"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




marți, 29 noiembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XX)




20 IANUARIE 1990. N-am mai fost de o lună la mormîntul mamei. Aud că s-a tras la Ghencea în neştire. O fi simţit trupuşorul ei ceva din canonada asta? Îmi vine în minte o glumă tristă a lui Tudor Muşatescu: „Diferenţa dintre cap şi craniu se numeşte viaţă“. În cît timp o putrezi un corp omenesc? Am citit undeva că în 4 ani. Necazul e altul: există unii care putrezesc de vii, te uiţi la ei ca la morţi. Mă obsedează o idee: nu cimitirul miroase a flori, ci florile miros a cimitir. De ce să nu recunosc deschis că mi-a fost, uneori, frică să mă duc la cimitir, sub ploaia de gloanţe? Şi de ce să nu recunosc, tot deschis, că alteori mi-am dorit să fiu acolo şi să mă nimerească un glonţ rătăcit, poate dădea bunul Dumnezeu să-mi aflu sfîrşitul pe mormîntul mamei? Nu pot să-mi explic cum, în ultimii ani, mai ales de prin 1975 încoace, de cînd o chinuia groaznic astmul şi a început ruinarea sănătăţii ei, m-a năvălit o dragoste aproape mistică faţă de mama, ceva supraomenesc, de care nu mă credeam capabil. Mă trezeşte din reveriile astea o cunoştinţă, colonelul Puiu, de la Paşapoarte. Sună întîi la telefon, apoi, după vreo 20 de minute, trece pe la mine. Îmi spune că alaltăieri s-a găsit un copil de 6 ani, mort, în Militari. A fost împuşcat. Aşadar, în Bucureşti încă se mai trage. Mai aflu că locotenent-colonelul Ioan Alexandru Munteanu, care a fost închis 12 ani (de fapt, a făcut numai 6), a devenit locţiitor la Serviciul de Paşapoarte. Băiat deştept, Nea Sandu! Intrase în colimatorul lui Postelnicu şi i s-au pus în cîrcă nu ştiu ce combinaţii cu valută, cu străini. Mai degrabă cred că devenise foarte incomod. Ştia prea multe. Şi era, deopotrivă, şi contra ruşilor, şi a ungurilor, şi a evreilor – fireşte, a unora dintre ei, a răufăcătorilor care n-au lăsat ţara asta să respire aer curat. Tot Puiu îmi spune că ţiganii iau cu asalt clădirea din Strada Nicolae Iorga, cer vize pentru Occident, se dezbracă pînă la brîu (în miezul iernii!) şi îşi arată rănile provocate, chipurile, de Nicolae Ceauşescu, dar care s-au cicatrizat cam prea repede. Atît poliţiştii, cît şi trecătorii nu văd nici o rană, doar nişte trupuri nespălate, cu lanţuri de aur groase, la gît. Ieri s-au bătut ţiganii de pe Strada Covaci, pentru că unul a stricat preţul la dolari. De altfel, ploşniţele astea vîntură teancurile de dolari pe la nasul miliţienilor neputincioşi. Pleacă şi colonelul. Încerc să citesc presa. Care presă? Toţi s-au dat peste cap şi şi-au lepădat vechile piei. Fostul organ al C.C. al P.C.R., „Scînteia“, a devenit în prima noapte „Scînteia Poporului“, apoi şi-a „tras“ o genealogie mirobolantă: şi-a zis „Adevărul“, de parcă ar avea vreo legătură cu ziarul secular al lui Alecu Beldiman. Microbul răzmeriţei sare ca un ţînţar anofel, de la un om la altul, de la o familie la alta, de la o colectivitate la alta. Pînă şi copiii au fost contaminaţi. Citesc că elevii Liceului Tonitza vor să ocupe cu forţa Liceul Zoia Kosmodemianskaia, că-i mai frumos! Păi, eu zic să ocupe direct Palatul Ştirbey, sau Palatal Şuţu, că-i mai ortoman, şi-are oi mai multe, mîndre şi cornute! Deschid televizorul. Ce m-aş face fără el? E un  aparat românesc Telecolor, cumpărat în 1985. Încă merge foarte bine. Am dat 14.500 de lei pe el. Notez, aproape instinctiv, o perlă debitată de un anume Octavian Stănăşilă, ministru adjunct al Învăţămîntului, care la un miting al suplinitorilor a spus: „Revoluţia ne-a fixat pe postul pe care am apucat!“. Deci, e pe apucate! Dar, în treacăt fie spus, de ce notez eu toate astea? Nu mi-au plăcut niciodată genurile minore: jurnalele, scrisorile etc. Va vedea vreodată lumina tiparului ce scriu acum? Greu de spus. Măcar, dacă mă omoară cineva, să rămînă o mărturie a acestor vremuri de urgie. Care a fost greşeala mea? Cred că m-am complicat prea mult. Şi am mizat totul pe o singură carte. Şi am jucat mereu cu garda descoperită, în vreme ce duplicitarii şi-au păstrat loc de manevră, de pas în spate. Am sărit, mereu, fără paraşută. Pe scurt: am fost prea direct şi cinstit. N-am ştiut să mint. Aşa-zişii dizidenţi nu făceau rău la nimeni, dar nici bine. Pe cînd eu mi-am construit o platformă, ca să-i pot ajuta pe toţi nefericiţii. Dintre miile de gesturi pe care le-am făcut, întotdeauna DEZINTERESAT (pare o nebunie, nu-i aşa?), îmi vine în minte încă unul. În urmă cu vreo 7 ani, colegul meu de la Agerpres, Florin Dumitrache, mi s-a plîns că nevasta lui, Ileana, care era asistentă la un spital, a fost concediată, ca urmare a unor restructurări. Ea româncă, el evreu, îl chemase Salzman. Un om deosebit, bun meseriaş (tehnoredactor), cu tabieturile lui, bibliofil, avea cărţi vechi, cu dedicaţii, dar nu numai asta ne unea, ci şi dragostea faţă de cîini, el fiind „tăticul“ unui caniş negru pe care îl iubea nespus. Şi a venit Florin disperat la mine, să-l ajut. N-am ezitat nici o clipă. M-am dus la Spitalul Colţea, unde îşi avea sediul directorul Direcţiei Sanitare, dr. Daşchievici. Om cumsecade. Deşi nu era deloc uşor, a încadrat-o la loc pe Ileana. Bătrînul evreu n-a uitat. Cînd, în 1984, am fost pus la zid în cadrul unei şedinţe de partid, cînd am primit Avertisment Public pentru volumul „Saturnalii“, la presiunea lui Moses Rosen şi la ideea Coanei Leana, Florin a venit la mine în birou şi mi-a spus:
– Ăştia-s nebuni, sper că te vei ţine tare. Şi să nu care cumva să te acuze ei de antisemitisnt, că o să mă ridic eu, şi o să spun cum m-ai ajutat. Ce antisemitism? Care antisemitism? Unde erau ei, cînd nevastă-mea plîngea pe drumuri?
Dar, să revin la programul TV. Incredibil, dar adevărat! Se transmite şedinţa de constituire a Societăţii Ziariştilor Români, desfăşurată la Sala Flacăra. Cine tronează în prezidiu şi e ales adjunct al lui P.M. Băcanu? Nimeni altul decît harnicul turnător la Securitate Gh. Brătescu! Nemernicul ăsta ne închidea gura, prin anii ’70, scoţînd prin redacţii cîte o poză care îl înfăţişa pe el, cu ochelari negri, în suita lui Ceauşescu. Pe atunci lucra în grupul de reportaj al Agerpres-ului, dar nu atît ca ziarist, cît mai mult ca securist. Nu mi-a iertat niciodată cînd i-am spus, cu martori: „Domn’ Brătescu, presa se scrie cu stiloul, nu cu pistolul!“. Iar în octombrie 1975, înfuriat că mi-am permis să-1 critic pe Nicu Ceauşescu (afirmasem, în birou la „Magazin“ că orice proces se stinge în clipa în care vreun inculpat pomeneşte, din întîmplare, numele „moştenitorului“, lucru pe care îl ştiam de la un prieten al lui Nicu, pe nume Dan Coman, soţul Doinei Levinţa) – acest Brătescu a făcut o criză de isterie şi de vigilenţă revoluţionară, m-a ameninţat, a părăsit încăperea trîntind uşa, a telefonat la Securitate, a doua zi au venit cîţiva ofiţeri, au făcut „reconstituirea“ şi i-au cerut lui Paler să mă concedieze! Şi pramatia asta conduce acum presa română! O fi fost şi el vreun persecutat de vechiul regim. Noaptea, o văd pe ecran pe Jeana Gheorghiu. Un Păunescu feminin – în gesturi, în nimică, în uitătura aia apăsată, pe care poetul autoritar o aruncă acelora care îndrăznesc să îl întrerupă. Măcar el e talentat, rămîn vreo 10 cîntece de pe urma lui (nicidecum 100, cum crede el), pe cînd Jeana? Acum face o emisiune, cu cine credeţi? Tot cu un securist de talia lui Brătescu: îl cheamă Dumitru Mihai, un ţigan din Ploieşti, mi-a fost coleg de facultate (cu o promoţie în urma mea), apoi n-am scăpat de el nici în Armată, unde ne turna zi şi noapte, tot ce gîndeam, tot ce vorbeam, tot ce doream să facem. Din pricina lui, faimosul căpitan Gavrilă – un Moş Teacă al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă nr. 1 de pe Ho Şi Min (unde e acum M.Ap.N.-ul) –m-a pedepsit cu consemnarea în cazarmă de cîteva ori, şi sîmbăta, şi duminica, în vreme ce toată lumea pleca la plimbare, şi unde mai pui că eu locuiam cu părinţii la cinci minute de mers pe jos, pe Aleea Compozitorilor! Ce debitează acum informatorul Dumitru Mihai? Citiţi şi vă cruciţi: „Eu, personal, mai trăiesc sentimentul de teamă! Argumentul meu moral era coloana vertebrală. Ochii care ne urmăreau, tentativa de control pînă în zonele cele mai profunde ale vieţii noastre!“ ş.a.m.d. N-are coerenţă, n-are logică, dar am reprodus întocmai. Jeana Gheorghiu şi canalia de Dumitru Mihai stau la un fel de prezidiu, alături de nişte tineri care fuseseră închişi. O telespectatoare întreabă prin telefon cine l-a adus pe Dumitru Mihai şi ce-a făcut el înainte: „Garantez eu pentru el!“ – sare femeia-bărbăţoi, dar nu mai spune cine garantează pentru ea! Am senzaţia că ăştia doi au trăit împreună, în vreuna din deplasările provinciale ale realizatoarei emisiunilor de tineret comandate de C.C. al U.T.C.
Şeful Poliţiei Timiş, pe nume Motica, apare pe ecranul de sticlă şi spune un lucru uluitor: cifra totală de morţi şi dispăruţi din judeţul bănăţean este de numai... 100 de persoane! Iniţial, se comunicase că sînt 4.000 de morţi, aşa comentaseră şi agenţiile internaţionale. Asta mi se pare cea mai infernală minciună debitată în România de cînd fac şi eu umbră pămîntului. Dacă o asemenea cacealma tragică a fost posibilă, atunci au fost posibile şi altele. O să avem surprize mari. Şi ne mai mirăm că ţiganii îşi fac de cap! Şi alţi borfaşi, mai mult sau mai puţin tuciurii. O mică tragedie locală, imposibil de imaginat înainte: în satul Viişoara, din judeţul Bacău, toate cele 4 fîntîni sînt inundate de benzina care arde. Explicaţia acestui spectacol apocaliptic? Conducta de petrol care trece prin apropiere a fost înţepată de hoţi, care au furat cîteva canistre, dar zeci de tone s-au infiltrat în pînza freatică. În ritmul ăsta, Viişoara se poate numi, în linişte, Morţişoara. Cineva îmi dă telefon şi îmi spune că atacurile de la „Europa liberă“ s-au înteţit: Monica Lovinescu ne face, pe mine şi pe Barbu, securişti. Şi cînd te gîndeşti că (aşa după cum îmi declara colonelul Grigorescu, omul de legătură al lui Bebe Spionul, care lucrase acoperit la Viena) această Pirandă fără Dumnezeu trata prin anii ’60 cu Securitatea, dar nu s-au înţeles la preţ! Aşa susţinea Grigorescu. Dar, eu cred că cine nu s-a înţeles o dată, la un preţ, s-a înţeles a doua oară, la alt preţ. Un vecin de bloc, geolog, îmi dă speranţe: „Domn’ Vadim, s-ar putea să vă ajut să scoateţi un ziar!“. Îi răspund că n-am bani, nu am aprobări, n-am sediu, n-am nimic – decît o maşină de scris portabilă, marca zisă „Consul“, pe care mi-a cumpărat-o tata în 1967 din Talcioc, cu 1.500 de lei. „Nu-i nimic, facem noi rost de bani, se simte nevoia unui ziar curajos, românesc“ – mă linişteşte vecinul. Ca să fiu sincer, nici nu ştiu bine cum îl cheamă. Important e că mă ştie el pe mine. Dar îmi taie, brusc, maioneza optimismului Radu Toma, care îmi telefonează din America: „Nu-ţi dau nici o speranţă cu ziarul! Ai duşmani prea puternici, n-au să te lase să mişti“. Îmi mai spune că pe pagina I a ziarului „New York Times“ a apărut azi o poză din România. E dificil să povesteşti o fotografie, sau o pictură, ori o piesă muzicală, dar am să încerc: un părinte îi trage pe cei doi copii cu sania, prin zăpada din faţa Consiliului de Miniştri din Bucureşti, dar soldaţii îi fac semn să ocolească pe vizavi. Explicaţia pozei: „O practică ceauşistă“. Pe la Casa Albă s-o da lumea aşa, cu sania, ca pe derdeluşul din „Iarna pe uliţă“? Întreb şi eu, nu dau cu parul. Ce curvă e Occidentul ăsta! Pînă nu ne vede la pămînt, nu se lasă! Ei vorbesc de democraţie, ei, care ne-au vîndut într-un deceniu de două ori: şi lui Hitler, şi lui Stalin. Cum a fost posibilă ascensiunea lui Hitler? În 1933, Vaticanul a făcut un Concordat cu Hitler. În 1938, Churchill îl elogia pe Führer într-un articol. Cam tot pe atunci, industriaşii americani l-au ajutat să-şi pună pe picioare o armată puternică. Şi astfel a fost posibilă cea mai mare anomalie a Secolului XX: englezii au intrat în război fiindcă Hitler ocupase o parte din Polonia, în 1939, pentru ca, în 1945, tot englezii să cedeze nu o parte, ci întreaga Polonie, ca şi întreaga Europă de Est, lui Stalin! Asta a fost drama României: am pierdut primul război mondial, dar am cîştigat pacea; am cîştigat al doilea război mondial, dar am pierdut pacea. Adică Totul. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză: 
Moment înălţător la grupul statuar de la Academia Militară din Bucureşti, realizat de Marius Butunoiu. Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, oficiază o slujbă în memoria Eroilor Neamului. În fotografie mai apar: premierul Nicolae Văcăroiu, preşedintele Senatului – Ovidiu Gherman, generalul Dumitru Cioflină – şef al Marelui Stat Major al Armatei, preşedintele PRM – Corneliu Vadim Tudor.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2331 / 29.11.2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu