"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




vineri, 28 ianuarie 2011

Proaspăt întors de la Parlamentul European (Bruxelles), preşedintele PRM va fi invitat, în această seară, la Antena 3


Azi-noapte, liderul PRM s-a înapoiat, pe calea aerului, de la Bruxelles. El a participat, timp de 4 zile, la lucrările Comisiei de Cultură şi Educaţie şi ale Comisiei de Politică Externă din cadrul Parlamentului European, al căror membru este. În calitatea sa de europarlamentar, dar şi în aceea de om care duce greul luptei cu "golanul absolut" şi regimul criminal aflat la Putere, dl. Vadim este invitatul îndrăgitului realizator Răzvan Dumitrescu, de la Antena 3. Aşadar, nu rataţi ocazia: astă-seară (vineri), începînd cu orele 21! Anunţaţi-vă rudele şi prietenii!

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=11209&format=html

miercuri, 26 ianuarie 2011

Turul Ciclist al... Ţinutului Secuiesc (?!)

Pentru împrospătarea memoriei

Partidul România Mare atrage atenţia cu privire la escaladarea politicii separatiste a iredentismului maghiar. Ultima provocare a şovinilor unguri este organizarea, în inima Transilvaniei româneşti, a unui Tur Ciclist al... Ţinutului Secuiesc (?!).



Cine a organizat o astfel de acţiune, folosind o denumire care nu există în topografia României, ci utilizează o formulă de pe timpul Diktatului de la Viena? Am aflat cine e în spatele acestei manifestări, care n-are nici o legătură cu sportul, ci reprezintă o expresie a delirului separatist al unor horthyşti întîrziaţi: Direcţia pentru Sport a Judeţului Harghita, Primăria Miercurea Ciuc, Consiliul Judeţean Harghita şi Consiliul Judeţean Covasna. Aşadar, totul pe plan local, cu aspect de enclavă. Nici o legătură cu forurile centrale. Nici măcar cu Federaţia Română de Ciclism, care, contactată de un deputat PRM, a comunicat că nu este implicată în nici un fel. Este limpede că avem de-a face cu o lucrătură sinistră: un Tur Ciclist al unei Ungarii miniaturale, în centrul României! Cine participă? Sportivi din 15 ţări. Exact aceiaşi care iau parte şi la Turul Ciclist al României. Fireşte, rutierii n-au nici o vină, pentru ei orice tur ciclist reprezintă un bun prilej de verificare a potenţialului competiţional şi de pregătire în vederea altor întreceri. Vina, exclusivă, le aparţine minţilor bolnave ale teroriştilor din conducerea Judeţelor Harghita şi Covasna, care, prin atragerea unor sportivi de peste hotare, încearcă internaţionalizarea obsesiei lor şi popularizarea noţiunii "Ţinut Secuiesc".De ce tîrăsc ei sportul în mocirla acestei politici anacronice şi periculoase, care seamănă vrajbă şi ură? Poate ne vor răspunde organele Statului Român, care, în frunte cu SRI, SIE şi Poliţie, dorm pe ele de 18 ani.În acest context, este regretabilă asocierea unei instituţii oficiale - Radio România - care face propagandă manifestării respective, pretinzînd că are un "parteneriat" cu organizatorii. Cum e posibilă atîta inconştienţă? Am auzit voci care spun că totul este deliberat, avînd în vedere că şefa postului public de Radio a fost propusă şi susţinută pentru acea funcţie de către PNL, partener de guvernare cu UDMR. Aşteptăm, totuşi, un răspuns din partea conducerii Radiodifuziunii Române. Şi mai aşteptăm şi cercetarea penală a aşa-zişilor organizatori, care au adus o gravă atingere Constituţiei României şi au deschis, în inimile multor români, răni pe care le credeam cicatrizate.
CORNELIU VADIM TUDOR

5 august 2008

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=11148&format=html

marți, 25 ianuarie 2011

INTERPOL ŞI F.B.I. AU DATORIA SĂ VERIFICE CONTURILE BANCARE, DE MILIARDE DE EURO, ALE LUI TRAIAN BĂSESCU ŞI BANDEI SALE DE MAFIOŢI

Scrisoare Deschisă

- Către INTERPOL,
General Secretariat,
200, quai Charles de Gaulle
69006 Lyon, France
Fax: +33(0)472447163


- Către F.B.I.
F.B.I. Headquarters
935 Pennsylvania Avenue NW
Washington, D.C. 20535-0001
Fax: (202)324-3000


- Către dl. Tim O'Malley,
Şeful Biroului F.B.I. în România
Str. Tudor Arghezi nr. 7-9, Sector 2,
Ambasada S.U.A. la Bucureşti


Stimaţi domni,

avînd în vedere scandalurile de corupţie care zdruncină comunitatea internaţională în ultimii ani - Bernard Madoff (fostul şef al NASDAQ), Ali Ben (fostul preşedinte al Tunisiei) ş.a. - vă rog să vă sesizaţi şi să verificaţi acuzaţiile grave, de mare corupţie, care le sînt aduse unor politicieni şi magistraţi din România. În diferite medii din ţara noastră, inclusiv în presă, se vehiculează informaţii alarmante despre imense sume de bani pe care aceştia le-au depus în bănci străine (pe numele lor sau pe numele unor rude şi cunoştinţe). Provenienţa acestor averi e scandaloasă: deturnări de fonduri, privatizări frauduloase, afaceri cu statul, trafic cu armament, evaziune fiscală, returnări ilegale de TVA, retrocedări necinstite (care au făcut victime omeneşti), spălare de bani, încălcări ale embargourilor internaţionale, mită etc. Pe scurt: CRIMĂ ORGANIZATĂ. Fără comentarii inutile, vă voi supune atenţiei cîteva cazuri răsunătoare pe care, prin forţa lucrurilor, nu le pot elucida singur, avînd în vedere că un om politic nu dispune de pîrghiile necesare.

* TRAIAN BĂSESCU, preşedintele României: 2,5 miliarde de euro, mai exact, 2 miliarde de euro şi 700 de milioane de dolari (o parte din aceşti bani este depusă la Sucursala din Bruxelles a Băncii Credite Lyonnais). Menţionez că aceste conturi au fost, şi încă mai sînt, alimentate din afacerile cu armament (rachete, pistoale mitralieră, muniţie, staţii radar etc.), pe care le face acest personaj cu Miliţiile Libaneze Hezbollah. În repetate rînduri, fostul ministru de Interne, Vasile Blaga, l-a ameninţat şi l-a şantajat pe aşa-zisul şef al Statului cu publicarea numerelor de cont, a băncilor şi a sumelor de bani.

* ADRIEAN VIDEANU, fost ministru al Economiei: 5 miliarde de euro.

* RADU BERCEANU, fost ministru al Transporturilor: 4 miliarde de euro.

* VASILE BLAGA, fost ministru de Interne: 4 miliarde de euro.

* ELENA UDREA, ministrul Dezvoltării Regionale şi Turismului: peste 1 miliard de euro.

* EMIL BOC, prim-ministru al Guvernului: mai multe sute de milioane de euro, în bănci din Italia, Elveţia, Monaco etc.

* LAURA CODRUŢA KÖVESI, procurorul general al României: peste 100 de milioane de euro; această sumă e depusă astfel: în bănci din Belgia (Credite Lyonnais) şi Franţa, conturi pînă în 20 de milioane, pe numele lui Ioan Lascu, tatăl ei; în bănci din Lichtenstein, conturi de 65 de milioane de euro, pe numele ei.

Exemplele sînt mult mai numeroase (Anca Boagiu, Elena Băsescu, Gh. Falcă, Attila Verestoy, Gh. Flutur), dar mă opresc, deocamdată, aici. Datorită acestei reţele de infractori periculoşi, România a devenit un stat de tip mafiot, în care nu se mai respectă nici o lege, iar starea de spirit a populaţiei este explozivă. Aveţi datoria să acţionaţi pentru respectarea legislaţiei internaţionale, fiindcă o mare parte a acestor averi neruşinate este realizată prin activităţi ale criminalităţii transfrontaliere. În aceste situaţii nu se poate invoca faimoasa "confidenţialitate bancară", avînd în vedere că e vorba de crimă organizată şi de interesul legitim al Uniunii Europene, dar şi al organismelor financiare internaţionale, cum sînt F.M.I. şi Banca Mondială. Eu, unul, mă lupt de 20 de ani cu această Mafie. Astăzi, situaţia a ajuns la paroxism şi România stă pe un butoi de pulbere - o explozie socială devastatoare va pune în pericol şi pe investitorii străini, ca şi interesele Uniunii Europene şi SUA în această zonă, atît de sensibilă, a lumii. Cum de s-a ajuns aici? Nimeni n-a exercitat nici un control! Marile dosare de fraudă şi de corupţie sînt muşamalizate. Poliţia, Justiţia, Serviciile Secrete nu sînt altceva decît "ventuze" anexate la tentaculele Caracatiţei Mafiote. Populaţia României este o pradă neputincioasă în mîinile acestei reţele diabolice. Nu se poate să nu ştiţi că românii se sinucid de disperare, sau îşi iau lumea în cap.

În speranţa că, în virtutea obligaţiilor şi prerogativelor legale de care dispuneţi, veţi declanşa investigaţiile care se impun, vă mulţumesc şi vă stau la dispoziţie. Îmi asum, în mod oficial, toată răspunderea, aşa cum mi-am asumat şi atunci cînd am tras semnale de alarmă cu privire la antrenarea luptătorilor Hammas pe teritoriul României, precum şi cu privire la închisorile C.I.A. din ţara mea - dezvăluirile ulterioare aveau să-mi dea mie dreptate. Atît Poporul Român, cît şi comunitatea internaţională au tot dreptul să cunoască adevărul, mai ales acum, în aceste vremuri de criză profundă şi de austeritate.

Cu deosebită stimă.
Dr. Corneliu Vadim Tudor,
Membru al Parlamentului European,
Preşedintele Partidului România Mare
19 ianuarie 2011, Bucureşti
http://www.romare.ro/?cmd=displaystory&story_id=5121&format=html



VINO, DOAMNE ISUSE! Pentru împrospătarea memoriei

Astăzi, 1 ianuarie 2001. Primul articol pe acest an, secol, mileniu. E întîia oară cînd am senzaţia că o cifră valorează mai mult decît un cuvînt. "La început a fost cuvîntul" - aşa se deschide Biblia. "La sfîrşit va fi cifra" - aşa ar fi trebuit ea să se închidă.


Numai că Biblia nu se va termina niciodată. E singura carte care rămîne deschisă, fiindcă ea e însăşi inima lui Dumnezeu. Au fost făcute, în aceste zile, atîtea glume şi speculaţii pe tema Mileniului III în care am intrat (unele nespus de îndoielnice!), încît cei care au, cu adevărat, ceva de spus, preferă să tacă. Pentru unii dintre ei, voi vorbi eu, acum. Ce este important în acest eveniment cosmic al morţii unui mileniu şi al naşterii unuia nou? Faptul că Apocalipsa nu a avut loc, aşa după cum, sute de ani, s-a tot anticipat. Dar trebuia aceasta să se producă în anul 2000? Nu trebuia, nu reiese de nicăieri asta, decît din calcule apocrife, dar omenirea îşi fixează termene precise. Întîi a fost febra Anului 1000, cînd puţinii oameni care trăiau atunci au aşteptat sfîrşitul lumii. Există mărturii care atestă o isterie dramatică a acelei perioade.

A trecut şi Anul 1000. Ce-i drept, o Apocalipsă ceva mai mică tot a avut loc: schisma tragică a Bisericii Creştine, la anul 1054, de la care pleacă multe dintre relele omenirii. Nu trebuie căutaţi vinovaţii nici printre ortodocşi, nici printre catolici; singurul vinovat e Diavolul. Între două respiraţii ale lui Dumnezeu, a trecut şi Anul 2000. Apocalipsa, în sens biblic, nu s-a produs nici atunci, nici acum. Dar ce înseamnă ea? Sfîrşitul lumii, învierea morţilor, judecarea oamenilor şi a neamurilor, apariţia lui Antichrist, precum şi, mai importantă decît toate, a doua venire a lui Isus Christos. Fiindcă El va veni, cu siguranţă. Iar cine nu crede asta, cine zîmbeşte cu scepticism sau cu superioritate, e mai mort decît Nero, care fugea din calea poporului răsculat, pentru a-şi salva viaţa, dar se ruga de gărzile sale să-l omoare, iar acestea nu vroiau. El, Nero, care l-a dat morţii pe Apostolul Petru... Poate că nici o viziune n-a valorat mai mult decît cuvintele rostite de călugărul florentin Savonarola, în 1493: "Mica noastră speranţă este ca Dumnezeu să lovească pămîntul cu sabia Sa". Numai focului putea să cadă pradă acest om sumbru, care a pus degetul pe rană - şi aşa s-a şi întîmplat, el fiind ars pe rug 5 ani mai tîrziu, în Piaţa Signoriei din Florenţa, iar eu am pus piciorul, în două rînduri, în doi ani diferiţi, pe chepengul acela de fier medieval, ca mica arenă a unui discobol, care marchează locul auto-dafeului său. Şi ce părere aveţi despre vizionara germană Hildegarde (1098-1179), care a lăsat una dintre cele mai tulburătoare mărturii anticipative? Ea a descris Fiara (pe Antichrist), la fel cum a făcut-o Profetul Daniel, cu un amănunt în plus: Fiara ar avea 284 de dinţi. Ori, Piaţa Sf. Petru de la Vatican are exact 284 de coloane, le-am văzut, săptămînile trecute, cu ochii mei. Atunci cînd călugăriţa cu pricina făcea această proorocire, coloanele nu existau, proiectul acestui simbol al creştinismului - Piaţa Sf. Petru - fiind realizat de Bernini 5 secole mai tîrziu. Ideea este că Dumnezeu a creat lumea, dar că trebuie să o pedepsească, deşi o iubeşte atît de mult (Evanghelia după Ioan). Şi asta din pricina răutăţii, şi trufiei, şi egoismului, şi cruzimii, şi gîndurilor urîte, şi lăcomiei, şi crimelor săvîrşite de oameni. Planul pe care îl are Dumnezeu cu această creaţie supremă a Sa - Omul - este greu de pătruns. De ce l-a făcut rău, dacă îl vrea bun? De ce i-a dat darul vieţii, dacă i-l ia înapoi? De ce îl lasă să se degradeze în mocirla păcatelor, dacă l-a făcut "după chipul şi asemănarea Lui"? Multe nu ştim. Şi, pe măsură ce îmbătrînim, iar fluviul timpului se îndreaptă spre vărsarea în Marea Veşniciei, ştim tot mai puţine. Noi, oamenii, n-am avut şansa să fim de faţă la Facerea Lumii. De ce am avea-o, oare, pe aceea de a fi de faţă la Sfîrşitul Lumii? Dar, cum va arăta "Ziua Domnului"? În 13 versete din Capitolul 24, Proorocul Isaiia dă măsura harului său vizionar, vorbind la timpul prezent: "Pămîntul e cu totul sfărîmat. Pămîntul e făcut bucăţi. Pămîntul se zguduie cu putere. Pămîntul se clatină ca un om beat, se leagănă ca o colibă, păcatul îl apasă cu tărie, el se prăbuşeşte şi nu se va mai ridica. (...) Atunci Luna se va tulbura, iar Soarele se va ruşina. (...) Domnul Dumnezeu va şterge lacrimile de pe obrajii tuturor. (...) Morţii vor învia, trupurile se vor ridica. O, voi, care vă tăvăliţi în colb, treziţi-vă şi cîntaţi de bucurie! Căci roua e semn al luminii şi pe tărîmul umbrelor o voi lăsa să cadă." În realitate, pentru fiecare om care moare, Apocalipsa are loc. Pentru victimele marilor cutremure de pămînt, ale inundaţiilor, incendiilor, epidemiilor, catastrofelor de tot felul, războaielor - sfîrşitul e apocaliptic. Pentru vietăţile ucise în abatoare sau în lupte armate - sfîrşitul este la fel de apocaliptic.

Am încheiat de curînd un secol care nu mai avea nevoie de nici un fel de Apocalipsă finală, întrucît făcuse deja două repetiţii decisive: e vorba de războaiele mondiale din 1914-1918 şi 1939-1945. Am vizitat un loc unde s-a livrat şi un supliment la "meniul apocaliptic": Hiroşima. (Nu vi se pare ciudat că Hiroşima şi Holocaust încep cu aceeaşi literă, ca şi Hades?) Acolo au murit oameni şi animale fără nici o vină, în chinuri groaznice, topiţi de flama bombei atomice, contorsionaţi, smochiniţi, reduşi la cartilagii, magmă şi cenuşă. Am căutat să înţeleg de ce era nevoie de o asemenea lecţie. Pentru că, neîndoielnic, a fost o lecţie dată de Dumnezeu întregii omeniri. Poate pentru a o feri de un dezastru şi mai cumplit, care ar fi putut avea loc mai tîrziu, cînd armele nucleare ar fi devenit şi mai devastatoare? Ori poate pentru a ţine "cîinii războiului" în lanţuri, pînă la venirea adevăratului soroc al sfîrşitului şi învierii? Niciodată nu voi afla. Tot ce am aflat este că preşedintele de atunci al Americii, Harry Truman, frecventase Şcoala Duminicală, era religios, se ruga şi avea convingerea că a făcut foarte bine ce a făcut. La fel după cum un urmaş al său, Bill Clinton, a bombardat, de-a valma, şi ţări musulmane, şi ţări creştine, dar e "veşnic tînăr şi ferice", cutreieră lumea nespus de vesel şi se pregăteşte de o posteritate a gloriei prezidenţiale de invidiat, la vîrsta la care alţii abia intră în politică. Încerc să înţeleg cu ce scop a creat Dumnezeu America, aşa cum a creat-o, pe fundamentul prigoanei europene împotriva creştinilor. De ce, în tot ceea ce face, America se situează, întotdeauna, de partea cea bună a baricadei? Indiferent ce ar face America în lume - că bombardează, că pedepseşte, că înfometează, că ajută, că pacifică - e bine. E din ce în ce mai bine. Aşa după cum Ludovic al XIV-lea spunea "Statul sînt eu", tot astfel America poate exclama: "Planeta sînt eu". Marele dramaturg francez Racine avea să moară, la numai 60 de ani, doar pentru că Regele Soare s-a uitat odată urît la el. (Am să scriu cîndva despre cele mai ciudate morţi din Istorie, cum ar fi, de pildă, acelea ale unor regi intoxicaţi cu piersici sau muşcaţi de maimuţe.) Dar nu se întîmplă, astăzi, acelaşi lucru cu şefi de stat care se pulverizează, efectiv, pentru că America s-a uitat urît la ei, aşa cum s-a uitat Regele Soare la Racine, în 1699? Îmi pun toate aceste întrebări pentru că vreau să aflu de ce se întîmplă aşa şi nu altfel. De ce un criminal ca Hitler e pedepsit exemplar, iar un criminal ca Truman rămîne în arenă şi scrie Istoria? Care este etalonul de măsură? De ce triumfă răul, atît de des, sub masca binelui? De ce vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, indivizi cu mîinile pătate de sînge (la modul propriu!), atei, pigmei, farisei, împărăţesc peste ţări şi popoare, în vreme ce copiii Domnului sînt surghiuniţi şi demonizaţi de parcă ei, şi nu Antichriştii, ar fi săvîrşit cele mai cumplite barbarii? De ce a lăsat Dumnezeu să-i scape din mînă glorioasa bazilică Sfînta Sofia, cu cetatea Constantinopol cu tot ("regina celor două continente şi a celor trei mări"), pentru a statornici, la porţile Europei, primul avanpost islamic? Puţină lume ştie, dar cei mai sîngeroşi asediatori ai cetăţii, în acel blestemat mai al anului 1453, cele mai crude animale de pradă cu care şi-a îndeplinit misiunea Mahomed al II-lea, la nebuneasca lui vîrstă de 22 de ani, n-au fost păgînii, ci creştinii: nu mai puţin de 30.000 de mercenari germani, italieni, sîrbi, unguri şi chiar greci, între care şi un căpitan de navă bulgar, pe nume Baltoglu, au luptat alături de turci la îngenuncherea cetăţii creştine, în vreme ce marele arhonte byzantin Notaras zicea: "Mai bine să văd domnind în Constantinopol fesul turcilor decît voalul papistaşilor"...

Istorie... Fapte de viaţă şi de moarte. De-au fost ieri sau acum 1000 de ani, ele sînt la fel de apuse şi ireversibile. Am încheiat un mileniu măreţ. A fost mileniul lui Dante, al lui Leonardo da Vinci, al lui Shakespeare, al lui Goethe, al lui Mozart, al lui Dostoievski, al marilor martiri şi reformatori Jan Hus, Ioana D'Arc, Martin Luther, Constantin Brâncoveanu. Aş vrea să cuprind acest mileniu cu ochii minţii, acum, cînd el s-a retras în vîrful picioarelor şi ghilotina implacabilă a timpului a căzut peste umbra lui. Într-adevăr, ce destin cosmic are şi generaţia asta a noastră: să asiste la moartea unui mileniu, să-i închidă ochii, să-l depună în groapa comună a Universului, în vreme ce un nou mileniu se naşte din pîntecele Eternităţii, purtînd cifra pithagoreică 3: sînt 3 lunile anotimpului, 3 vîrstele omului, 3 graţii, 3 dimensiuni ale lui Hermes Trismegistul ("cel de 3 ori mare"), 3 Crai de la Răsărit, 3 zilele petrecute de Isus în împărăţia morţii pînă la Înviere, 3 cîntări ale cocoşului (ceasul deşteptător al legiunilor romane), 3 cuvintele tălmăcite de Daniel (Mane, Tekel, Fares), ca să nu mai vorbim de cele 3 încercări din toate basmele lumii, de zicala "3 păzeşte", sau de cele 3 migdale sau plante din incantaţiile magice cu care încep atît de multe creaţii ale folclorului românesc. Dar, fireşte, Sfînta Treime e mai presus de toate: Tatăl, Fiul şi Sfîntul Duh. Iată de ce, dacă numerologia are vreo valoare - şi eu cred că are, deşi a fost parazitată de tot felul de diletanţi - Mileniul III mi se pare născut sub semnul Sfintei Treimi. Şi totuşi, ştiţi ce nu ştim noi? Noi nu ştim esenţialul: şi anume că, dacă Mileniile I şi II au ţinut cîte 1000 de ani, Mileniul III s-ar putea să nu ţină atît, din foarte multe motive. S-ar putea să vină Împărăţia lui Dumnezeu, în care eu cred, cu tărie, şi atunci totul va căpăta altă semnificaţie şi bornele de hotar vor fi altele. S-ar mai putea, la fel de bine, să prindă viaţă un curent de idei care să impună omenirii altă cronologie, în funcţie de alte criterii (aşa cum, de altfel, au acum evreii, iranienii ş.a.). Dar cîte nu se pot întîmpla pe lungul drum a 10 secole? Oh, Doamne! În ce-am intrat! Dintre sutele de proorociri, mi-ar plăcea să cred că cea mai adevărată este aceea anunţată de un papirus descoperit la Piramida lui Keops, pe care, de asemenea, mă bucur că am vizitat-o pînă în măruntaiele ei: anul 2001 va marca, atenţie, "începutul Epocii spiritului curat". Dar mă gîndesc, cu inima cît un purice, şi la ce spunea călugărul vrăjitor Rasputin, despre boli şi epidemii: "Omul va fi tot atît de fragil ca şi o frunză uscată şi oasele sale se vor îndoi şi vor pîrîi ca o creangă pe care o rupi!"

E 1 ianuarie 2001. Ce greu mă obişnuiesc cu cifrele astea! În timp ce cuvintele au o limită, cifrele sînt infinite. În faţa grandorii acestui eveniment copleşitor, nu mai e nimic de spus. Mă uit pe fereastră. Afară ninge bogat, înţelept, eroic. Pe povîrnişul muntelui şi-a făcut apariţia o căprioară. O văd de la fereastră, sînt doar vreo 300 de metri între noi. (Nu scap de cifra 3, nici acum, iată, pe 3 august mi s-a născut prima fetiţă, şi tot pe 3 august, în 1993, mi s-a prăpădit tatăl.) Ciuta adulmecă, adastă puţin, apoi se apropie de locul amenajat de nişte săteni pentru tot cîrdul şi mănîncă. Mă rog la Dumnezeu să nu dea năvală haita celor 3 lupi (iarăşi 3, şi n-o fac intenţionat!), care bîntuie pe-aici. Nu ştiu cum se face, dar uite ce paradox: în natură, omul e atacat mai mult de animalele ierbivore decît de cele de pradă! La a doua venire a lui Isus, mieii vor zburda alături de lupi, iar cel mai mare criminal din Natură - omul - nu îi va mai ucide, ci îi va ocroti. E o utopie? Nu ştiu. Dar nu-mi pot împiedica deloc gîndurile să zboare în voie, pe tărîmuri fantastice. Te uită cum ninge Mileniul... Ninge peste murdăria Secolului XX, peste tranşeele sale pline de sînge, ninge cu fuioarele unor bandaje reci şi vindecătoare. Acelaşi cer, acelaşi pămînt, aceleaşi stalactite de zăpadă între ele - şi, totuşi, nimic nu mai e ca-nainte. Am deşelat un Mileniu sub noi, pînă l-am băgat în pămînt. Iar zăpada asta grozavă e valtrapul de doliu alb cu care îl îngropăm. Ninge peste seceta noastră cea de toate zilele, pe care nu ne-o mai da nouă astăzi, Doamne. Pe sub geamul meu, un rîu trece dintr-un mileniu în altul, dintr-o eră geologică în alta fără nici o problemă, ca prin "poarta galactică" a serialelor la care se uită copiii. Cel puţin dintr-un punct de vedere, semăn cu acest rîu: nici eu, nici el n-aveam ceas. Pentru că m-a prins cumpăra anilor, secolelor, mileniilor fără ceas la mînă, l-am dăruit celor 180 de copii bolnavi de la un Cămin din Bucureşti, să aibă bani pentru Pomul de Crăciun, pentru jucării şi pentru mîncare pînă la Paşti - administraţia stabilimentului respectiv a obţinut un preţ bun pe acea sculă de aur, 100.000.000 de lei. (Doamne, care dintre aceşti copii îmi va lua viaţa mîine? Profetul Ieremia, trecînd odată pe un pod, a văzut un copil, pe care l-a aruncat în apă, şi acesta s-a înecat. Întrebat de ce l-a omorît, Profetul a răspuns: "Am cruţat mii de vieţi, pentru că acest copil ar fi devenit un mare criminal".) Aşa e, aveau dreptate cei care mă criticau pentru luxul de a purta o astfel de bijuterie. Răspunsul meu, cum că alţii de ce poartă şi eu n-am voie, nu era răspunsul corect, computerul Cerului nu-l primea, se bloca şi scotea fum. Da, oricine poate să poarte, dar nu eu. Asta din foarte multe motive, dar principalul cred că e acesta: nu pot fi bogat într-o ţară săracă, iar flama strălucitoare a aurului zăpăceşte minţile. Astăzi am mîna uşoară, dar inima îmi e şi mai uşoară. Am învins unul dintre demonii din mine: lăcomia. N-am simţul proprietăţii, încep să mă mulţumesc cu cît îmi dă bunul Dumnezeu, iar pentru nevoile mele şi ale casei mele mi-a dat, nu pot să mă plîng. "La barza chioară îi face Dumnezeu cuib." Acum, am şi o avere, şi o comoară. Averea mea sînt cărţile, manuscrisele, autografele rare, monedele antice, colecţia de Biblii din întreaga lume şi din toate epocile. Comoara mea sînt copiii. Am venit cu ei la munte, pentru cîteva zile de vacanţă. Nu mai deschid nici aparatul de radio, nici televizorul. Nu mă mai interesează. Deşertăciunea deşertăciunilor... Ce titlu frumos, de film: "Departe de lumea dezlănţuită". Am sufletul rănit şi aştept cicatrizarea rănilor. Ce greu e să-ţi regăseşti pacea interioară, dar cît de necesar e să o cauţi! Am fost, pentru două săptămîni, paratrăznetul acelor forţe satanice care nu puteau privi lumina zilei, s-ar fi sfărîmat ca florile artificiale ale unei mirese bătrîne, toată fiinţa lor ar fi devenit "cenuşă, pulbere şi nimic" ("cinis, pulvis et nihil"), cum scria pe urnele sinucigaşilor din Toledo. Tot răul din ei l-au revărsat pe capul meu. Iar eu i-am lăsat să greşească pînă la capăt, pentru a înţelege toată lumea ce Iad a devenit societatea românească. Şi nu de ieri, de azi, ci în timp, de sute de ani, ceea ce l-a făcut pe Constantin Argetoianu să exclame, la începutul anilor '30: "România se prăbuşeşte în mlaştina corupţiei şi a anarhiei". Mai sînt cîteva "etaje" pînă la fund. Atunci cînd a fost fătat mînzul sacru al noului Mileniu, fetiţele mele m-au sorcovit într-o veselie pe care numai puritatea copilăriei o poate crea. Încerc să sparg clişeele automatismului, să nu iau mecanic formula urărilor, şi mă gîndesc că, iată, a venit o zi cînd sînge din sîngele meu se ridică în picioare, capătă chip şi îmi cîntă la ureche, cu zurgălăi de argint, să fiu ca un măr, ca un păr, ca un fir de trandafir. Ce lucruri simple, dar cîte bucurii patriarhale! Afară, pocneau puştile şi artificiile pe boltă, speriind vietăţile pădurii, lumea petrecea, mînca şi bea, fără a şti că "ne săpăm mormîntul cu dinţii" (Shakespeare), iar doi îngeri de copii, care mă urmează, cu sfinţenie, în tot locul, pînă îşi vor lua zborul, mă băteau pe umăr cu nişte pomişori minusculi, din hîrtie colorată şi poleială, urîndu-mi mie, părintele lor, care i-am făcut în nopţi de urlet şi dor, să fiu "tare ca piatra, iute ca săgeata". E tare tata, puii mei, copiii mei, nu vă temeţi. E tare pentru că L-a găsit pe Domnul Dumnezeu şi de-atunci totul e altfel, mai înalt, mai pur, mai frumos. În definitiv, care e diferenţa dintre un credincios şi un om obişnuit, hai, să nu-i zicem păgîn? Diferenţa este că în vreme ce omul obişnuit se mulţumeşte cu sine însuşi, caută să se simtă bine, să-şi petreacă timpul cît mai frumos, să se pună la adăpost de nevoile materiale, să se vorbească despre el - creştinul ştie că totul nu e decît o trecere şi că Patria lui e în Cer. Nu-l înţelegeam pe bietul tata, care se mulţumea cu atît de puţin, ca pasărea cerului. N-o înţelegeam pe sărmana mea mamă, care, prin anii '70, disperată că nu mai are ce pune pe masă, îmi spunea că vrea să spele rufe prin vecini, ea, care citise tot romanul francez şi tot romanul englez, care devorase Biblia şi atîtea mii şi mii de pagini; eram ziarist de cîţiva ani, şi atunci m-am făcut mic şi m-am ruşinat de zvăpăiala tinereţii mele, dîndu-le părinţilor, lună de lună, o bună parte din leafa mea. Atunci am primit eu primul duş rece de la doi creştini care nu se plîngeau, pentru ei totul era "minunat" şi Îl slăveau pe Domnul, dar, de la o vreme, pe măsură ce se împuţinau la trup, ei nu mai puteau, venise vremea cînd hrana era înlocuită cu medicamente, care costă mai scump. Am spus-o şi o repet: pentru creştin, genunchii sînt mai importanţi ca ochii. Nu cred că e nevoie să explic de ce. Smeriţi-vă, ca să vă ridicaţi! În lecturile mele zilnice, am găsit un text pilduitor despre un mare filosof, Jean-Jacques Rousseau, care, cu cît a fost mai simplu şi mai modest, cu atît mai temeinic a pregătit Revoluţia Franceză. Un nobil care, de bună seamă, îl admira, l-a vizitat într-o zi pe nepregătite - aşa cum se întîmpla pe atunci, fiindcă nu existau nici telemobile, nici telegrame, nici emisari cu maşini rapide. Necăjit de propriile sale nenorociri (era grav bolnav, avea incontinenţă urinară, nu putea ieşi în societate din pricina mirosului pe care îl degaja), Rousseau devenise un mizantrop în toată puterea tristă a acestui cuvînt, aşa că l-a dojenit pe oaspetele nepoftit: "Domnule, ştiu de ce vii aici. Vii ca să vezi ce viaţă mizerabilă duc; ca să vezi cît de sărăcăcios este conţinutul oalei care fierbe pe foc! Vei vedea acolo o bucată de carne, un morcov şi trei cepe, nimic altceva. Du-te şi spune tuturor ce ai găsit, dacă-ţi face plăcere!". Repet, acest om a creat starea de spirit care a dus la izbucnirea celui mai mare eveniment politic din Istorie: Revoluţia Franceză! Şi asta are o explicaţie: Dumnezeu lucrează prin oameni. Nu prin toţi, ci prin cîţiva aleşi, care nici măcar nu înţeleg, întotdeauna, ce se întîmplă cu ei, dar o forţă mai presus de fire îi trage într-o anumită direcţie (dacă sînt oameni de acţiune) sau un înger le picură în creştet mirul inspiraţiei divine (dacă sînt creatori). Aşa şi cu fenomenele stranii pe care le trăiesc unii, dar alţii nu. Dumnezeu nu lucrează, în acest caz, prin 6 miliarde de oameni, ci numai prin 6 mii (să zicem), pe care îi alege drept receptacole ale misterelor, le transmite mesaje în stare de veghe sau în timpul somnului, le oferă revelaţii care altora le par de necrezut. Totul face parte din Planul Divin, iar un mort, un simplu mort analfabet, ştie, în tărîmul de dincolo, mai mult decît ştia Albert Einstein viu. Ce răspuns va găsi creştinismul la violenţa tot mai grozavă instaurată în lume? Ce facem cu tinerii, care riscă de scape de sub orice control şi îşi creează, singuri, o subcultură care ar putea să-i facă suboameni? Îi putem înfrîna şi educa doar cu pildele lipsite de har ale unor "păstori" păcătoşi, de genul preanefericitului Teoctist care, în loc să se bage în pat, s-a băgat în politică? Iată un fragment dintr-un articol-avertisment, pe care l-am aflat în revista prea puţin cunoscută "Calea Credinţei": "În mintea adolescenţilor, a copiilor şi a tinerilor, la capitolul «timp liber», toate activităţile tradiţionale se retrag, treptat, făcînd loc noii mode a jocurilor pe computer. Este vorba despre o nouă dimensiune a industriei de divertisment, ce presupune noi relaţii cu utilizatorii. În faţa «cutiei colorate» (a televizorului, adică), omul manifestă o atitudine pasivă, de simplu receptor al programelor difuzate. Dar acum, de cînd cu jocurile pe calculator, adio pasivitate! Avem posibilitatea de a deveni actori sau chiar autori în cadrul întîmplărilor de pe ecran. Realizatorii acestor jocuri spun că ele sînt mijloace de dezvoltare a imaginaţiei, a creativităţii. Pînă aici, totul este bine, nu? Ce ne facem, însă, pentru că nu toate jocurile sînt cu omuleţi preistorici care sar prin peşteri în căutare de îngheţată şi prăjituri? O privire sumară asupra unui catalog românesc de programe ne-a înspăimîntat pur şi simplu. Nu exagerăm! Iată cam ce li se oferă copiilor români la secţiunea - atenţie! - «jocuri»: «Mortal Kombat»; "Might and Magic - for Blood and Honour» (Putere şi Magie - pentru Sînge şi Onoare); «Hell Copter» (Elicopterul Iadului); «Uprising - Join or Die» (Revoltă - Alătură-te sau Mori); «Uprising 2 - Lead and Destroy» (Revoltă 2 - Domină şi Distruge); «Red line - Gang Warfare» (Linia roşie - Războiul Bandelor). Nu e prea greu să identificăm reperele acestei lumi virtuale: violenţă, revoltă, distrugere, sînge, putere, luptă, moarte. În revista «World» (mai 1998), Gene Edward Veith semnează articolul «Virtual Immorality» (Imoralitate virtuală). Veith aminteşte faptul că pe Internet există site-uri special create pentru cei care urăsc oameni celebri, de la actori şi cîntăreţi, la vedete de televiziune. Cu ajutorul unui simplu click, oricine poate lovi, pălmui sau pocni vedeta insuportabilă, ori o poate arunca într-o cadă pe care scrie: «Pericol - acid». Un computer mai performant permite «delectarea», în acelaşi timp, cu sunete produse de explozii, lovituri, împuşcături. Apărătorii acestor site-uri şi jocuri consideră că este distractiv să-ţi descarci nervii într-un mediu virtual, fără ca nimeni să fie rănit. Dar, oare, într-adevăr nimeni nu este rănit? Adevărul este că nu avem de-a face cu nişte simple «jocuri». Imaginea, o ştie oricine, are o putere impresionant mai mare decît cuvîntul".

Se poate glossa la infinit pe tema relaţiei dintre Om şi Divinitate. Un răspuns la întrebările noastre despre ce are de gînd Dumnezeu cu noi, oamenii, l-a dat Thomas Carlyle în celebra sa carte intitulată "Cultul Eroilor" (din tonalitatea căreia s-au inspirat atîţia şi atîţia creatori, inclusiv Vasile Pârvan al nostru, în "Memoriale"). Am să reproduc acest pasaj, fiindcă e dens şi trădează o experienţă de viaţă şi un spirit de observaţie cum au foarte, foarte puţini dintre cei care se îndeletnicesc cu scrisul: "A doua greşeală, comisă, cred eu, de marea majoritate, se referă însăşi la această «ambiţie». Exagerăm întotdeauna ambiţia Oamenilor Mari. Îi interpretăm greşit natura. Oamenii Mari nu sînt ambiţioşi în acest sens; doar un biet om mic este ambiţios în înţelesul acesta. Priviţi la omul care trăieşte în mizerie pentru că nu se poate ridica deasupra celorlalţi; care se macină singur, ros de nelinişti în privinţa talentelor şi a pretenţiilor sale; străduindu-se să-i convingă pe toţi, ca şi cum ar cerşi în numele lui Dumnezeu, să-l recunoască drept un Om Mare şi să-l pună în fruntea celorlalţi! O asemenea creatură este una dintre cele mai jalnice privelişti văzute vreodată sub soare. Un Om Mare? Un biet om sec şi ros de boli; mai bun ca gardian într-un spital decît pentru un tron deasupra semenilor. Vă sfătuiesc să vă feriţi din calea lui. El nu poate păşi pe căi liniştite; dacă nu te uiţi la el, dacă nu-l admiri, dacă nu scrii articole despre el, nu poate trăi. Este vorba despre vidul din omul acesta, nu despre măreţia lui. Neavînd nimic în el, tînjeşte şi este însetat să găseşti ceva în el. Cred cu adevărat că nici un Om Mare, nici măcar un om sincer care s-a bucurat de sănătate şi de esenţă reală nu a fost atît de chinuit ca el. (...) Da, voi spune din nou: aceştia sînt tăcuţii Oameni Mari! Privind în jur la deşertăciunea gălăgioasă a lumii, la cuvintele cu un sens atît de îngust şi la acţiunile cu atît de puţină valoare ajungi să-ţi placă tot mai mult să reflectezi la marele imperiu al tăcerii. Oameni nobili şi tăcuţi plasaţi ici şi colo, fiecare în domeniul său; gîndind în tăcere, lucrînd în tăcere; despre care nu menţionează nici un ziar de dimineaţă! Ei sînt sarea pămîntului. O ţară care nu are nici un astfel de om nu se află pe calea cea bună, este ca o pădure fără rădăcini, în care au crescut doar frunze şi crengi şi care se va veşteji curînd, încetînd să mai existe ca pădure. Vai nouă, dacă nu avem nimic altceva decît aparenţe şi vorbe! Tăcerea, marea împărăţie a tăcerii: mai presus de stele; mai adîncă decît împărăţiile Morţii! Numai ea este mare; toate celelalte sînt mici. Sper că noi, englezii, ne vom păstra multă vreme marele talent de a şti să tăcem. Să-i lăsăm pe alţii - care nu pot dacă nu urcă pe funduri de butoaie ca să trăncănească şi să fie văzuţi de toţi precupeţii - să-şi cultive cît vor darul vorbirii şi să devină o pădure de un verde crud, fără rădăcini! Căci spune Solomon: Există o vreme pentru vorbit, dar şi o vreme pentru tăcut. (...) Vorba lui Cato: Sînt atîtea statui în Forumul ăsta al vostru, încît n-ar fi mai bine ca lumea să se întrebe unde este statuia lui Cato?»".

Aşa am să fac şi eu. Am să tac. Voi continua să luminez acest Popor cu tot ce am mai bun în mine: cu inima mea, care e o candelă de veghe. N-am să mă mai amestec în ticăloşia, de zi cu zi, a vieţii. N-am să mai dau prilejul să se spună că eu înveninez existenţa Cetăţii. N-am să mai ofer ocazia de a se specula cuvinte şi fapte care, în esenţa lor, erau bune, dar încăpute pe mîna uneltitorilor de vrajbă, ele se întorceau împotriva mea. Sînt conştient că îi voi dezamăgi pe unii adepţi ai mei, care poate m-au perceput, pînă acum, ca pe un Sfînt Gheorghe călare pe un cal alb, omorînd balauri. N-am să omor pe nimeni. Şi nu sînt nici sfînt. Tot ce vreau este să mă lupt cu ispitele, pentru a trăi fără prihană, aşa cum au trăit părinţii mei. Nu voi mai fi "chimval sunător", ci "apă adîncă". Atîta doar aş vrea să se înţeleagă: nimicnicia lumii este atît de cumplită, încît Însuşi Mielul Sfînt a fost nevoit să pună mîna pe bici şi să-i altoiască, zdravăn, pe zarafii şi închinătorii la idoli, din Templu. Templu care, să nu uităm, după crucificarea lui Isus avea să fie distrus, ca pedeapsă divină, de generalul roman Titus (anul 70 d. Chr.), dar în Planul Divin era prevăzut să se capete o pedeapsă şi pentru asta, aşa că, după numai cîţiva ani, cuceritorii romani au suferit marea erupţie a Vezuviului, care a îngropat cetăţile Pompei şi Herculanum (anul 79 d. Chr.). "Aşa se scrie Istoria" e o frază stupidă şi ea trebuie înlocuită cu vorbele "Aşa scrie Dumnezeu Istoria". Dumnezeu, cel mai frumos cuvînt al tuturor limbilor! Dominus Deus. Uneori, arheologia semantică valorează mai mult decît toate descoperirile ştiinţifice: nimeni n-a observat pînă acum, bunăoară (deşi s-au scris zeci de mii de pagini despre viaţa şi opera lui), că numele celui mai tulburător compozitor al lumii, Beethoven, vine de la... Bethleem sau, în orice caz, are aceeaşi rădăcină (cu un "e" dublu, tipic flamand) ca şi aşezarea unde S-a născut Isus Christos. Este o temă de meditaţie? Eu cred că da. Ce ne aşteaptă? Ce va fi de acum încolo? Pînă unde va permite Demiurgul să fie provocat şi mîhnit de inconştienţa "ingineriei genetice", care poate naşte monştri? Ce războaie vor avea loc în 2001? Ce oameni de Stat vor muri? Şi cine, în general, mai poate ţine în frîu o omenire dezbinată, în care cîteva milioane de bogătaşi, fără milă şi fără ruşine, îşi bat, pur şi simplu, joc de cîteva miliarde de flămînzi? E drept oare să se întîmple aşa? Mai stăm mult pe această Planetă, sau ne vom muta pe un alt astru? La toate acestea, şi la multe altele, am un singur răspuns, de fapt un verset din Biblie, pe care îl citeam de la vîrsta de 5 ani, pictat pe sticlă, în casa bunicilor mei dinspre mamă: "Vino, Doamne Isuse!"

CORNELIU VADIM TUDOR

1 ianuarie 2001, Bran

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=11121&format=html

luni, 24 ianuarie 2011

Astăzi, 24 ianuarie, sărbătorim Unirea Principatelor - Interviu cu acad. Ştefan Pascu, realizat la Blaj, în ianuarie 1982


- Stimate domnule profesor, ne-am dat întîlnire peste munţi, aici la Blaj, dvs. venind de la Cluj-Napoca, iar eu de la Bucureşti, pentru a celebra şi aici, cum se cuvine, în Transilvania, Unirea Principatelor de la 1859. Care credeţi, după părerea dvs. că sînt meritele Blajului în edificarea micii Uniri de la 1859 şi mai apoi a celei mari, de la 1918? - Pentru a înţelege o asemenea faptă şi o asemenea înfăptuire, într-adevăr istorică, este de absolută necesitate să pătrundem sensul evenimentelor, şi nu numai evenimentele ca atare.

Pătrunzîndu-le, ne dăm seama de starea de spirit a oamenilor, de gîndirea lor, de dorinţele lor, de aspiraţiile, de idealurile lor. Reuşind să pătrundem în mentalitatea oamenilor şi în starea lor de spirit, ne vom da cu uşurinţă seama că înfăptuirea Unirii a străbătut de-a lungul vremii mai multe faze, mai multe etape, mai multe trepte. Mai întîi a fost ideea, ideea de unitate spirituală, de unitate economică, de unitate politică a Ţărilor Româneşti. Ideea s-a transformat apoi în dorinţă, care a pătruns în conştiinţa oamenilor de jos, a mulţimilor. Şi este un lucru ştiut, adeverit de Istorie, anume cînd o idee mare pătrunde în conştiinţa mulţimilor nu există forţă care s-o smulgă, s-o dezrădăcineze. Ideea şi, mai ales, conştiinţa de unitate s-au transformat apoi în tendinţe. Şi, în sfîrşit, treapta superioară a fost lupta pentru realizarea ei, concretizarea, materializarea acţiunilor şi sincronizarea lor pe întreg teritoriul locuit de Poporul Român. Şi apoi, la nevoie, chiar înfruntarea cu forţă armată. A fost ultima etapă care s-a săvîrşit treptat, cu multe sacrificii. Ideea unirii a cuprins, cum spuneam, întregul Popor Român, fie că locuia în Transilvania, fie că locuia în Moldova, fie că locuia în Ţara Românească, în sens larg, deci întreg spaţiul etnic al Poporului Român. Aici, la Blaj, mai ales după 1754, cînd s-au înfiinţat primele şcoli, ideea a prins contururi şi în mintea învăţaţilor, în mintea profesorilor şi, de asemenea, în mintea tineretului, a studenţilor, cum se numeau elevii mai mărişori în vremea aceea. Este cazul să subliniem un fapt: şcolile din Blaj nu erau şcoli pur confesionale, cum s-a spus şi se mai spune; depăşeau cadrul confesional. Au fost şcoli spre care au alergat nu numai copiii greco-catolicilor, ci şi cei ai ortodocşilor; şi nu numai din Transilvania, ci şi din celelalte teritorii locuite de Poporul Român, respectiv din Ţara Românească, din Moldova şi apoi din România. Astfel încît şcolile din Blaj au fost şcoli naţionale şi au educat în acest spirit copiii şi tinerii. Ideea a prins contururi mai ales atunci cînd pe Cîmpia de la Blaj, la 3-15 mai din 1848, cei peste 40.000 de ţărani, conduşi de tribunii lor tineri, căliţi în focul revoluţiei încă din primăvara anului 1848, ţăranii, mulţimile adunate au exclamat: "Vrem să ne unim cu ţara!", aşa cum ne-a transmis marele revoluţionar şi patriot Nicolae Bălcescu. Şi ideea nu s-a mărginit numai la adunarea de la Blaj. Dimpotrivă, ea s-a răspîndit peste tot. Astăzi există tot mai numeroase mărturii care adeveresc că s-au desfăşurat acţiuni în această direcţie în satele de pe văile rîurilor transilvane şi din munţi. Oamenii simpli, preoţii, învăţătorii de sat o doreau, o urmăreau şi acţionau spre înfăptuirea ei, astfel încît, atunci cînd ea s-a realizat în 1859, terenul era pregătit, din punct de vedere spiritual şi chiar şi material. Pe bună dreptate, spunea Alexandru Papiu Ilarian (unul dintre cei mai de seamă tribuni de la 1848, devenit mai tîrziu sfetnic al lui Cuza) că, atunci cînd s-a ales Cuza domn, emoţiile, mişcările şi simţirea au fost poate mai mari în Transilvania, zicea el, decît în Moldova şi Ţara Românească. Poate că nu au fost mai mari, dar a fost în egală măsură simţirea apărută la unison cu simţirea românilor din Ţara Românească şi Moldova.
- Ce a însemnat Unirea de la 1859 pentru ardeleni?
- Fireşte, semnificaţiile ei au fost multe şi de o valoare excepţională. În vremea lui Cuza, se ştie bine, s-au realizat paşi însemnaţi spre omogenizarea societăţii, spre fundamentarea, cimentarea şi consolidarea Unirii. Între sfetnicii lui au fost şi ardeleni. În vremea lui Cuza au luat naştere instituţii de cultură şi instituţii de ştiinţă, care promovau aceeaşi idee fundamentală a Unirii. E destul să ne amintim de cele două mari societăţi culturale, care erau şi politice în acelaşi timp, "Astra", înfiinţată la 1861, care îşi avea sediul la Sibiu, şi "Societatea academică" de la 1867, viitoarea Academie Română (fundamentată tot de Cuza); în ambele se întruneau învăţaţi de pe tot cuprinsul pămîntului românesc. Alături de cei din România erau şi ardeleni, bucovineni, şi macedoneni. "Astra", ca şi "Societatea academică" au fost şcoli nu numai de unitate culturală, dar şi de unitate politică. Şi atunci, şi mai tîrziu, şi totdeauna, cultura nu poate fi desprinsă de aspectele politice. Ea serveşte programul politic, după cum programul politic serveşte cultura, mai ales în cazul unei idei măreţe. Treptat, treptat, urcînd pe cărările Istoriei, pas cu pas, întîlnim alte evenimente dominate de ideea de unitate. De pildă, la 1877. Se ştie bine că în Transilvania s-au organizat colecte în peste 350 de localităţi. Ca şi în Bucovina, de altfel. Şi, de asemenea, se ştie bine că la Războiul de Independenţă au participat, alături de eroii din România, şi eroi din Transilvania, din Banat, din Bucovina. Ei s-au înfrăţit în luptă, s-au înfrăţit în gîndire, s-au înfrăţit în ideal, în aspiraţii şi în înfăptuiri.
- Se poate spune că Unirea de la 1859 a pregătit Independenţa de la 1877?
- Fără Unirea din 1859 nu era de înţeles, şi nici nu se putea, de altfel, realiza Independenţa de la 1877. Este un adevăr axiomatic. Iar Independenţa de la 1877 a constituit piedestalul Unirii celei Mari din 1918. În intervalul de la 1877 la 1918, România n-a stat pasivă. Ideea de unitate n-a pălit nici o clipă, n-a scăzut în intensitate şi n-a lipsit din preocupările oamenilor. Şi nu numai în momente festive, cînd se aniversau evenimente sau personalităţi, ci zi de zi, ceas de ceas, ea era prezentă în conştiinţa oamenilor. Să ne amintim, de pildă, de acel plan temerar al lui Axente Sever, unul din participanţii de la 1848, unul din cei mai înaintaţi în gîndire şi acţiune, unul din cei mai revoluţionari, cu alte cuvinte, care făurea un plan cu ocazia activităţilor prilejuite de aniversarea răscoalei din 1784. Era un plan temerar, care preconiza pătrunderea armatelor române în Transilvania. Planul n-a fost înfăptuit, ideea însă, ca şi semnificaţia ei au rămas. Încă nu bătuse ceasul. A urmat anul 1894, cel al memorandiştilor, ca răspuns la opresiunea crescîndă declanşată de guvernarea potentaţilor, a nemeşilor maghiari. Unitatea de gîndire, de simţire, de acţiune între românii din Transilvania şi cei din România a fost atunci perfectă. Iar opinia publică europeană a fost atît de atentă la ce se întîmpla în Transilvania şi în România, în general, a fost atît de sensibilă şi de receptivă la ideea de unitate a Poporului Român, încît se spunea, pe bună dreptate, că problema românească a intrat pe porţile deschise ale Europei. Asta mai cu seamă cu ocazia procesului de la 7 mai 1894, de la Cluj, cînd memorandiştii au fost duşi în faţa unui juriu, care dinainte formulase judecata, şi au fost condamnaţi. Atunci reacţiile şi ecoul au fost extrem de puternice în toate zonele locuite de români.
- Îmi amintesc că citisem undeva despre o scenă petrecută între tribunul Ion Raţiu şi Delavrancea. Este adevărată, întru totul?
- Este cît se poate de adevărată şi impresionantă. Mai mulţi ardeleni trecuseră atunci în România pentru a scăpa de prigoană. Doctorul Ion Raţiu, care era preşedintele Partidului Naţional Român, era îndemnat şi el să urmeze exemplul altora. În acest scop, pentru a-1 convinge, Dimitrie Sturdza, care era preşedintele Consiliului de Miniştri, 1-a trimis pe Delavrancea. Întîlnirea dintre acesta şi fruntaşul ardelean s-a petrecut în Dumbrava Sibiului. Scriitorul i-a propus lui Raţiu să treacă în România, pentru a nu mai face anii de temniţă care îl aşteptau. Ion Raţiu a meditat îndelung şi a dat un răspuns de o frumuseţe etică şi de o emoţionantă ţinută politică: "Spune dumneata: ce s-ar întîmpla dacă eu te-aş urma şi în încercarea noastră de trecere aş fi împuşcat în spate? Numai laşii sînt împuşcaţi în spate. Ce ar zice ţărănimea şi mulţimile din Transilvania, cînd ar auzi că preşedintele partidului, Ion Raţiu, a fost împuşcat în spate ca un fugar, ca un laş? Eu rămîn aici, că aici mi-e locul, alături de aceşti oameni pe care i-am îndemnat şi care s-au solidarizat cu noi, şi sînt obligat să-i îndrum şi pe mai departe, eu şi alţii, ca şi mine".
- O scenă, într-adevăr, istorică. Au urmat apoi anii întîiului război mondial, la sfîrşitul căruia s-a întîmplat minunea întregirii Patriei. Cum apreciaţi dv, ca istoric, eflorescenţa ideii de unitate în acea epocă ?
- Procesul istoric şi-a urmat cursul firesc, în condiţii de data aceasta cruciale. Lupta deschisă era atît de răspîndită, era atît de adînc înrădăcinată în conştiinţa oamenilor, încît nu-i abătea nici o ameninţare, nici o primejdie, nici măcar primejdia cea mai mare - pierderea vieţii. Vă amintiţi foarte bine de romanul lui Liviu Rebreanu, "Pădurea spînzuraţilor". Este un roman izvorît dintr-o realitate istorică: dezertarea românilor din armatele austro-ungare şi trecerea în România pentru a se înscrie voluntari. Şi atunci cînd corpul de voluntari români, constituit din prizonierii de război aflaţi în Rusia, s-a întrunit la Darniţa, lîngă Kiev, şi a formulat programul lor de viitor, s-a mai pus o piatră la temeliile Unirii. Cea dintîi şi cea mai importantă problemă era aceea a căilor care să grăbească realizarea unirii. Pentru că în unire e puterea. De aceea, adunarea de la Darniţa este caracterizată de unii participanţi a fi fost chiar o primă Alba-Iulia. Fireşte, ea nu poate fi asemănată nici ca importanţă, nici ca anvergură, nici ca amploare, nici ca semnificaţie cu cea de la Alba-Iulia. Totuşi, importanţa ei a fost mare, pentru că era întîia dată cînd o mare mulţime de soldaţi din Transilvania şi din Bucovina s-a organizat şi a făurit planuri de viitor privind acest uriaş ideal străvechi, care era nu numai al lor, ci al întregului Popor Român. Tot astfel ca şi Unirea din 1859, şi Unirea cea mare din 1918 întregul Popor Român a făcut-o. În tot acest timp, omogenitatea noastră socială a fost perfectă, fiindcă şi muncitorii, şi intelectualii erau în prima şi a doua generaţie ieşiţi din sînul ţărănimii. Prin urmare, erau legaţi de această ţărănime, care forma marea majoritate a populaţiei, iar ţărănimea, după cum se ştie şi după cum se spune şi în Programul partidului, a jucat un rol deosebit de important în Istoria Poporului Român.
- Vorbind de 1859 din punct de vedere al Blajului, am vrea să vă întrebăm care credeţi că este semnificaţia prezenţei lui Alexandru Ioan Cuza la istorica Adunare de pe Cîmpia Libertăţii?
- Alături de tribunii revoluţiei ardelene din 1848, la Blaj au participat mai mulţi revoluţionari moldoveni şi munteni. Printre ei a fost Alexandru Ioan Cuza, unul dintre cei mai prestigioşi, încă de atunci, conducători politici ai Moldovei. Au fost de faţă, de asemenea, Vasile Alecsandri, Vasile Jianu, Zaharia Moldovan, Alecu Russo şi alţii. Acesta din urmă a lăsat şi nişte impresii scrise despre adunarea de la Blaj, care sînt de toată frumuseţea, în privinţa lui Cuza. El a fost nu numai la Blaj, dar şi după aceea, la Braşov, cînd sub influenţa programului de la Blaj revoluţionarii moldoveni au redactat "prinţipiile noastre pentru reformarea patriei". Acestea cuprindeau, printre altele, Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti.
- Aşadar, 1848, 1859, 1877 şi 1918 - patru cifre simbol, patru momente care configurează împreună Arcul de triumf al Unităţii, Independenţei şi Suveranităţii naţionale. Care sînt, din punctul dvs. de vedere, ca reprezentant al celei dintîi cărţi a unei Naţiuni, al Istoriei, prin urmare, roadele prezente şi viitoare ale Unităţii naţionale şi ale Independenţei de stat?
- În istoria popoarelor sînt multe idei cardinale. Între ele, fără îndoială, luminoase, semnificative, sînt acelea de Unitate, de Independenţă şi de Suveranitate. Ideea de unitate înseamnă adunarea sub aceeaşi cupolă a tuturor fiilor de aceeaşi origine, de aceeaşi limbă, cu aceleaşi idealuri, cu aceleaşi aspiraţii. Această idee de unitate nu aparţine numai unui moment, sau unei generaţii. Ea este o permanenţă, una dintre marile permanenţe, care nu-şi sfîrşeşte viaţa o dată cu împlinirea, ci îşi continuă valenţele şi după aceea, multă vreme, totdeauna, aş putea spune. Ea se perpetuează şi astăzi, în vremea noastră, vreme care nu este altceva decît un nou urcuş, pe o treaptă superioară, al evenimentelor de care vorbeam, în această vreme se poate spune că, mai mult ca oricînd, se respectă tradiţia, se respectă trecutul de luptă.

CORNELIU VADIM TUDOR
(Interviu realizat pentru TVR, în ianuarie 1982)

http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=11097&format=html