"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




joi, 22 decembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXVI)


5 FEBRUARIE 1990. Încep săptămîna, de luni dimineaţa, pus pe fapte mari. Am o mistuitoare dorinţă să mă mut cu casa lîngă bietul tata. Îl simt cum se stinge, încet-încet, după mutarea mamei la Domnul, tata nu mai are nici un rost, nici poftă de viaţă. Am acum o ilustrare vie a elegiei „Amărîtă turturea“, ori a legendei antice Philemon şi Baucis, turnată în bronzul unor versuri atît de 186 frumoase de Goethe, chiar în „Faust“. Cum să-1 împac pe tata? Ce să-i spun? Mă duc uneori pe la el şi, cînd îl văd cu cojocelul alb al mamei, să-i ţină şi lui oasele şi plămînii bolnavi, cînd îl zăresc cum se mişcă gîrbovit prin odăiţă, printre fotografiile şi lucrurile ei, îmi vine să urlu şi să mă pulverizez în neant, să dispar, să dispar... Zilele trecute am aruncat o privire din stradă, prin gardul de sîrmă al casei din Str. Dr. Staicovici nr. 25. Ţărăniştii au angajat un grădinar, au aşezat nişte bănci şi scaune, vor să facă sediu pentru tineretul lor. Slabă speranţă să mai capăt eu locuinţa, pe ce-au pus mîna bătrînii ăştia stătuţi... Îmi iau, totuşi, inima în dinţi şi, însoţit de frate-meu, Marcu, mă duc din nou la sediul central al ţărăniştilor. Marcu rămîne afară, la maşină, e militar şi nu vrea să fie bănuit că face curte vreunui partid. Intru numai eu. Am la gît un fular de mohair verde, l-am cumpărat la Viena prin 1978, acum a început să fie ros şi mîncat de molii. O băgătoare de seamă de la uşa lui Coposu mă interpelează: „Aaaa, aveţi fular verde, sînteţi legionar!“. Cu numai cîteva zile înainte, aceeaşi zuză se luase de fularul meu roşu: „Aaaa, aveţi fular roşu, sînteţi comunist!“. Războiul Fularelor în citadela ţărănistă poate fi foarte interesant, întrucît, de pe unde m-am tot dus cu echipele de fotbal, mi-am cumpărat mai multe accesorii de-astea vestimentare: unul galben (musai sînt chinez!), unul negru (sînt adeptul lui Mandela, nu se discută!), unul mov (de bună seamă că l-am furat de la mormîntul Reginei Maria!) etc. etc. La ţărănişti e vînzoleală mare. Dau nas în nas cu doi fotoreporteri Agerpres, Vasile Moldovan şi Corneliu Mocanu, care au venit să-şi ofere serviciile. Pop Iftene mă prezintă venerabilului Gabriel Ţepelea, care mă salută cu multă căldură. Apare şi fratele doctorului Radu Rey, pe care Iftene îl acuză că i-a şterpelit un ziar. Extrem de aferat şi agitat e Liviu Petrina, căruia i-a dispărut umilinţa onctuoasă pe care o avea pe cînd făcea cîte 2-3 ore de anticameră la Eugen Barbu şi la mine, acum e şi el dizident, ţărănist şi manist, din tată-n fiu! Nici nu deschid bine gura ca să întreb de situaţia casei, că Liviu Petrina mă şi repede: „Ai început să faci presiuni asupra noastră, lasă-ne să lucrăm!“. I-am pus cruce şi ăstuia, ar fi foarte bun în piesa lui Aurel Baranga, „Mielul turbat“. Intru la Coposu. E îmbrăcat complet în negru, avînd şi o helancă pe gît, tot neagră. Fumează cu nesaţ. Abordez o temă: cea referitoare la „dictatura democraţiei“. Nu-i de acord, zice că aşa ceva nu există. Eu îi argumentez nu numai că există, ci şi că ne izbim de ea la tot pasul, fiind vorba de anarhie. Ne despărţim cordial. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de Coposu, pînă la sfîrşitul anului 1989. Ştiam de alţi fruntaşi ţărănişti, cum era N. Carandino, care îl priveghease pe Iuliu Maniu şi, ulterior, pusese pe hîrtie nişte amintiri. Auzind el, prin 1987, de intenţia mea de a scrie biografia lui Maniu (reprimată scurt de generalul Constantin Nuţă), Mihai Pelin mi-a făcut rost de cele cîteva pagini din Memoriile nepublicate ale grecului, de unde reieşea că ultimele cuvinte ale ilustrului bărbat fuseseră: „Ce femeie frumoasă a fost Clara!“ - nu ştiu dacă se referea la preaiubita-i mamă, care se numea Clara, sau la o ibovnică din tinereţe, o unguroaică ce purta acelaşi nume. Eugen Barbu crede că Maniu a fost homosexual, fiindcă purta ciorapi de mătase şi nu s-a însurat niciodată - zadarnic susţin contrariul, cînd pune Patronul pleoapa pe unul... (În anul 1998, şeful unui partid liberal m-a vizitat la birou şi, de faţă cu numeroşi martori, mi-a zis: „Este perfect adevărat, acesta a fost rolul lui Coposu pe lîngă Maniu, ambii erau homosexuali. Ştiu asta din temniţă“.) Mă întorc în biroul de lucru al „staff“-ului ţărănist. Mi-am luat adio de la casă. Pop Iftene vorbeşte la telefon cu generalul Victor Stănculescu, mi se pare că e ministru pe la Economia Naţională. Îi fac semn să mi-1 dea şi mie. Apuc să dialoghez cu cel care 1-a lichidat pe Ceauşescu. E jovial, dar destul de distant: „Dă-mi un telefon, treci pe la mine, da, da, mai vorbim, la revedere“. Nu acestea fuseseră relaţiile dintre noi. Dar, nu pot să mă plîng. Stănculescu a fost un om extrem de civilizat - de cîte ori îl vizitam la M.Ap.N., înainte de decembrie 1989, îmi făcea cadou cîte o sticlă de coniac grecesc, Metaxa, ceea ce arată că omul are stil. Toate astea iau sfîrşit brusc în clipa în care în birou năvăleşte un pitic înfuriat, cu părul năclăit de briantină:
- Cine e Corneliu Vădim Tudor aici? Am aflat că e aici, înăuntru!
Concomitent, prin uşa întredeschisă, cîţiva tineri ţărănişti îl instigau la investigaţii, la modul „ştim noi că e aici, a fost identificat, hai să-l vînăm!“. Am crezut, iniţial, că a trimis vorbă Marcu după mine, să ies o dată, că are treabă. Am răspuns, senin, că eu sînt. Şi atunci, arătarea aia s-a învineţit de furie şi a început să urle:
- D-ta n-ai autoritate morală să vii aici! N-ai dreptul, după cîte ai scris şi-ai dres! ş.a.m.d.
Eram, deja, obişnuit cu istericalele străzii. I-am răspuns individului, calm, că am toate drepturile, din moment ce sînt invitat de cîţiva fruntaşi ţărănişti, iar unui oaspete, care nu ţi-a făcut nimic, nu i te poţi adresa astfel. Dar, întrucît omuleţul spumega pe mai departe, l-am întrebat, tot calm, pe Pop Iftene, dacă ei au măturat în dimineaţa aceea pe jos. Ardeleanul, şugubăţ, m-a întrebat, la rîndul său, de ce vreau să ştiu chestia asta:
- Pentru că vreau să mătur eu cu nebunul ăsta pe jos, lua-l-ar dracu’ de paranoic, că dacă-i trag una acum zboară pînă pe scaunul statuii lui CA. Rosetti!
Aşa s-a potolit limbricul. Am aflat şi numele lui: Ticu Dumitrescu.
Plec scîrbit de la ţărănişti. Sînt nişte oameni dificili şi inadaptaţi. Mă conduce Pop Iftene pînă la stradă. A ieşit soarele, dar gheaţa umedă de pe jos e înşelătoare. Afară mă aşteaptă Marcu lîngă Dacia lui, prăfuită şi ruginită, de prin 1975. N-a reuşit băiatul ăsta să strîngă un ban, niciodată. Dacă toţi ofiţerii Armatei Române sînt aşa de săraci şi poartă hainele fraţilor lor, atunci e vai şi-amar de noi. Profit de absenţa unor martori incomozi şi îl întreb pe amicul meu diplomat:
- Ascultă, Pop, am aflat că P.N.Ţ.-uI urmează să primească milioane de dolari pentru campania electorală, în schimbul a 3 prinderi mari, vîndute în viitor. Ce zici de chestia asta?
Interlocutorul meu nici nu clipeşte. Tace. Este vizibil că ştie, dar este şi mai clară uimirea lui că am aflat şi eu! Încep să mă lămuresc. Pornim spre casă. Mă simt eliberat. Am nutrit speranţa, pentru cîteva zile, că bătrînii politicieni care au zăcut prin puşcării vor putea reînnoda o tradiţie glorioasă a societăţii româneşti. Dar e o simplă iluzie. Sînt răi şi intoleranţi. Dar, ca să fiu sincer, nici cu ceilalţi nu mi-e ruşine. Impresia de ansamblu este că toată lumea urmăreşte pe toată lumea, toată lumea demască pe toată 1umea. Frontul strînge informaţii despre partide, acestea strîng despre Front, ca dovadă chiar rugămintea pe care mi-a adresat-o azi Pop Iftene, să-1 dau legat pe Petre Roman, fiindcă asta-i prioritatea lor acum. Frumoasa mea fostă colegă Speranţa Scărlătescu îmi spune că cineva a pus mîna pe fototeca specială a Agerpres-ului, unde există atîtea poze compromiţătoare. Mai aflu că o echipă din Canada a filmat nişte bătăi declanşate de F.S.N., dar nu le popularizează acum, ci la alegeri, pentru a avea efectul scontat. Din nefericire, tineretul, care nu poate fi şantajat şi compromis cu nimic, fiindcă n-a avut timp să se murdărească, e folosit de unii şi de alţii - el, acest tineret deschide ochii asupra democraţiei pe o imagine strîmbă, hidoasă, care ne va asigura perpetuarea blestematului balcanism pentru încă o generaţie, cel puţin. Am vrea noi să fim Elveţia sau Suedia, dar nu se poate. Cine ne trage în jos? În primul rînd, ţiganii şi ungurii. La televizor, spre seară, se difuzează un interviu cu procurorul-şef al judeţului Harghita, Maria Rus. Femeia ne spune că în ziua de 22 decembrie 1989 s-au înregistrat 6 crime în Odorheiul Secuiesc: 5 cadre ale Ministerului de Interne şi 1 preşedinte de C.A.P. Tot la televizor se mai relatează şi alte isprăvi ale beţivanilor unguri: în ziua de 23 ianuarie 1990, vreo 7-8 nemernici, cu palinka-n nas, au bătut lumea la Borsec şi au atacat cu bîte şi cuţite chiar o patrulă a Poliţiei, care, normal, a tras. Dar de ce oare se află toate astea atît de tîrziu? E tot mai limpede că nu putem rămîne deoparte. Mă sfătuiesc cu Eugen Barbu şi, copăcel, se conturează publicaţia noastră: o să-i zicem „Fapta“, după titlul ziarului condus de Mircea Damian, unde a debutat Patronul prin 1946. Noua publicaţie va avea 16 pagini şi va fi săptămînală. Eugen Barbu va fi director, eu voi fi secretar general de redacţie, vom angaja 1 secretar tehnic, 2 reporteri, 2 dactilografe, 2 corectori şi 1 fotograf, în total 10 oameni, cu noi cu tot. Ne facem şi noi planuri. Dar cine va da primul impuls? Cu ce bani vom deschide „prăvălia“? Patronul îmi mărturiseşte că are 1.200.000 de lei la CEC, dar sînt singurii lui bani şi e înspăimîntat de spectrul falimentului.
- Vadime, fă ceva, descurcă-te, fiindcă eu nu vreau să mor cu portărelul la cap, falit, cum l-am văzut pe Mircea Damian...
Descurcă-te, da, uşor de zis, dar de unde să fac rost de bani? Şi cine ne va apăra de provocările sistematice, de capcanele tipografiei şi ale difuzării, care te pot purta pe talazurile incertitudinii ca pe o coajă de nucă?

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2350 / 22.12.2011

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu