe sfert, cînd actualul regim m-a tăiat de la rădăcină, pe de-a-ntregul? Stalin i-a făcut figura asta unui oponent, care se tot plîngea că nu-i publicat: a dat ordin să-i fie tipărită cartea. Într-un singur exemplar. Pe care a avut cinismul să i-l înmîneze. Mai putea spune cineva că opera n-a văzut lumina tiparului? După atîtea denunţuri, mă mir că nu mi-au publicat şi adresa, ca să mă poată linşa lumea. Şi emigraţia? Emigraţia ce face? Am tot mai mult senzaţia că oamenii aceştia se întorc în România şi se uită la noi, cei rămaşi aici, în frig şi întuneric, ca la nişte aborigeni, a căror singură menire pe lume a fost aceea de a răbda şi de a le preda lor ţara pe mînă. Aseară au venit fiicele lui Mihai de Hohenzollern la Aeroport. S-a strigat „Trăiască Regele!“. Lumea a plîns. Seara, la televizor, F.S.N.-ul are o întîlnire cu P.N.Ţ.-ul. Pop Iftene prezintă o idee pe care i-am sugerat-o eu, zilele trecute: „Lupta dintre partide e inegală, pentru că Frontul e însuşi STATUL“. Nişte studenţi recită „poezii“ de Mircea Dinescu la televizor: „Fir-aţi ai dracului, mă, ai autorizaţie?“, „Ar trebui biserică şi pentru curve!“ ş.a.m.d. Dacă şi astea sînt poezii, cîinele meu dalmaţian e general de Armată! Trece pe la mine doctorul Tibi Trandafir. E un om minunat. Un spirit cultivat, un camarad desăvîrşit, un patriot din stirpea boierilor cu gulere din blană de samur, care zburau cu săniile pe Uliţa Cîmpineanu a anului 1840, sau prin Cişmigiul îngheţat:
– Măi, gîndeşte-te şi tu – îmi spune Tibi cu vocea sa persuasivă –, au fost 3.000 de morţi la Timişoara şi 3.000 de morţi la Bucureşti. Nu se ştie nici acum unde sînt cadavrele. Îţi dai seama ce volum uriaş, ca spaţiu, ocupă 6.000 de cadavre? Un munte întreg! Şi cine a tras? Eu am fost cu studenţii mei, în 21 decembrie, în Piaţa Universităţii. Am văzut cine era în prima linie a plutoanelor de represiune: nişte indivizi în haine militare foarte lungi, dar fără însemne de armă şi fără grade, care aveau cam 1,55 m înălţime, cu ochii şi pomeţii asiatici, de parcă erau calmuci, sau triburile alea, gurka. Nu ştiau româneşte, lumea i-a provocat la discuţii, dar ei n-au răspuns nimic. Ăştia au tras.
Parcă mi se ia o ceaţă de pe ochi. Dacă, într-adevăr, au acţionat ruşii? Ar fi putut românii să tragă în români? Ba bine că nu, ce naiv mai sînt! În 1888 şi 1907 cum au tras în ţărani?!
Hai să mai răsfoim şi presa. Ministrul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, Stelian Pintilie, dă un interviu în „România liberă“. Prin ce se face interesant interviul? Întrebat cum era şi cum mai este cu înregistrările convorbirilor, Pintilie declară: 1) el nu ştie nimic despre înregistrarea acestora înainte de 22 decembrie 1989, pentru că nu se făcea la ei; 2) la ora actuală NU se mai înregistrează nici o convorbire. De unde ştie? Am senzaţia că Pintilie ascunde ceva – a fost colonel de Securitate şi şef de cadre la Ministerul de Interne, cum poate spune el că nu se înregistrau telefoanele, pe cine crede că prosteşte? Vorbesc la telefon cu Eugen Barbu. Se zguduie de rîs, în stilul lui, cînd îl distrează ceva din cale-afară. Nu-i mai recunoşti vocea, rîde cu lacrimi şi, deşi înţelegi cu greu ce spune, starea lui de voioşie e molipsitoare şi te provoacă să rîzi, uneori fară să ştii motivul:
– Vadime, mi-a telefonat regizorul Şerban Marinescu. Aseară, la Casa Scriitorilor, s-a petrecut o scenă mortală, nici nu-ţi trece prin minte! A văzut-o cu ochii lui, se dusese să mănînce. La o masă, se afla Dan Deşliu, împreună cu o ziaristă din Belgia, care venise să-i ia un interviu, dar mai erau doi pe lîngă ei. Toată lumea se uita la Deşliu, deh, apare mereu la televizor, e în vogă. Şi limbricul nu mai putea, uite-aşa se arcuia şi se înfoia, nu-şi mai încăpea în pene.
Nu puteam pierde ocazia unei glume:
– Bravo, Patroane, carevasăzică limbricii au pene, e bine de ştiut. De ce nu te-ai făcut zoolog?
S-a oprit din rîs şi mi-a aruncat afurisenia lui preferată:
– Du-te-n moaş-ta, nu poate vorbi omul serios cu tine. Ascultă aici, mă, e o scenă epocală! La un moment dat, de la o masă mai îndepărtată se ridică o namilă de tînăr, pe care nu-l mai văzuse nimeni la cîrciuma aia. Matahala avea 2 metri. Se îndreaptă agale către masa lui Deşliu, se înclină respectuos, dă „Bună seara“ la doamnă, apoi spune: „Dvs. sînteţi cunoscutul poet Dan Deşliu?“. Ţiganul cu pantofi albaştri nu mai putea de fericire: „Da, eu sînt!“. Individul continuă: „Adică poetul revoluţionar pe care l-am învăţat noi la şcoală, cu Lazăr de la Rusca şi Imnul R.P.R.?“. Deşliu a înghiţit găluşca, n-avea cum să spună că nu le-a scris el, aşa că a mormăit ceva, afirmativ. La care tînărul a spus: „În acest caz, daţi-mi voie să vă fac un mic dar....“. Şi ce crezi mă, Vadime, că a făcut? Aşa cum stătea el în picioare, s-a întors cu spatele, într-o fracţiune de secundă şi-a dat pantalonii jos şi s-a c...t în farfuria lui Deşliu! Hi-hi-hi! Belgianca a leşinat, Deşliu a căzut sub scaun şi toţi clienţii au fugit afară, să borască în zăpadă!
Japiţa de Deşliu! A păţit şi ruşinea asta. În urmă cu cîţiva ani, a fost alergat cu şuturi în fund de poetul Ion Nicolescu, care juca rolul lui Golescu Arăpilă într-un film cu paşoptişti. Atunci cînd Deşliu a chemat Miliţia şi a reclamat că l-a molestat „nebunul de Nicolescu“ – acesta, nespus de mîndru în hainele lui de epocă, pline de fireturi, epoleţi şi catarame strălucitoare, a ridicat un deget în sus şi a spus: „Pardon, că n-ai fost molestat, ci bătut, şi nu te-am bătut eu, ci revoluţionarul paşoptist Golescu Arăpilă!“. Deşliu urla ca un apucat: „Fir-ai al dracului cu Arăpilă al tău, o să te dau în judecată!“. Imperturbabil, Nicolescu i-a răspuns: „Nu poţi să mă dai în nicio judecată, pentru că eu fac parte din alt secol!“. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 
Toamna anului 1996. În curtea Casei Memoriale „George Coşbuc“ (din fosta comună Hordou, jud. Bistriţa–Năsăud), oaspetele le vorbeşte copiilor despre iubireade Christos şi de Patrie. În jurul gîtului, el are un frumos ştergar dăruit de ţărani.


Ziarul TRICOLORUL, nr 2330 / 28.11.2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu