"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




sâmbătă, 5 noiembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (IX)


4 IANUARIE 1990. „S-a desfiinţat «Săptămîna»!“ Îmi vîjîie urechile. Ca un sfredel al răului, ca o uruitură surdă ce precede din adîncuri cutremurele, aceste vorbe mă năucesc. „S-a desfiinţat «Săptămîna», Vadime, cu tine vorbesc!“ Mă dezmeticesc brusc, după o noapte de lucru. E ora prînzului, ziua de miercuri. La telefon e Eugen Barbu. Da, este cît se poate de adevărat, Nea Jean îmi spune ceva inimaginabil. „Fetele m-au anunţat că vor face greva foamei!“ – continuă el cu o undă de tragism, amestecată cu o imperceptibilă teamă. În cîteva ore aflu, în linii mari, ce s-a întîmplat. Ordinul a fost semnat de Silviu Brucan şi de Dan Predescu – primul e evreu, al doilea ţigan, care s-a instalat singur în fruntea Primăriei Capitalei. Presiunile cele mai mari le-a făcut un alt individ de culoare, acest „om al cavernelor“, pe nume Andrei Pleşu, pe care nici eu, nici Barbu n-am dat vreodată două parale, el nefiind altceva decît un imens stomac de vacă cu 4 încăperi: în primele 3 încap lecturile nedigerate din tot felul de gînditori, iar într-a patra băuturile şi ciosvîrtele pantagruelice de la Tescani, unde el zice că a fost „exilat“, dar de fapt a ţinut-o într-o orgie neîntreruptă pe banii Uniunii Artiştilor Plastici. Mai mult ca sigur că serialul consacrat de Barbu lui Noica şi paraziţilor care-i creşteau în cojoc la Păltiniş (Pleşu, Liiceanu, Mariana Şora şi alţi compilatori) i-a exasperat pe închipuiţii ăştia, iar acum se răzbună. Mai pe scurtătură, un jidan şi doi ţigani desfiinţează o revistă naţională. Ce-a însemnat „Săptămîna“ timp de aproape 20 de ani, din 1970 pînă în 1989? Enorm! Ea a fost cea mai puternică redută împotriva trădătorilor de ţară, indiferent de coloratura şi de stăpînii lor, că erau din Est sau din Vest. Peste ani şi ani, cei care vor studia prin biblioteci colecţia acestei publicaţii, care avea un tiraj constant de peste 150.000 de exemplare, vor înţelege ce luptă titanică a dus acest om, Eugen Barbu, secondat de o echipă de patrioţi, pentru idealurile naţionale, pentru Basarabia şi Bucovina, pentru marea cultură a Neamului. Să mai pomenesc de bătăliile noastre zilnice cu cele 4 cenzuri care ne căzuseră pe cap şi care vînau fiecare virgulă? Să mai pomenesc de premiaţii anuali ai publicaţiei, care primeau în jurul Crăciunului cîte 10.000 de lei şi o diplomă de frumoasă aducere aminte, în cadrul unor solemnităţi unice în cultura română din acele vremuri? Nu ştiu de ce îmi aduc aminte acum de o scenă petrecută în urmă cam cu 10 ani, pe la începutul anilor ’80. Mă aflam împreună cu Patronul în biroul lui, într-o seară de decembrie, şi definitivam lista premiaţilor. Deodată, se deschide uşa şi cine credeţi că intră? Bunul şi dragul nostru Nichita Stănescu!

– Pa pa-pa-troane şi tu Va-va-vadime, faceţi lista cu premiile, aici, şi la bătrînul vostru prieten Nichita nu vă gîndiţi?

Ne-am uitat cruciţi unul la altul. Nichita nu se bîlbîia, dar cînd trăia o emoţie puternică avea o uşoară poticneală a primelor silabe, ceea ce la el constituia un farmec în plus. Ne-am ridicat amîndoi, l-am îmbrăţişat şi 1-am sărutat. Venise cu iarna în spate, era ca personajul din cîntecul „Sanie cu zurgălăi“, ştiţi versul „Obosit şi plin de apă...“. Pe zloata cumplită de afară, revărsată din ciutura cerului în desfundătura Sărindarilor, marele poet venise în... tenişi!

– Nichita, ce-i cu tine, de ce umbli în tenişi pe iarna asta? – l-am întrebat.

– Bă-bă-bătrîne, uită-te la picioarele mele. Vezi ce umflate sînt? Asta e o boală. Nnnu găsesc pantofi sau bocanci pe măsura mea, asta e...

Pe urmă 1-a luat Barbu la întrebări:

– Nichituş, scumpule, dar noi ţi-am dat premiu...

Răspunsul lui Nichita a venit prompt:

– Nu, domnule Barbu, nu mi-aţi dat. Poate că aţi vrut să-mi daţi, da-da-dar aţi uitat. Şi să mă bată Dumnezeu, dar au venit sărbătorile şi n-am un chior în casă, ştiţi cum e la românii creştin-ortodocşi, mai cumpără una, mai fă o oală cu sarmale, mai vin dragii de copii cu colindele pe la uşă...

Tot nu ne venea să credem. Am chemat-o pe Vera, secretara, care era sora poetului Victor Tulbure.

– Doamna Vera – i-am spus – verificaţi la colecţie dacă în anii precedenţi noi i-am dat sau nu premiu lui Nichita.

Nu era greu de aflat. În 5 minute a sosit răspunsul: nu-i dădusem. Trăiam în iluzia că îl premiasem pe Nichita, el era de-al casei, orice dădea la revistă i se publica (deşi îl forfeca şi pe el cenzura, destul), dar premiul propriu-zis nu-l luase. Patronul l-a trecut imediat în fruntea listei. El îl iubea enorm pe Nichita, îl considera cel mai mare talent nativ din istoria poeziei române, după Eminescu, şi – alimentat de istorisirile mele despre Îngerul Blond – împărtăşea părerea mea că autorul celor „11 Elegii“ era cel mai generos artist pe care îl cunoscuserăm vreodată. Nichita n-avea simţul proprietăţii, dădea totul de pe el, de la ceas şi cămaşă pînă la fular. Mi se poate răspunde că în serialul „La Judecata de Apoi a poeţilor“ Barbu l-a criticat vîrtos pe Nichita, ceea ce-i perfect adevărat, dar a făcut asta cu dragoste şi cu durere în suflet, ca să-l trezească puţin la realitate, să elimine balastul, să mai scape de toată plevuşca aia nenorocită care-l sufoca, de genul Ion Drăgănoiu, Sorin Dumitrescu, Elena Ştefoi ş.a. Atunci, în acel decembrie 1983, cînd s-a întîmplat dezastrul, Barbu mi-a telefonat acasă şi mi-a spus, în hohote de plîns:

– A murit Nichita! Vai, vai, ce nenorocire, nu-mi vine să cred! Nu pot să stau în casă, trebuie să ne vedem, îmi vine să urlu! Doamne, de ce faci crime?

Am venit să-1 iau de acasă, tot pe zăpadă, tot pe viscol, ne-am dus la doi paşi de modestul apartament de bloc în care locuia marele poet, în Piaţa Amzei, am intrat la „Mignon“, unde tăifăsuiserăm şi cu el de cîteva ori, şi pînă tîrziu, după miezul nopţii, am făcut priveghiul nostru, în doi, la creştetul imaginar al acestui om unic în Istoria culturii române.

Astăzi, „Săptămîna“ noastră dragă a fost ucisă cu sînge rece. Le stătea multora în gît. Şi ruşilor, şi evreilor, şi americanilor. Mai exact, unora dintre ei, care au confundat tot timpul ţara asta. Stricase multe ploi. Demontase multe cărămizi ale bîrlogului de şacali de la „Europa liberă“, unde se înfrăţiseră sioniştii şi fasciştii, într-o stranie împerechere contra-naturii. În repetate rînduri, Barbu mi-a spus: „Îi urăsc pe americani mai mult ca pe ruşi! Pentru că ne-au vîndut la Yalta ca la oborul de porci! Mă c.. pe Roosevelt şi pe Churchill! Două bestii!“. Dar, orice rău a spre bine. Prima măsură culturală a Puterii nou instalate a fost, iată, una anti-culturală, adică desfiinţarea unei reviste de tradiţie! Acum, încep să se clarifice multe. Asta nu-i „revoluţia“ noastră. Şi nici a Poporului Român. Aici e vorba de răfuieli, de reglări de conturi. Mare minune de nu ne-or aresta, doar „Europa liberă“ e la Putere acum, nu-i aşa? Îmi pare rău de Patronul. E o lovitură cruntă, care îl va zdruncina serios. El, probabil, o să aibă pensie. Eu, mai mult ca sigur, mă îndrept către o vreme grea, fără nici o sursă sigură de venit. Măcar de-aş încasa banii pe piesa de teatru de la „Tănase“! Dar nu, n-o să văd nici o leţcaie de aici, pentru că tot azi s-a întîmplat o altă mîrşăvie: în jurul orelor 14 primesc un telefon de la o prietenă că piesa mea „Toată lumea ştie fotbal“ a fost scoasă de pe afiş! După numai 5 reprezentaţii, timp în care nici nu căpătase aprobarea forurilor de partid şi de stat, pînă nu mă „cuminţesc“. Propunerea de eliminare din repertoriu a acestei comedii sociale a aparţinut unui alt evreu, Biţu Fălticineanu, care cu numai un an în urmă îmi spunea:

- Dom’le, are atîta haz piesa asta, încît aproape că nici nu are nevoie să fie montată, stau actorii pe scaune, ca la un spectacol-lectură, îşi dau replicile şi lumea se tăvăleşte de rîs!

În mare, aşa a fost, adică cele 5 reprezentaţii au avut un real succes la public, pentru că totul era foarte curajos, o critică a realităţilor imediate, care îi speriase pe mulţi. Cine i-a ţinut isonul lui Biţu? Nimeni altul decît fostul meu prieten Alexandru Arşinel, care a plusat şi a cerut să fie distruse şi afişele, şi decorurile, şi cortina. „Tot, tot, tot!“- striga el ca un apucat.

Ce zace în oameni! Pe Arşinel îl văzusem pentru prima oară, pe viu, în 1974, la Barul Atlantic. Îşi depăna ultimele aventuri la masă cu Nicu Ceauşescu, fuseseră cu o seară înainte la un chef prin Drumul Taberei, actorul plecase ceva mai devreme, „moştenitorul“ mai rămăsese pînă la ziuă şi o facuse lată, îngurgitînd vreo 2 sticle de whisky, isprăvi la care Arşinel a reacţionat fluierînd admirativ:

- Măi, Nicuşor, măi, dar ce rezistenţă poţi să ai! Ai stat pîn’ la ziuă? Ai băut atîta? Formidabil! Şi gagicile alea?

Nu era un secret pentru nimeni că Arşinel îi furniza femei lui Nicuşor, în special din acelea care roiau în jurul Teatrului de Revistă. Drept răsplată, odrasla l-a ajutat să se mute în vilă, în Cotroceni, şi i-a oferit şi un număr scurt de maşină, 3-B cu încă 3 cifre. Ulterior, Sandu a fost promovat secretar P.C.R. al Teatrului. Tot timpul a fost omul Securităţii - de altfel, băiatul lui se însurase cu fata maiorului de Securitate Mihai Stan, care mai venea pe la noi, pe la Agerpres, şi se închidea cu Adrian Riza în birou. În octombrie 1987, la nunta mea, Arşinel a avut amabilitatea să vină la cununia civilă, desfăşurată la Primăria din Piaţa Amzei, dar la cea religioasă, care avea să fie celebrată după numai cîteva minute, în Biserica Amzei, a dispărut. Îşi strica dosarul, el era programat să ajungă departe. De-a lungul anilor, ne-am mai văzut la Sevilla, în neuitata zi de 7 mai 1986, parcă şi pe la Nicosia, tot cu Steaua. O dată m-a rugat să intervin la generalul Ilie Ceauşescu, pentru a-1 lua pe băiatul lui la Clubul Steaua. Am vorbit. La mijlocul lui decembrie 1989, mai precis la 15 decembrie, după primele 4 reprezentaţii ale piesei mele, directorul teatrului, Vasile Donose, mi-a telefonat:

– Mîine e sîmbătă. Ne-a chemat tovarăşul secretar Croitoru pînă la Primărie. Vine şi secretarul nostru de partid, Arşinel, cu lista de modificări.

Îmi răsună în minte defilarea noastră pe holul principal al Primăriei, de la etajul I: eu, la mijloc, flancat de Donose şi Arşinel. Amîndoi, prietenii mei. Ieri, mă duceau la tăiere puşi de regimul comunist. Azi, mă duc la tăiere puşi de regimul anarhic. Nu-i nimic. Eu tot îi voi iubi, doar asta e morala creştină, nu-i aşa? Tot astăzi, spre seară, sînt informat de cineva care lucrează la „România literară“ cine a fost tartorul principal al arderii pe rug a piesei mele: nimeni altul decît Valentin Silvestru! A venit radios în redacţie, la Casa Scînteii, şi s-a umflat în fălcile alea fezandate de trai bun:

– Azi am asistat la o scenă memorabilă: a fost dat jos afişul piesei lui Vadim, nu-i aşa că e cu totul minunat?

Da, e cu totul şi cu totul minunat, dar asta nu înseamnă, meştere, că dumneata o să ai mai mult talent. N-ai avut şi n-o să ai niciodată talent dramatic, de-aia te-a şi tăvălit tot timpul Paul Everac, eşti uscat ca bidineaua aia cu care lucrai pe vremea cînd erai zugrav şi te chema Moscovici, de n-ai putut isprăvi nici 4 clase. Aşa-zisa d-tale piesă (transformată şi în film artistic), intitulată „Tufă de Veneţia“, este un jalnic produs al unui mestecător de vorbe care a rămas în România nu din patriotism (?!), ci pentru că în orice altă ţară din lume, inclusiv în Israel, ar fi fost candidat sigur la şomaj, sau la rupt bilete la uşa vreunui cinematograf. Ofensiva iudeo-ţigănească e în toi! Într-o singură zi, două izbituri în plin: moartea revistei „Săptămîna“ şi moartea piesei mele de teatru! Unde se vor opri bestiile astea? Cînd le va muta Dumnezeu gura la ceafă? Ce se va alege din ţara asta, orbită de pleavă?

Blestemată zi! Parcă toate ies pe dos. Dacă aşa înţelege anul acesta să înceapă, atunci m-am lămurit. L-am văzut dimineaţa la televizor pe Fănuş Neagu, acordînd un interviu Lucreţiei Lustig, în care vitupera împotriva fostului prim-secretar de la Brăila, demascîndu-1 pe motiv că el „mînca două găini cu mujdei la prînz, iar ţăranii – biscuiţi, şi copiii – magiun cu mămăligă“. Îi mai dă şi numele – Anton Lungu – ca să fie mai uşoară misiunea linşajului public. Nu ştiu cîte găini o fi mîncat acest Lungu, mai mult ca sigur că nu putea mînca numai găini, zi de zi, ani întregi, dar nu pot să-l înţeleg pe Fănuş: de ce face el chestii de-astea? De ce nu pomeneşte nimic despre sutele de mese cu lăutari, cu vedre de vin, cu berbecuţi fripţi, cu peşte la proţap, la care a participat el însuşi, ca invitat principal, atît în judeţul Brăila, cît şi în Bucureşti şi prin atîtea alte locuri ale ţării? Atunci de ce nu i-o fi chemat EL pe ţărani la masă, ca să nu mai roadă biscuiţi, ci un hartan de miel în sos de vin? La un astfel de ospăţ am participat şi eu, alături de Eugen Barbu şi Fănuş Neagu, cînd autorul „Gropii“ primise chiar la Brăila Premiul „Panait Istrati“. După festivităţi, secretarul cu propaganda al judeţului a oferit o masă, la un fel de cramă, la doi paşi de căsuţa unuia din personajele reale ale lui Istrati. A fost frumos, s-a băut şi s-a mîncat, dar mai ales s-a vorbit despre soarta culturii române, care ne durea pe toţi. Fănuş se simţea nespus de bine, era în vervă, doar juca pe teren propriu! Îl preţuiesc mult pe Fănuş, e un mare făurar de limbă română, filmul „Dincolo de nisipuri“ (realizat de Radu Gabrea după romanul lui, „Îngerul a strigat) e o capodoperă, cred că n-aş putea să mă cert niciodată cu el, definitiv, dar are nişte aruncări din astea violente şi pedepsitoare, nu suportă altă convingere, iar dacă zici altfel decît el, om te-ai făcut, te înjură foarte colorat (ROGVAIV), pentru că aşa crede el că trebuie să fie raporturile cu muritorii: el e Shakespeare şi noi sîntem nişte repetenţi. Fii mai milostiv, Nea Fane, uite ce viperă e viaţa, cînd nici nu te aştepţi se întoarce şi muşcă! Tot la televizor se transmite un reportaj realizat de studioul „Alexandru Sahia“ la Morgă, cu toţi morţii din decembrie în pielea goală. Efectul e macabru. Primesc prin poştă o scrisoare de la bătrînul evreu creştinat Ioan Solomon. Mi-a mai scris, de multe ori, am vorbit şi la telefon, e semi-paralizat şi are grozave deficienţe de vorbire. Dar e un om al Bibliei şi e profund moral. Acum, îmi propune în scris înfiinţarea Partidului Naţional Etic, cu membri fondatori Eugen Barbu („scriitor renumit, care în cele 7 volume «Caietele Principelui» dovedeşte preocupări mistice dovedite“) şi Corneliu Vadim Tudor („publicist îndrăgostit la superlativ de Poporul Românesc“ – zice I.S. în scrisoarea lui). Printre cei solicitaţi să se înscrie în acest partid, corespondentul meu îi nominalizează pe Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ioan Alexandru, Antonie Plămădeală, Mihai Golu, Gabriela Moţa, Neaga Graur. Bătrînul Solomon îmi scrie că vrea să evite cuvîntul „creştin“, care face parte din titulatura unor partide sociale din Italia şi R.F.G., „întrucît acest cuvînt este prea sublim ca să intre în frâmîntările politice“. Frumoase intenţii, dar propunerea e o utopie. Cînd privesc în jur şi văd mizeria morală a acestei ţări, mă apucă amocul. Orice am zice noi, România nu e ţara lui Zalmoxis, ci a lui Mitică, nu e ţara lui Eminescu, ci a lui Caragiale.

Zbîrnîie telefoanele. Începe lumea să se dezmeticească. Cel mai mare şi mai crîncen meci Steaua-Dinamo a luat sfîrşit, s-a consumat muniţie cît în cel de-al II-lea război mondial. Extremismul maghiar scoate capul. Apar afişe prin Ardeal, în ungureşte, cele mai multe avînd numai două cuvinte: „Vrem Ardealul“. Mă uit la inconştienţii de la televizor sau de pe străzi, cum cîntă ei ca la meci „Ole, ole, ole, ole/ Ceauşescu nu mai e!“ – bine, bine, Ceauşescu nu mai e, şi-a făcut-o cu mîna lui şi cu pistolul lui Voican, dar ce punem în locul AUTORITĂŢII pe care aţi aruncat-o în aer? A devenit clar că totul a fost o înscenare străină, care a speculat drama unui Popor exasperat, cu foamea în sînge şi frigul în oase. Mi se spune că în 21 decembrie, la celebrul miting din Piaţa Palatului, femeile au fost înţepate cu acul şi s-au aruncat petarde printre picioarele oamenilor, ca să se nască panică. Aceleaşi mîini diabolice, de specialişti străini, au montat la una din ferestrele hotelului „Athénée Palace“ nişte boxe, de unde năvăleau zgomotele înspăimîntătoare ale uruitului de tancuri, ceea ce i-a făcut pe mulţi să intre în panică şi să strige: „Vin tancurile!“. Aici e mînă rusească, în primul rînd. Dacă cineva îşi închipuie că ruşii – care timp de 200 de ani au fost la curent cu fiecare strănut de la Bucureşti – sînt străini de nişte evenimente atît de grave şi de importante, atunci e aerian.

În jurul orei 12 noaptea se difuzează la Televiziune un interviu cu Ion Gheorghe Maurer, fost prim-ministru al ţării. Are aproape 90 de ani. El declară că n-avea încredere în intelectualitate, fiindcă era „prea plecată faţă de Nicolae Ceauşescu“. Fireşte, în categoria asta nu intră Ion Iliescu „principalmente“ (nu ştiu ce înseamnă acest cuvînt). El recunoaşte că a greşit că l-a adus pe Nicolae Ceauşescu în fruntea partidului. Înainte de a muri, Gheorghiu-Dej i-ar fi propus lui Maurer să-i succeadă el, dar acesta a refuzat, pe motiv că taică-său e neamţ, iar maică-sa e franţuzoaică. Păcat de conu’ Jenică, aveam o părere mai bună despre el. Dacă Ceauşescu a făcut atîtea greşeli (şi a făcut, acesta este adevărul!), de ce nu i-o fi spus Maurer în timpul vieţii, de ce n-a ferit ţara de prăpastie? La Telejurnal apare idiotul din Slobozia, Dinescu, într-o şedinţă a Consiliului F.S.N., cu preşedinţii din judeţe. Măscăriciul e scîrbit, are arţag, îşi dă cu părerea în toate, îşi suflecă mînecile, se scarpină în cap, ce-i de fundul lui! Puşlamaua asta a fost toată viaţa un profitor neruşinat. Nu contest că în prima perioadă a activităţii lui a scris şi poezii curate, pe linia mimetică Esenin-Labiş, dar un poet fără cea mai vagă urmă de cultură şi de morală e sortit eşecului, e tentat să scrie la metraj, să inventeze tot felul de şmecherii pentru a se menţine în centrul atenţiei. Obişnuit încă din ultima clasă de liceu cu purcoaiele de bani, cu chiolhanurile, cu premiile C.C. al U.T.C., cu intervenţiile lui Dumitru Popescu pe la şcoală, să nu-l lase repetent „şi anul ăsta“ (vorba lui Nenea Iancu despre Domnul Goe), în fine, cu un climat artificial creat de nişte băgători de seamă, care chiar erau convinşi că în mahalaua ţigănească a Sloboziei a văzut lumina zilei un nou Eminescu şi dădeau năvală să-şi lege şi ei numele de steaua lui – acest Dinescu a clacat lamentabil, fondul golănesc a fost mai tare decît privirea pură asupra lumii. Aşa-zisele lui proteste erau de fapt scrise şi difuzate de nişte vagabonzi îmbătrîniţi în rele, ca acel stalinist care îngurgitează berea şi cîrnaţii Germaniei de pomană, Sami Damian. Toate zgomotele ăstora – Dinescu, Blandiana, Paler, Deşliu ş.a. – nu fac, la un loc, cît rugămintea adresată de Barbu lui Ceauşescu în februarie 1979, în cabinetul acestuia: „Tovarăşe Ceauşescu, daţi o litră de pămînt ţăranilor!“. Sau cît un articol de-al meu despre Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Ionel I.C.Brătianu şi Take Ionescu, „Idealuri“, publicat în 1980, cînd am fost interzis pentru a doua oară. Dar, n-ai cu cine vorbi. Noi sîntem indezirabili. Noi sîntem naţionalişti. N-am socri maghiaro-sovietici. Nici n-am bătut mătănii la şatra lui Gogu Rădulescu. Nici nu m-am ascuns după fustele creţe ale Monicăi Lovinescu. Nici n-am stat în patru labe prin hotelurile păduchioase ale Apusului, precum Cavalerii de Kurlanda, se ştiu ei care. Lume, lume... (Va urma)


CORNELIU VADIM TUDOR


Explicaţie poză: 
Iubirea de mamă a fost unul dintre cele mai puternice motive care au stat la temelia prieteniei de-o viaţă dintre Vadim şi Florin Piersic. Poetul, care n-avea maşină, a fost dus de actor, cu Fordul său, de-atîtea ori la Spitalul Fundeni, unde era internată Doamna Tudor. Fotografia a fost făcută în decembrie 1983, la Librăria „Mihail Sadoveanu“, după lansarea volumelor „Saturnalii“ şi „Istorie şi Civilizaţie“.




Ziarul TRICOLORUL, nr 2311 / 05.11.2011

Astăzi se împlineşte 1 an de la moartea lui Adrian Păunescu...








A trecut 1 an de cînd marele poet Adrian Păunescu s-a înălţat la ceruri. Este foarte greu fără el, şi în politică, dar mai ales în cultura românească. Oameni ca el se nasc rar. Geniul lui a fost dublat de un patriotism care ar fi meritat să fie urmat de mulţi români. Pe măsură ce această idee a iubirii de Ţară era abandonată de toţi analfabeţii şi corupţii care se agaţă de Putere, Adrian Păunescu a continuat să ţină sus steagul românismului, avîndu-l mereu alături pe bunul său prieten, Corneliu Vadim Tudor. Ardealul, mai ales, este mult mai trist fără marele poet. A fost voia lui Dumnezeu să-l ia prea repede la El, dar răutatea de pe această lume i-a grăbit plecarea în eternitate.
Indivizi care n-au făcut nimic în viaţa lor au ajuns să spună despre el că era poetul de curte al lui Nicolae Ceauşescu, Adrian Păunescu fiind între primii menţionaţi în cel mai abject document pe care l-au produs aceşti ani de tristă amintire, „Raportul Tismăneanu“, adică al odraslei de kominternist care a făcut numai rău acestei Ţări. Unul dintre motivele pentru care Traian Băsescu nu va fi iertat niciodată este acela că a permis această mizerie, ba chiar a dirijat-o, atît împotriva lui Adrian Păunescu sau a lui Mihai Ungheanu, cît şi a atîtor altor scriitori care au dat strălucire literaturii române chiar în vremuri de cumpănă. O literatură care nu numai că a existat, dar s-a bucurat de aprecierea a milioane şi milioane de cititori. Astăzi, literatura română nu mai există. Nici cultura română. Rămîne, în schimb, amintirea tulburătoare a marelui om şi a marelui poet Adrian Păunescu, a altora ca el, care au plecat prea devreme şi prea îndureraţi de pe această lume. Dumnezeu să te ocrotească şi să te ţină veşnic, ca pe o flacără vie, în amintirea românilor tăi dragi, iubitul nostru Adrian Păunescu!

Ziarul TRICOLORUL, nr 2311 / 05.11.2011

Încă un sondaj de opinie, care îi face de rîs pe bişniţarii Alin Teodorescu, Mircea Kivu, Sebastian Dâncu *PRM - 31% * VADIM - 42%






În intervalul 17 octombrie - 2 noiembrie 2011, Departamentele de Analiză şi Sinteză ale Serviciilor Secrete au efectuat sondajul de opinie periodic, la comanda şi pentru uzul Administraţiei Prezidenţiale. Datele metodologice au fost următoarele: Eşantion: 3.000 de persoane; Marja de eroare: + 2%; Metodă de lucru: interviu telefonic.
Este prima simulare sociologică în care Traian Băsescu nu mai apare candidat la Preşedinţie, fiind testată şi opţiunea populaţiei pentru funcţia de premier, deşi aceasta este ocupată prin desemnare, şi nu în urma votului direct al populaţiei.

 I. Dacă în luna mai 2012, o dată cu alegerile locale ar avea loc şi alegeri prezidenţiale anticipate, cu ce candidat aţi vota?

1) Corneliu Vadim Tudor: 42%
2) Sorin Oprescu: 22%
3) Crin Antonescu: 21%
4) Dan Diaconescu: 6%
5) Sebastian Lăzăroiu: 4%
6) Elena Udrea: 3%
7) Nu ştiu; nu mă interesează: 2%

II. Dacă în luna mai 2012, o dată cu alegerile locale ar avea loc şi alegeri parlamentare anticipate, cu ce partid sau alianţă politică aţi vota?

1) USL: 40%
2) PRM: 31%
3) Mişcarea Populară: 12%
4) PP - Dan Diaconescu 7%
5) PNG: 3%
6) UDMR: 3%
7) PPMT: 2%
8) Nu ştiu; nu mă interesează: 2%

III. Ce personalitate politică este capabilă să ocupe funcţia de premier al României?

1) Mugur Isărescu 25%
2) Adrian Năstase 21%
3) Victor Ponta 19%
4) Traian Băsescu 12%
5) Teodor Baconschi 7%
6) Teodor Stolojan 5%
7) Victor Ciorbea 3%
8) Klaus Iohannis 3%
8) Emil Boc 3%
6) Altul 2%


Ziarul TRICOLORUL, nr 2311 / 05.11.2011

BIRUL PE „FUMĂRIT” REVINE


Din ciclul „Cum să le mai luăm banii proştilor care ne votează de 22 de ani tot pe noi”, consemnăm o altă măgărie a actualului Guvern, deversată în capul românilor prin declaraţia lui Laszlo Borbely, care ameninţă că din 2013 sau 2015 proprietarii centralelor termice de apartament vor plăti o taxă suplimentară, sub pretextul că acestea „poluează” mediul. Dacă am trăi în altă ţară, ştiind că România a devenit, în ultimii ani, un fel de depozit al deşeurilor mai mult sau mai puţin toxice din toată Europa, iar colegii de partid ai d-lui Borbely sînt campioni ai defrişărilor ilegale şi ai distrugerii a ecosisteme întregi, poate ne-am strica de rîs. Din păcate, fiind cetăţeni ai acestei ţări, nu putem decît să constatăm că supraimpozitarea populaţiei şi, mai nou, înmulţirea amenzilor pentru te miri ce au devenit reguli de „cuminţire” şi reducere la tăcere a celor care, într-un exces revoluţionar, încă mai cred în vorbele goale de conţinut, cum ar fi: „democraţie”, „libertatea cuvîntului”, „dreptul la proteste” etc. Ca să lămurim de la început un aspect important al problemei, ministrul Mediului susţine că aceasta ar fi o directivă europeană, de la care nu ne putem sustrage. Din informaţiile pe care le deţinem de la cetăţeni ai altor ţări europene, ştim că, în aceste state, nu se pune problema instituirii unei astfel de taxe, ci, dimpotrivă, achiziţionarea de electrocasnice din categoria claselor cu consum mic este încurajată. Pe de altă parte, specialiştii oneşti ne avertizează că toate centralele de apartament dintr-o zonă destul de largă nu poluează cît o centrală de cartier, întrucît ele sînt reglate din fabricaţie ca arderea să se producă aproape complet. Fără să intrăm în amănunte tehnice, românii trebuie să ştie că această modalitate de jecmănire a populaţiei nu are nici un fundament, este doar o nesimţită „taxă pe fumărit” obligatorie. Cît despre recomandările UE, dacă ele impun impozite imposibile românilor, propunem să le aplicăm atunci cînd veniturile populaţiei vor fi la acelaşi nivel cu acelea ale cetăţenilor din Franţa, Germania sau Anglia, nici mai devreme, nici mai tîrziu. Cu riscul de a ne sări în cap „bancherii”, „finanţiştii” şi „analiştii economici”, orice om cu minimă cultură generală şi experienţă de viaţă ar trebui să ştie că statele lumii se împart în două categorii: unele care au voie să tipărească bani pentru finanţarea deficitelor bugetare şi altele care nu au voie şi sînt nevoite să se împrumute, suportînd consecinţele de rigoare. Dar acesta este alt subiect, care merită tratat pe larg. Revenind la oile noastre, avem sentimentul neplăcut că impozitarea populaţiei, urmată de amenzi drastice în cazul nesupunerii, este o nouă modalitate de a închide gura celor nemulţumiţi de măsurile Puterii, indiferent de cine o va deţine din 2012, dacă va face parte din aceeaşi gaşcă de partide eternizate la guvernare, dar definitiv compromise în rîndul românilor. Pentru că, fără îndoială, în spatele instituirii acestui impozit cerut, cică, de UE, stau interese financiare uriaşe de aici, de pe malurile Dîmboviţei. Centralele de apartament, prin care românii îşi gestionează consumul în funcţie de nevoi şi de buget şi debranşarea masivă a unor cartiere întregi au dat peste cap socotelile celor care umflă nejustificat factura la întreţinere sau căpuşează, în interes propriu sau de partid, instituţiile care produc şi distribuie căldura în locuinţele românilor. Desigur, se vor găsi şi voci care pot să se opună măsurilor abuzive ale statului mafiot în care ne complacem să trăim. Numai că, de frica amenzilor sau a altor şicane, şi acestea vor fi înăbuşite în faşă. Ţineţi minte cazul românilor care şi-au lăsat CNP-ul atîrnat de uşa de la intrare, de teamă, în cazul în care recenzorul nu-i găseşte acasă? Nu ne-ar prinde mirarea ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, să ajungă să îşi lase în punguţă, la fereastră sau sub preş, plicul cu taxa sau amenda respectivă. Pentru că democraţia „originală” şi somnul naţiunii nasc „monştri” originali, acceptaţi, aplaudaţi şi votaţi de alegători. Ne întrebam: pînă cînd, oare?

RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

Ziarul TRICOLORUL, nr 2311 / 05.11.2011


vineri, 4 noiembrie 2011

Ieri pe Antena 1 in emisiunea "Acces Direct" !

Emisiunea de ieri poate fi revazuta aici:

http://accesdirect.a1.ro/emisiune/Acces-Direct_7825.html

Pentru iubitorii de animale




Dl. Robert Lorencz, director general al Administraţiei pentru Supravegherea şi Protecţia Animalelor, anunţă că acei cetăţeni ai Capitalei care doresc să sterilizeze, gratuit, căţeluşele comunitare se pot adresa la Tel. 0724.04.45.60.

„TRICOLORUL“ nr 2310 / 04.11.2011

MAFIOŢII ŞI PRUDENŢA


După lovitura de Stat din decembrie 1989, stăpînii străini ai României, împreună cu preşedinţii alogeni Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, cu guvernatorul Băncii Naţionale cu primii-miniştri, miniştrii, liderii partidelor politice, exceptînd Partidul România Mare, analiştii politici şi formatorii (manipulatorii) de opinii publice le-au servit periodic românilor următoarele „cuvinte-cheie“: tranziţie, privatizare, bugete de austeritate, măsuri nepopulare, investitori strategici, găuri negre, creştere negativă, recesiune, criză, reforme etc. De la sfîrşitul lunii octombrie a.c., komisarii de la F.M.I., Banca Mondială, Comisia Europeană au aterizat, din nou, la Bucureşti, dar de această dată au adus un nou „cuvînt-cheie“: prudenţa. Preşedintele Băsescu, premierul Boc, miniştrii, parlamentarii şi manipulatorii de opinie, la comandă externă, vorbesc zilnic de prudenţă. F.M.I. şi Banca Mondială vor ca România să aibă un buget prudent în anul 2012.
După întîlnirea din 30 octombrie a.c. de la Palatul Cotroceni, cu komisarii străini care diktează la Bucureşti, preşedintele Băsescu a făcut o declaraţie de presă şi a spus: „Prudenţă, prudenţă şi iarăşi prudenţă pentru a nu irosi sacrificiile pe care le-a făcut populaţia în 2010 şi 2011”. După de trei ori prudenţă, preşedintele Băsescu a precizat, cu referire la anul 2012, următoarele: bugetul trebuie să se bazeze pe prudenţă şi pe responsabilitate; va fi un buget de austeritate; deficitul bugetar va fi redus la 1,9%; începînd cu anul 2009, datoria externă creşte accelerat; sîntem într-un ciclu de rostogolire a datoriilor care ne poate duce, peste un număr de ani, în situaţia Greciei; nu a fost construit nici un kilometru de autostradă cu banii din privatizări; guvernul nu va indexa pensiile în anul viitor; România plăteşte foarte greu lipsa de responsabilitate din 2007-2008 şi ar fi păcat să se hazardeze într-un buget imprudent; nu avem cum să nu împrumutăm bani, de la băncile străine şi la dobînzi mari; vor fi noi reduceri de personal, mai ales în administraţie, prin menţinerea principiului (?!) conform căruia pentru a se face o angajare e nevoie să plece 7 oameni din sistem; reformele importante se vor face prin asumarea de răspundere; sînt un adept al privatizărilor, dar nu un adept al datului gratis; managementul performant privat va face societatea comercială sau compania de stat profitabilă şi apoi ea va fi vîndută, dar pentru preţul corect; pentru zona euro există o prognoză de încetinire a creşterii economice, care va afecta exporturile României.
Neavînd aceste indicaţii preţioase din partea komisarilor străini, Guvernul Boc nu a respectat legea şi nu a prezentat, pînă la 15 octombrie a.c., Parlamentului un proiect de Buget de Stat prudent pentru anul 2012. Oare pentru anii precedenţi, bugetele au fost imprudente? De ce le-au aprobat komisarii străini? Acum, cu ocazia celei de a 3-a evaluari a acordului stand-by, şeful misiunii F.M.I. în România, Jeffrey Franks, a recomandat Guvernului Boc V să continue reformele, mai ales companiile de stat trebuie reformate. Adică, să fie daţi afară conducătorii români ai acestora, iar în locul lor să fie aduşi manageri privaţi străini, plătiţi cu 10.000-50.000 euro/lună, care să le pregătească pentru privatizare, către clienţii F.M.I.! Adevărul este că Guvernul Boc V va întîrzia finalizarea proiectelor Bugetului de Stat şi Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat pentru anul 2012 pînă cînd nu va trece prin Parlament, fără dezbateri şi fără vot, prin angajarea răspunderii, cel puţin următoarele proiecte de legi privind: asistenţa socială; reîmpărţirea administrativ-teritorială; reforma în domeniul medicamentelor; reforma sistemului judiciar. Preşedintele Băsescu a cerut Guvernului „să-şi tragă aer în piept şi să treacă la angajarea răspunderii“. De fapt, pentru komisarii străini şi pentru Regimul Băsescu-Isărescu -Boc, prudenţa are alte înţelesuri, respectiv:
1) Să nu afle Poporul Român: bilanţul tranziţiei şi al privatizărilor; jaful din domeniul bogăţiilor naturale; care este datoria externă şi pe ce s-au cheltuit cele peste 150 miliarde euro, împrumutate după anul 1989; care este planul de rambursare a datoriei externe a României; că în anul 2012 trebuie achitate 20 miliarde euro plus 3 miliarde euro dobînzi în contul datoriei externe.
2) Să nu apară proiecte de lege sau iniţiative legislative ale unor parlamentari ori moţiuni simple ale Opoziţiei privind: oprirea Holocaustului împotriva Poporului Român; structura proprietăţii asupra terenurilor din România, în perioada 1990-2011; transparenţa în privinţa dobîndirii cetăţeniei române, începînd cu anul 1990 şi pînă în prezent.
3) Să nu fie schimbată, în esenţă, legislaţia electorală pentru ca hoţii de voturi să poată fura liniştiţi la viitoarele alegeri locale şi parlamentare, iar apoi să poată jefui Poporul Român şi să îndatoreze România, împreună cu asasinii politici şi asasinii economici, care acţionează după paravanul F.M.I., Băncii Mondiale şi Comisiei Europene.
4) Să nu se ştie că, la cererea F.M.I. şi Băncii Mondiale, Banca Naţională a României va înfiinţa o bancă punte, adică o bancă specială, care va încerca să salveze băncile comerciale străine, care ajung în pragul falimentului.
5) Să nu ceară Poporul Român şi să nu se organizeze un Referendum Naţional în legătură cu concesionarea celui mai mare zăcămînt din lume de aur, argint şi metale rare aflat la Roşia Montană şi pe tema vînzării celui mai mare zăcămînt din lume de cupru, aur, argint şi metale rare, cel de la Roşia Poieni, din Munţii Apuseni. Pentru a economisi banii publici, se impune organizarea unui singur Referendum Naţional în legătură cu zăcămintele extrem de bogate de la Roşia Poieni şi Roşia Montană. Mafioţii străini, sprijiniţi de cei din România, au pus la cale vînzarea şi nu concesionarea, la 18 ianuarie 2012, a zăcămîntului de la Roşia Poieni, estimat la peste 1,5 miliarde tone cupru, peste 1.000 tone aur, peste 2.000 tone argint, la care se adaugă multe metale rare. Vînzarea s-a negociat între mafioţi pentru numai 50-60 milioane euro. Pentru această sumă derizorie se grăbeşte Regimul Băsescu-Isărescu -Boc să vîndă S.C. CUPRUMIN S.A. Abrud şi cel mai mare zăcămînt de cupru, aur şi argint din lume, evaluat la peste 100 miliarde euro. Dacă sînt cu adevărat partide de Opoziţie şi apără Interesul Naţional, atunci P.S.D., P.N.L. şi P.C. vor trebui să depună, de urgenţă, Plîngeri Penale la procurorul general al României şi la D.N.A. pentru a fi cercetaţi cei vinovaţi de subminarea economiei naţionale şi pentru acte de mare corupţie în legătură cu afacerea Roşia Poieni şi Roşia Montană. Dacă nu vor face Plîngeri Penale, în luna noiembrie a.c., înseamnă că în mod tacit acceptă jaful uriaş pus la cale la Roşia Poieni şi Roşia Montană. Liderul P.S.D., deputatul Victor Ponta, a fost procuror şi ştie să treacă de la vorbe la fapte, respectiv cum să acţioneze. Rămîne de văzut dacă i se va permite să sesizeze organele de urmărire penală! De asemenea, senatorii P.S.D., P.N.L. şi P.C. au posibilitatea să blocheze jefuirea Poporului Român pe tema zăcămîntului uriaş de la Roşia Poieni şi a S.C. CUPRUMIN S.A. Abrud, o firmă profitabilă, prin depunerea şi susţinerea unei moţiuni simple, în luna noiembrie a.c. Parlamentarii Opoziţiei au şansa să-şi pregătească succesul electoral din anul 2012 prin organizarea de întîlniri cu alegătorii din colegii, în lunile noiembrie-decembrie a.c., unde să abordeze subiecte legate de: Roşia Montană, Roşia Poieni, Bugetele pe anul 2012, datoria externă, tăierea ajutoarelor sociale, reforma medicamentelor, îngheţarea salariilor şi pensiilor, scumpirea carburanţilor, gazelor naturale, energiei electrice, gigacaloriei şi a alimentelor.
6) Să nu devină transparente sumele plătite de B.N.R. pentru rambursarea ratelor din datoria externă şi dobînzile aferente acestora, care sînt uriaşe. Dobînzile pe anii 2011 şi 2012 sînt mai mari decît sumele alocate anual prin Bugetul de Stat pentru Sănătate. Îmbogăţirea băncilor străine în Regimul Băsescu-Isărescu-Boc  are prioritate faţă de Sănătatea Poporului Român, care este supus la genocid. Acest regim închide şcoli şi spitale, taie ajutoarele sociale, disponibilizează sute de mii de bugetari pentru a putea plăti dobînzi uriaşe la creditele externe şi pentru a spori profiturile exorbitante ale băncilor străine.
7) Să nu se ştie de ce B.N.R. a blocat creditarea agenţilor economici şi a populaţiei prin practicarea celei mai mari dobînzi din U.E. Abia în 2 noiembrie a.c., B.N.R. a decis să reducă dobînda de politică monetară de la 6,25% la 6%, rămînînd la cel mai înalt nivel din Uniunea Europeană.
8) Să nu se molipsească Poporul Român de la greci şi să pretindă organizarea unui Referendum Naţional pentru a afla ce-l aşteaptă în următorii 20 de ani, de pe urma uriaşei datorii externe. În România, ar trebui ca Poporul să se exprime printr-un Referendum Naţional asupra planului de rambursare a datoriei externe şi a programului de austeritate impus de F.M.I., Banca Mondială şi Comisia Europeană.
9) Să nu afle Poporul Român despre intensificarea pretenţiilor Israelului pentru a-i plăti despăgubiri de 20-50 miliarde de dolari pentru cei 400.000 de evrei din teritoriile româneşti ocupate de Ungaria şi U.R.S.S., care au avut de suferit în timpul Holocaustului din al II-lea război mondial. Cifra de 400.000 de evrei a fost recunoscută de preşedintele alogen Ion Iliescu, la Muzeul Holocaustului din Washington D.C., U.S.A. Pe surse, s-a aflat că preşedintele alogen Traian Băsescu a promis că va plăti Israelului suma pretinsă (fără documente transparente) pînă la sfîrşitul mandatului său, în anul 2014.
10) Să nu sesizeze 20 de milioane de români că se duce o politică deliberată de subminare a economiei naţionale, de exterminare a Poporului Român şi de dezmembrare teritorială a României.
11) Să nu se alarmeze românii, mai ales cei din Ardeal, pentru că Ungaria, împreună cu U.D.M.R. şi partiduleţele ungureşti satelit, vrea să organizeze în preajma zilei de 15 martie 2012 referendumuri locale în judeţele Covasna, Harghita şi Mureş pentru modificarea delimitărilor teritoriale şi înfiinţarea aşa-zisului „ţinut secuiesc“, fără secui.
12) Să nu priceapă Poporul Român că F.M.I., Banca Mondială şi Comisia Europeană nu-şi asumă nici o responsabilitate pentru dispoziţiile date Regimului Băsescu-Isărescu-Boc şi nici nu suportă vreo consecinţă. Experimentele inumane se fac pe milioane de români, iar bun de plată este Poporul Român, care suportă toate consecinţele.
Jeffrey Franks a declarat la Guvernul României, unde i-a convocat pe liderii Puterii (P.D.L., U.N.P.R., U.D.M.R. şi deputaţii minorităţilor etnice), în ziua de 2 noiembrie a.c., că: „România se îndreaptă spre furtună“. În realitate, Holocaustul împotriva românilor şi criza datoriilor suverane vor provoca multe cutremure, cu intensităţi diferite, în toată ţara şi în toate domeniile vieţii economice, financiar-bancare, sociale, culturale şi politice.

Dr. GHEORGHE FUNAR
Secretar general al P.R.M.
Preşedintele Filialei P.R.M. Cluj

Ziarul TRICOLORUL, nr 2310 / 04.11.2011

miercuri, 2 noiembrie 2011

Decizie PRM 03 noiembrie 2011 !

Ziarul TRICOLORUL, nr 2309 / 03.11.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (VIII)




3 ianuarie 1990. Înaintez cu greu în Noul An. Nu mă pot obişnui cu cifra de 1990. Fiind un paseist, gîndul mă poartă înapoi, în secolul trecut. Tot ceea ce era frumos se petrecuse pînă în 1890, an care îi găsea pe Eminescu şi pe Creangă în pămînt. Dar, ce uşor zboară telegarii gîndului! Fireşte că n-are nici o legătură. Păcăleala cea mare a trecut. A devenit limpede că fosta echipă stalinistă, îndepărtată de Ceauşescu de la Putere şi pusă cu botul pe labe, s-a răzbunat sîngeros. Nu singură, că n-avea snagă în ea, ci cu ajutorul Moscovei şi al altor Puteri străine. Aici e mîna lui Gorbaciov, care, ca orice om însemnat cu o pată de la natură, e foarte periculos (Raisa, nevastă-sa, e tătăroaică, iar tribul ei de şamani şi vrăjitori l-a ajutat mult pe mujicul rus). L-am văzut pentru prima şi (probabil) ultima dată în urmă cu cîţiva ani, realizam un reportaj pentru revista „Actualitatea Românească“, eram la Muzeul Ceramicii şi Sticlei (fostul Palat Ştirbey, de pe Calea Victoriei, peste drum, oblic, de C.S.P.) – cînd am ieşit afară trecea coloana oficială de maşini, pe Calea Victoriei, am apucat să văd figurile şi pălăriile lui Ceauşescu şi Gorbaciov. Victima şi Călăul. Tot aşa, destul de fugitiv, am văzut la Bucureşti tot felul de personalităţi, de la De Gaulle şi Fidel Castro, pînă la Richard Nixon, Leonid Brejnev, Santiago Carillo, Kim Ir Sen, Todor Jivkov, Kurt Waldheim... Astăzi, unii dintre ei sînt morţi. Tînărul Gh. Asachi fusese mai norocos decît mine: îl văzuse la Palatul Schönbrunn din Viena pe Napoleon Bonaparte! Alt veac, alt calibru. „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii“ – scria Eminescu, despre Secolul XIX, desigur – dar mi se pare că mult mai bine se aplică memorabilul său vers Secolului XX. Un veac care i-a avut în miezul său pe Napoleon, pe Goethe, pe Beethoven, pe Verdi, pe Balzac, pe Byron, pe Puşkin, pe Dostoievski, pe Tolstoi, pe Wagner, pe Hegel, pe Garibaldi, pe Goya, pe Ibsen, pe Chopin, pe Edison, pe Jules Verne, pe Bălcescu şi pe însuşi Eminescu – nu putea fi al „saltimbancilor şi irozilor“. Din ce fundătură a timpului o fi apărut Silviu Brucan? În ce categorie a monştrilor să-l amplasăm? E saltimbanc? E irod? Da, a irod arată, dar cu literă mare, adică Irod Nebunul, care a omorît-o şi pe nevastă-sa, Mariana (Miriam), dar i-a lichidat şi pe cei 3 fii ai săi, astfel încît împăratul Octavian Augustus a putut rosti faimoasa frază: „Aş prefera să fiu purcelul lui Irod decît copilul lui“. Dacă acest Saul Bruckner a suferit în Dămăroiaia (şi acesta e unicul indiciu al valorii lui de rezistent), eu propun să fie aleşi în fruntea ţării toţi locuitorii cartierului respectiv şi ai altor cartiere mărginaşe, ca şi ai tuturor satelor care aveau (şi mai au!) closet în fundul curţii şi case dărăpănate. Păi, ei n-au suferit la fel?
Încerc să-mi omor timpul cu ceva. Caut prin hîrtii toate scrisorile şi dedicaţiile măgulitoare ale unor oameni, unii chiar personalităţi, poate le strîng într-un volum. De ce? E nevoie să mă justific, să mă apăr? Am scrisori şi dedicaţii de la Gheorghe Eminescu, Dumitru Murăraşu, Ioan Masoff, Augustin Z.N. Pop, Edgar Papu, Mitropolitul Olteniei, am fotografii împreună cu Ana Aslan, Alexandru Giugaru, Romulus Vulcănescu, Dumitru Fărcaş, Ştefan Pascu, i-am cunoscut pe preşedintele Austriei şi pe suveranul Statului Monaco, Prinţul Rainier – dar ce mai contează toate astea acum? Eu am căzut de cealaltă parte a baricadei, sînt fixat într-un insectar diabolic al „Europei libere“. Îmi descopăr o bucurie secretă, de care nu mă credeam capabil: cu cît se ceartă ăştia mai mult între ei, cu cît sînt tulburări mai mari, cu atît mai abitir lumea regretă liniştea de dinainte şi, implicit, păcatele de care sînt astăzi acuzat vor deveni virtuţi. Mă întorc în faţa televizorului, aici e bătaia alviţei. Meteorologii englezi au stabilit că 1989 a fost cel mai călduros an din 1659 încoace, de cînd funcţionează serviciul lor specializat. Asta înseamnă că au avut loc explozii solare, care au influenţat viaţa pămînteană. Chestia este: trebuia schimbat ceva? Bineînţeles că trebuia. Îmi vin în minte acum numai două incidente cu Securitatea: prin 1973, aflîndu-mă la Salonul Spaniol cu fotograful Emanuel Tînjală, ziaristul Elisei Tarţa şi două tinere frumuşele, am avut inspiraţia de a spune un banc cu Lenin, dar toată conversaţia noastră era înregistrată, aşa după cum avea să-mi spună fotograful Constantin Cioboată, care aflase de la un securist, şi aşa după cum mi-a mărturisit şi şeful localului, Viorel Păunescu, care mi-a mai zis că în repetate rînduri îmi erau puse sub scrumieră microfoanele Securităţii. Al doilea episod s-a petrecut într-o noapte de aprilie a anului 1986, cînd Steaua Bucureşti zdrobise cu 3-0 pe Anderlecht şi se calificase în finala Cupei Campionilor Europeni la Fotbal: atunci, în acel entuziasm de nedescris, m-am dus cu Eugen Barbu la Restaurantul Chinezesc, direct din vulcanul stadionului iluminat cu torţe, l-am rugat pe frate-meu, Marcu, să-l caute pe antrenorul Stelei, Emeric Jenei, şi să-i spună unde sîntem, după o oră acesta a apărut, fericit, am stat la poveşti şi taclale pînă pe la vreo 3 dimineaţa (deşi nu era voie, dar momentul era special!), numai că la o masă alături ne imprima continuu un ofiţer de Securitate! Şi asta ne-a spus-o şeful localului, pătimaşul dinamovist Dorel Ţurlui! Acum ce-o fi avut de imprimat banditul ăla la o discuţie de fotbal  într-o noapte de carnaval popular? După mai mult timp de la cucerirea trofeului european de către Steaua, generalul Ilie Ceauşescu mi-a spus în biroul lui de la M.Ap.N., unde era un frig de scoteai aburi pe nas, iar el stătea cu mantaua pe el:
– Abia acum, la 6 luni de cînd Steaua a cîştigat Cupa, am putut şi noi să-i răsplătim pe băieţi în mod oficial. Ştii cine ne-a împiedicat? Ministerul de Interne! S-au purtat cu noi de parcă am fi săvîrşit un act de înaltă trădare faţă de ţară, ne-au reclamat, ne-au pus beţe în roate, i-au urmărit pe jucători, au intervenit la şeful statului, dar cîte n-au făcut?
Să mai pomenesc şi de scena de pomină de pe Stadionul Ghencea, cînd un arbitru ticălos i-a furat pe stelişti într-un meci cu cei de la Dinamo (sau de la Victoria, nu mai reţin exact), iar din tribuna oficială s-au auzit nişte ţipete: „Aşa ne furaţi mereu! Voi, generalii de la Interne, le daţi paşapoarte arbitrilor, şi valută, şi carnete de conducere, asta e explicaţia, îi aveţi la mînă pe toţi, de-aia tremură în faţa voastră!“. Mahării de la Miliţie şi Securitate îngheţaseră. Am întrebat nişte militari cine e persoana asta atît de curajoasă. „E Zoe Ceauşescu!“ – a venit răspunsul. Ce vreau să spun prin asta? Se instaurase o atmosferă de spaimă şi teroare, cu mai mulţi răspunzători. Acea lume era bolnavă şi nu se lăsa vindecată, nu permitea nici măcar deschiderea unei ferestre, ca să intre puţin aer proaspăt. Îmi vine în minte ce-mi povestea Mădălin Voicu despre Nicu Ceauşescu, cu care copilărise, îi altoia prin anii ’50 tatăl lui Nicu (viitorul şef de stat) cu umeraşul de haine, că făceau numai trăznăi în Grădina Ioanid, lîngă care locuiau ambele familii în acea vreme. Într-o noapte, pe la 4 dinspre ziuă, la geamul lui Mădălin s-au auzit nişte bătăi puternice. Era Nicu, întors de la un chef, care i-a strigat: „M-am săturat de atîta minciună!“. Din păcate, din pricina lui închisese maică-sa toate restaurantele din ţară, la ora 10 seara, ca să nu mai chefuiască, nu-i duceam noi grija... Şi în familia aceluiaşi Ion Voicu, un înalt demnitar al aceluiaşi regim, Dumitru Popescu, a rostit la o agapă un adevăr pe cît de simplu, pe atît de profund: „Niciodată n-a fost mai bine şi mai rău ca acum!“. Abia azi, la două săptămîni de la căderea acelui regim, îmi dau seama cîtă dreptate avea!
A început dezmăţul pe micul ecran. Nu credeam să apuc ziua să văd secvenţe din filmul semi-porno „9 săptămîni şi jumătate“! Îl văzusem pe video, cu cîteva luni urmă, şi, în afara muzicii şi a calităţii imaginii, totul mi s-a părut cam tras de păr. Acum se dă şi la Televiziunea Română! În Occident, ai zeci de posturi şi canale, poţi opta, pe cînd la noi? La noi totul devine aproape obligatoriu, iar la un tineret fără educaţie sexuală sănătoasă, asemenea stimulenţi pot duce la complicaţii. Tot la televizor apare colonelul Corneliu Diamandescu, care ne spune cum a fost arestat Ceauşescu: s-ar fi refugiat la Institutul de Seminţe de lîngă Tîrgovişte. Un ofiţer de Miliţie a venit şi i-a întrebat, pe el şi pe ea, dacă sînt sănătoşi. I-a minţit că a venit să-i salveze. S-au urcat într-o maşină de radar, cu încă un miliţian. S-au dus pînă la Comitetul Judeţean al P.C.R. Acolo era strînsă prea multă lume, care, culmea, credea că cei doi sînt în clădire. Apoi au întors pe roţi şi s-au îndreptat spre Combinatul de Oţeluri Speciale, dar nişte automobilişti i-au recunoscut, s-au luat după ei şi le-au ciocnit maşina. În timpul ciudatei curse, un miliţian i-a întrebat de ce-au înfometat populaţia. Ea ar fi răspuns tot cu o întrebare: „Ai văzut dumneata vreun om mort de foame în România?“. Apoi, celălalt miliţian a vrut să ştie de ce făcuseră programul TV numai de două ore pe zi. La care Ceauşescu a răspuns: „Ca să nu obosească Poporul şi să poată munci a doua zi“. Gafă mare, colosală, a lui Ceauşescu! Romanii nu erau proşti cînd lansaseră formula „pîine şi circ“. S-ar putea ca nu întodeauna un conducător să le ofere pe amîndouă, dar măcar o supapă trebuie deschisă. Din păcate, Ceauşescu le suprimase pe amîndouă: pîinea noastră cea de toate zilele lua drumul străinătăţii, iar circul, adică distracţiile, ce să mai vorbim! Una dintre principalele vinovate pentru prăbuşirea morală a românilor a fost ea, Televiziunea, această Sodomă a României (Gomora era Casa Scînteii). Sper că nu mă va cuza nimeni şi de degradarea programelor TVR, pentru trei motive: 1) Eu n-am lucrat niciodată la Televiziune; 2) Reportajele de scriitor, pe care le făceam cam o dată la 4 luni, erau întotdeauna masacrate de vizionări şi mi se spunea de la obraz că nu vor intra dacă nu băgăm şi aia, şi aia, şi ailaltă; 3) Datorită scandalului declanşat de rabinul Moses Rosen, dar şi din pricina zelului politruc al directorului Petre Constantin (care mă ura prin ricoşeu, fiindcă îl ura pe Barbu, încă de pe cînd conducea propaganda Capitalei, iar Patronul îi crea mari greutăţi!), eu n-am apărut absolut deloc, timp de 6 ani, între 1984-1990. Măcar în spectacolul realizat de mine şi de Gheorghe Vitanidis, de 1 Decembrie 1983, la Sala Polivalentă, cu Ceauşescu în sală, aveau să cînte, pentru prima oară pe postul de Televiziune, imnurile mîndriei naţionale, „Treceţi, batalioane române Carpaţii“ şi „Presăraţi pe-a lor morminte“ – plîngeau generalii în sală. Aşa e, Dumitru Moroşanu, că doar împreună am tot transpirat pentru cîntecele astea? Să mai lămuresc ceva: au început să se audă voci că pe scenariile unor spectacole festive aş fi încasat sume exorbitante. Iarăşi se minte: pentru fiecare din cele cca. 10 spectacole realizate (în special cu Ansamblul Armatei şi Rapsodia Română), am primit între 2.500 şi 4.000 de lei. Au existat cazuri cînd am fost plătit cu 40 de lei pentru un sonet – mă refer în special la un grupaj de 10 sonete, publicate în 1982 în „Săptămîna“, pentru care am fost plătit cu... 400 de lei! Cînd i-am spus lui Al. Pintea, şef de sector al C.C. al P.C.R., mi-a răspuns că nu crede şi că, dacă totuşi e adevărat, el va mînca ştatul de plată. „Poftă bună!“ – i-am urat. Discuţia avea loc la Sala Flacăra din Casa Scînteii, cînd m-am luptat ca un leu pentru salvarea revistelor de Istorie, atacînd-o foarte dur pe Aneta Spornic, ministrul de atunci al Învăţămîntului. „Daţi-l afară! Să-l punem în discuţie!“ – strigau atunci toţi politrucii, în frunte cu unul de la ziarul „Munca“, Cornel Piloff. Noroc că mai există martori, în frunte cu Ion Mitran („Scînteia“), Ion Cumpănaşu (Agerpres), Ion Pavelescu şi Maria Costache („România liberă“) ş.a. Astăzi, dizidenţii sînt alţii. Echipa „Europei libere“. Cavalerii de Kurlanda. Într-o emisiune realizată de Grupul pentru Dialog Social şi prezentată la Televiziune, Al. Paleologu zice de Nicolae Ceauşescu: „sinistra bestie oligofrenă“. Vai, vai, se poate, coane Alecule, un intelectual aşa subţire ca matale să vorbească aşa de urît? Păi în 1968 nu-l lăudai pe Ceauşescu, nu-i trimiteai telegrame? Apare şi unul Gabriel Liiceau, care fusese „ciuca bătăilor“ într-un serial al lui Barbu. Acest Liiceanu, care e ţigan sadea, vorbeşte de „calitatea cărămizii umane“. De fapt, el citeşte un „Apel către lichele“, fiind anturat, la un fel de prezidiu, de Octavian Paler. Mă uit la faţa de mort a acestui Paler – nu-i tresare nici un muşchi, nu se simte vizat de Liiceanu, deşi Paler a fost şi a rămas una din marile lichele ale acestui secol românesc. Unii zic că eu n-aş avea dreptul moral să-l critic, fiindcă m-ar fi angajat la „România liberă“. Nu m-a angajat el, ci Pan Solcan. El nu mai ştia cum să mă dea afară. În 22 august 1973, pe la ora 4 după-amiază, după ce plecase toată lumea de la ziar, fiindcă a doua zi era Sărbătoarea Naţională, am îndrăznit să plec şi eu. Mă aştepta o balerină frumoasă, Zîna, să hoinărim prin Parcul Herăstrău. La ieşire, cu cine dau nas în nas? Cu Paler, care venea în inspecţie!
– Ce-i cu tine? De ce pleci de la ziar, cînd e număr festiv? Treci înapoi!
M-am întors din drum, ca la cazarmă, şi i-a dictat secretarei ăleia fioroase, Amalia, o mustrare scrisă cu avertisment! În următorii 2 ani mi-a mai trîntit două sancţiuni din astea. Relaţiile lui Paler la C.C. al P.C.R. şi la Securitate erau total speciale. În fond, el a fost tot timpul omul Securităţii în presă. În aprilie 1973, cînd am vrut să scriu despre bătaia inumană pe care i-o administrase un regizor unei balerine, care, pe un viscol teribil, îndrăznise să întîrzie la o filmare, Paler m-a chemat la el şi mi-a spus pe un ton răstit, cu martori:
– Băi, pletosule, cine te-a plătit să te iei de Athénée Palace? Tu nu ştii că acel regizor face spectacolul la barul respectiv? Acum m-a sunat de la cabinetul tovarăşului Ceauşescu, că a reclamat directorul Iulian Vintilă. Să scoţi imediat articolul!
Zadarnic am încercat să-i explic că nu era nimic politic aici, un regizor a călcat în picioare o balerină şi orice bărbat care se respectă trebuie să ia atitudine. Nimic, Paler era stană de piatră. Cariera lui era mai presus de orice. După cîteva luni, am fost mutat disciplinar la revista „Magazin“. Nu pricepusem de ce, doar ţinusem cu succes toate rubricile ziarului: „Alo! 17.11.47“, „Zig-zag“ şi „Cotidianul“. Avea să mă lămurească colegul meu, Marius Georgescu:
– Te-ai despărţit de fata lui Vintilă, n-ai vrut să o iei de nevastă? Asta e, taică-su s-a răzbunat, a trimis doi ofiţeri de Securitate la Paler să-i ceară să te dea afară, fiindcă spui bancuri cu regimul, cu Ceauşescu, eşti un element periculos. Ştii cum e Paler, a cedat imediat...
Pe urmă, după ce am făcut Armata, în octombrie 1975, cînd deja trăiam cu numai 800 de lei pe lună (acelaşi Paler îmi făcuse doar jumătate de normă!), m-a pus necuratul să spun în birou nişte întîmplări cu Nicu Ceauşescu şi cîteva bancuri politice. De faţă erau colegii mei Gh. Brătescu (lucrase în grupul de presă al lui Ceauşescu, ca ziarist şi securist cu ochelari negri), Dumitru Mateuţă, Daniel Cocoru şi o colegă, Magda, transferată de la Oradea. Istericul de Brătescu a sărit ca ars:
– Domnule, nu-ţi permit să spui bancuri cu conducerea de partid şi de stat! Părăsesc biroul în semn de protest!
Şi l-a părăsit, dar nu s-a dus să fumeze sau să se uşureze, ci direct la Securitate! A doua zi a fost anchetă, zarvă mare: mai mulţi ofiţeri i-au interogat pe ceilalţi 3 colegi, care, tremurînd ca varga, au spus tot ce auziseră. Apoi, anchetatorii s-au dus la Paler. Terenul era pregătit: atotputernicul membru C.C. al P.C.R. şi deputat M.A.N. mi-a desfăcut imediat contractul de muncă! Ce-i drept, de ruşinea celorlaţi din conducerea ziarului i-a telefonat lui Theodor Marinescu, şeful secţiei de presă de la C.C. al P.C.R.:
– Tovarăşe Marinescu, e un ziarist excepţional, are o cultură vastă...
La care Diţi a întrebat (după cum s-a putut deduce din fluxul dialogului):
– Atunci de ce îl mai dai afară?
Paler a dat din colţ în colţ:
– N-am încotro, sînt interese mai mari, nu pot prin telefon...
În stilul diversiunilor epocii, mi se inventase un proces de plagiat (?!) – cică furasem un articol din revista „Sinteza“ a Ambasadei S.U.A. şi-l publicasem în revista „Magazin“. Da, era un articol de ştiinţă, despre Lună sau Venus, nu mai ştiu exact, îl reprodusesem în „Magazin“, aşa cum făceau toţi colegii din presă, inclusiv Aurel Dragoş Munteanu şi Coman Şova, numai că NU semnasem articolul cu numele meu, că doar nu eram nebun. Confuzia s-a datorat unui secretar tehnic, care văzînd zeci de materiale date la cules, a întrebat al cui e articolul respectiv şi mi-a trecut din oficiu numele, aşa încît plagiatul era gata! Ce să-ţi spun, după ce mi se jucase, la vîrsta de 18 ani, prima piesă la Radio (cu Ştefan Ciubotăraşu, Virgil Ogăşanu şi Valeria Seciu), după ce publicasem mii de poezii şi articole, după ce participasem la Festivalul Mondial de Poezie de la Struga (Macedonia), aveam eu nevoie să fur (?!) un pîrlit de articolaş despre o planetă! Eu, care ştiu aproape totul despre America, pînă şi amănunte pe care nu le cunosc nici măcar specialiştii americani (ca de pildă folosirea, pentru prima oară, a termenului AMERICA, în 1507, de către cartograful german Martin Waldseemüller, sau moartea lui Washington, la 1799, după o escapadă amoroasă pe timp de iarnă, şi îngroparea lui la Mount Vernon). Îmi mai aduc aminte că în 1976, cînd Virginia Pană (nora lui Saşa Pană) îmi ceruse să scriu un scenariu despre Ştefan cel Mare, pentru Teatrul Radiofonic pentru Copii şi Tineret, colega ei de la Radio, Mioara Paler, a pus-o în gardă:
– Nu-i bine să lucrezi cu Vadim, e cercetat de Securitate!
Dar cîte n-aş putea scrie despre Paler! Ce avantaje uriaşe a avut el de la Gospodăria de Partid! Vilă în Cotroceni, maşină nouă (culoarea albastră, a Securităţii), cumpărată cu numai 32.000 de lei, număr dat tot de Securitate, 1-B-932, călătorii în toată lumea, din America Latină pînă în Asia, Africa şi toată Europa! De ce-o fi fost el expulzat din Italia, ca persoană indezirabilă? Fiindcă era agent! Iată-l acum lîngă Liiceanu, încuviinţînd grav, cu grimasa lui de Iudă bolnavă de stomac, „Apel către lichele“. Aşadar, către el însuşi.
Trec pe ruşi. Nu prind nici o imagine prea grozavă, dar măcar îmi fac o idee. Îl văd pe cunoscutul Nicolae Moraru, care apare în plovăr negru şi vorbeşte ruseşte! Nu pricep nimic. În afară de vreo 20 de cuvinte răzleţe şi de expresia cinematografică „amerikanskii bandit“, nu s-a lipit nici un strop de limbă rusă de mine, deşi am urmat vreo 6 ani la şcoală. Aşa e cînd înveţi ceva cu forţa. Mă joc la butoane. Trec înapoi pe români, unde îi văd tot pe ruşi. Nu e altul decît Alexandru Stark, care a fost trimis la Moscova şi opreşte lumea în stradă, întrebîndu-i pe muscali tot felul de chestii despre revoluţia română. Ce-o mai vrea şi hahamul ăsta rusificat? Nu putea lipsi Dan Hăulică, alt „dizident“ – în urmă cu cîţiva ani a fost dat afară din fruntea revistei „Secolul XX“, fiindcă se ţinea numai de voiajuri prin Occident şi de nişte chestii dubioase. Cine l-a pus la loc în 24 de ore? Nicolae Ceauşescu, sensibilizat de colecţionarii de tablouri de prin C.C. al P.C.R., Ştefan Andrei şi Cornel Burtică. În fine, primesc telefon de la Ortansa Stănescu, actriţa care a jucat în piesa mea „Toată lumea ştie fotbal“.
– Vadimuţă, cu cine crezi că m-am întîlnit azi? Cu nevasta compozitorului Adrian Enescu, colega mea de la Teatrul de Comedie, Adina Popescu. Ştii ce mi-a zis? (Îmi era indiferent. Oricum, nu mă puteam aştepta la nimic bun, parcă trăiesc nişte scene de-ale lui Caragiale, numai că personajele nu mai sînt mînjite cu chinoroz, ci cu sînge).
– Şi ce ţi-a zis, mă rog?
Distractiva Ortansa, care a moştenit de la bătrînul ei tată din comuna giurgiuveană Gogoşaru un simţ al dreptăţii extraordinar, se ambalează:
– Mi-a zis aşa: „Ortansa, nu e bine, nu e în interesul tău să-l aperi pe Vadim. Eu ştiu ce se vorbeşte prin cercurile noastre, ai mare grijă...“. Ce zici de proasta asta?
Ce să zic? Nu-i primul şi nici ultimul om care-mi întoarce o faţă hidoasă. Pe actriţa respectivă o cunosc din 1976, fuseserăm împreună la Mărăşeşti, la un spectacol organizat de „Scînteia tineretului“, împreună cu Jeanina Matei, Mircea Dinescu, Benedict Popescu, N. D. Fruntelată, Vasile Căbulea. Timp de vreo 15 ani n-a recitat la Radio şi TV decît versuri partinice. Între timp, s-a măritat cu un evreu, care a împrumutat numele celui mai mare compozitor român, Enescu. Acum, duduia actriţă o fi şi ea vreo dizidentă. Fug toţi mîncînd pămîntul, să-şi scape pielea. Nu-i nimic, nu se moare din asta. Am să rămîn eu pe loc, cineva trebuie să-şi asume biografia. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză:
Instantaneu de la lansarea volumelor „Saturnalii“ şi „Istoria Civilizaţiei“ (decembrie 1983, Librăria „Mihail Sadoveanu“). Îl ascultă pe Florin Piersic oameni ceva mai zdraveni la cap decît marele actor: Eugen Barbu, Dan Claudiu Tănăsescu, Al. Ianculescu, Adrian Riza şi autorul).

Ziarul TRICOLORUL, nr 2309 / 03.11.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (VII)







2 ianuarie 1990. Mahmureala de după sărbători. Deşi n-am băut mai nimic, decît un pahar de vin cu apă minerală. Numai că aşa sînt zilele astea de la cumpăna anilor. Parcă anul cel vechi mătură cu coada lui de veveriţă totul, lăsînd în urmă frigul unei pustietăţi sufleteşti inexplicabile. O explicaţie tot există: am îmbătrînit cu un an. Nu timpul este cel care trece. Noi trecem. Timpul stă pe loc. De fapt, mai mult se mişcă spaţiul decît timpul. Şi timpul e o formă de energie. Azi e marţi. Trei ceasuri rele. Dar ce-ar putea să fie mai rău decît a fost pînă acum? Poate doar să-mi spargă cineva uşa şi să mă lichideze. Ar fi, recunosc, calea cea mai scurtă de a-mi revedea mama. Privesc pe micul ecran cum soldaţii din curtea Televiziunii fac un Om de Zăpadă cu brasardă Tricoloră. Lîngă el scriu cu crenguţe de brad: LIBERTATE. Da, e un cuvînt înălţător. Dacă stau bine să mă gîndesc, celebra poezie a lui Schiller se numea „Oda Libertăţii“, dar Beethoven i-a schimbat titlul în „Oda Bucuriei“. Se difuzează un reportaj de la Staţia de Metrou Aviatorilor, unde încă mai fac nişte civili de strajă cu arma în mînă. Mult s-a mai tras în aceste 10 zile! Incredibil de mult. Ca la ficare cutremur social de genul acesta, îşi fac apariţia, precum ciupercile după ploaie, toţi şarlatanii, toate minţile rătăcite, toţi demagogii neruşinaţi, care propun momente de reculegere din oră-n oră şi ţin cuvîntări penibile la orice răscruce. Cine i-a văzut pe-ăştia pînă acum? Cine ştia de ei, ce-au făcut în viaţă? Tinerii sînt pierduţi pe drum, treptat. Se pomeneşte mereu despre ei, dar nu mai sînt chemaţi la TV să vorbească în direct. Acum nu mai sînt buni, stînjenesc, n-au haine frumoase şi sînt nebărbieriţi. Imaginile unor femei care-şi bocesc morţii mă sfîşie. Ar fi ideal să nu se mai ajungă niciodată ca românii să se împuşte între ei. În toată Istoria n-a fost niciodată aşa ceva în România. Sună telefonul. „La Mulţi Ani!“ Răspund cu plăcere, e Pierre Gherase, un cunoscut de-al meu care a muncit din greu prin America şi pe care l-am ajutat să-şi cumpere o casă. Nu l-am ajutat cu bani, fiindcă n-aveam, dar am izbutit să aflu de la Institutul Proiect Bucureşti că zona aceea nu va fi demolată. E mare lucru. Acum îmi spune la telefon un paradox de bun-simţ: „România, dintr-o societate politică ce făcea bani, trebuie să treacă la o societate financiară ce face politică“. Îmi aduc aminte de cîte ori am cerut directorului general Agerpres, Alexandru Ionescu, să ies din presă şi să muncesc pe un şantier, sau într-o fabrică. Nu m-a lăsat nimeni. Dar nici nu-mi tipăreau cărţile. Din 1986 pînă în 1990 n-am mai publicat nimic. Rabinul era mai tare. Ca şi echipa kominteristă, care m-a urît de moarte: Gogu Rădulescu, Leonte Răutu, Ştefan Voicu, Petre Lupu... Aflu astăzi că numele de Agerpres e schimbat în Rompres, ceea ce e o tîmpenie. Nici TASS, nici Taniug nu s-au schimbat. Ce l-o fi apucat pe Neagu Udroiu? În fiecare zace un reformator neîmplinit, fiecare vrea să schimbe, să boteze, să lase dîre adînci. Mama niciodată nu-i spunea instituţiei pe numele întreg, avea ea codul ei intimist, dimineaţa cînd plecam de acasă mă întreba: „Te duci la Ager?“. Era tare mîndră că lucram acolo, stătea în faţa blocului, pe bancă, şi sporovăia cu toţi vecinii din Aleea Compozitorilor. Străduţă pe care, prin 1983, un netrebnic de plutonier a omorît cu ranga o căţeluşă, apoi i-a luat puişorii şi i-a aruncat, ca pe nişte mingi de oină, de zidurile blocului. Întreg imobilul unde locuiau părinţii mei a fost şocat. L-am sunat atunci pe generalul Gh. Opriţă, şeful Consiliului Politic Superior al Armatei, i-am spus ce crimă a putut săvîrşi bestia aia care îşi zice militar, dar după o zi generalul mi-a telefonat că lucrurile nu stau aşa, că au făcut ei investigaţii, c-o fi, c-o păţi, că boul bălţii, cum zicea Barbu. Îmi pare rău de Opriţă, dar el va rămîne în memoria mea cu acea muşamalizare neroadă. Oare de ce mă gîndesc la toate astea acum? De ce încape atîta dragoste în inima mea, faţă de cîini, în special, dar şi faţă de toate vieţuitoarele lumii? Poate mai puţin faţă de şerpi, care îmi stîrnesc teamă şi repulsie şi care se pare că sînt singurele vieţuitoare din lume ce nu pot fi (nici teoretic, nici practic) îmblînzite de oameni. „E casa mea o Arcă a lui Noe...“ – mă frămîntă versul ăsta, aş vrea să-l continui, să scriu toată poezia, dar nu mai am starea de spirit. La televizor îşi fac apariţia 2 reporteri frenetici: Victor Theodoru, care e scandalizat că la Spitalul de Urgenţă lipseşte uleiul de ricin, şi Eugen Dumitru, autorul versurilor la marşul „Două decenii de împliniri măreţe“, care, după anul universitar 1985, devenise depăşit, aşa că autorul a găsit formula perenă „Trăim decenii de împliniri măreţe“. În 1979, cu prilejul împlinirii a 35 de ani de la 23 August 1944, Tudor Vornicu şi Gh. Atanasiu îmi încredinţaseră scenariul unui spectacol festiv. Abia mă întorsesem de la studiile vieneze. Am vrut atunci să difuzez pe post Proclamaţia citită de Mihai de Hohenzollern în acea seară crucială, luasem chiar legătura cu Ilie Ceauşescu, pe atunci doar colonel. A ieşit un mare tam-tam, unde mă pomeneam? Normal că nu am fost şi nu voi fi monarhist, dar îmi place să lucrez cu documente. Nu s-a putut. Pînă la urmă, Eugen Dumitru a realizat el tot spectacolul. Acum şi-a tras nişte ochelari de intelectual pocăit şi vorbeşte de „trista jumătate a vieţii multora dintre noi“. Ca mîine va fi iarăşi realizator de emisiuni şi, dacă ieri mă scotea pe motive partinice, acum mă va scoate tot pe motive, dar de pe noua sa poziţie, de acuzator. Nu va trece mult timp şi cei care ne cereau nouă, scriitorilor, să băgăm şi strofa aia, şi ideea aia, şi teza aia, vor pretexta că de fapt noi îi terorizam pe ei. Totul e posibil.
Regimul s-a prăbuşit cu zgomot. La două-trei blocuri era cîte un securist, care ştia tot ce mişcă. Ceea ce în 1946 se numea „procesul marii trădări naţionale“, astăzi a devenit „procesul marii laşităţi naţionale“. Toată lumea dă vina pe toată lumea, impută, reproşează, acuză, demască, incriminează. La televizor, în chip de eroi persecutaţi de dictatură, Cristian Ţopescu şi Ion Caramitru. O maimuţă cu ochi apropiaţi şi tunsoare de călugăr franciscan – Marilena Rotaru – care s-a menţinut în TVR şi a voiajat prin toată lumea, pentru că trăia cu toţi redactorii-şefi şi cu toţi secretarii P.C.R., pozează şi ea în persecutată. Apare pe micul ecran, la o oră de vîrf, într-o zi de sărbătoare, şi minte că în iunie 1989 ar fi fost interzis la Televiziune însuşi... Eminescu! Motivul? Ea zice că Ion Caramitru a recitat „Luceafărul“ şi Cabinetul 2 a protestat zicînd: „Nu aşa se recită Eminescu!“. Ştiţi care e adevărul? Ea avea dreptate, Elena Ceauşescu, pentru că play-boy-ul recitase prost capodopera eminesciană, cu imposibila lui sîsîială copiată (după cum îmi mărturisea Colea Răutu) de la marele George Vraca. Ţin minte că exact atunci, în iunie 1989, o asistentă universitară mi-a scris o epistolă, să-l ajut pe Caramitru, că cercul lor de prieteni numai la mine se gîndeşte, ca la singurul om de curaj etc., etc. N-avem cum să-l ajut, decît îndreptîndu-i limba cu ajutorul unui logoped.
Fac ce fac şi revin la televizor! Uneori, încep să cred că acesta nu-i „Jurnalul Revoluţiei“, ci „Jurnalul unui telespectator“. Mă revoltă dialogul a doi colonei, Gh. Arădăvoaicei şi Nicolae Cenuşă, care lovesc într-un om căzut: generalul Ilie Ceauşescu. Motivul? Ei zic că era incult, limitat, despotic, birocratic etc. Din păcate pentru ei, ambii au făcut carieră pe spinarea lui Nea Ilie. Pînă nu i-a publicat el, nu auzise nimeni de răcanii ăştia. De unde atîta ură şi ingratitudine? Sînt tare curios dacă cei doi maiori care îi datorează enorm lui Ilie Ceauşescu – Ioan Talpeş şi Mihail Ionescu – vor să-şi mai amintească de el. Dar unde-o fi generalul acum? Se aude că e închis. De ce? Pe motiv de frate. Dar un asemenea motiv nu există în toată Justiţia lumii. Nu cu multe zile în urmă apăruse şi dr. Sergiu Tănăsescu, cel care, beat fiind, omorîse un om cu maşina, prin 1986. Şi mai şi fugise de la locul faptei. A izbutit să facă numai 1 an de închisoare. L-a salvat colonelul Marin Bărbulescu. Acum, deşiratul ăsta bătrîn ne vorbeşte de... drepturile omului şi de libertate! Păi dacă în condiţii de nelibertate a făcut terci un om, vă daţi seama ce măcel o să iasă în libertate?
Primesc telefon de la Nuţu, din Germania, pe la ora 6 după-amiază. Îmi spune că în „Corriere della Serra“ a apărut un articol cum că Petre Roman a fost amantul Zoei Ceauşescu. La Televiziunea germană se afirmă că gloanţele dum-dum sînt interzise de legile internaţionale ale războiului. Îl înştiinţez că, împreună cu Barbu, vreau să scot o revistă.
– „Cum se va chema?“ mă întreabă el. „Tricolorul“ – îi răspund eu, cu voce stinsă. Ştiu că n-am şanse să o scot. De unde bani? „Pe aici se vorbeşte că ai fost arestat“ – mă iscodeşte amicul. „De ce aş fi fost arestat, Nuţule? Poate pentru că în mai 1989 l-am scos pe fratele tău mai mic din închisoare şi m-am umilit pe la toate cabinetele...“
Primesc telefon şi de la Patronul: „Suzănica şi cu Dulea au fost arestaţi pentru că în 5 maşini ale Ministerului Culturii au fost găsite arme. Soldaţii au ciuruit maşinile cu gloanţe...“. Nu mai ştiu ce să cred. Neajutorata „mamă dragă“ să umble ea cu arme? Eu sînt cel care a poreclit-o Suzy Quatro, încă de prin 1980, pentru că mînca şi cîntărea cît 4. Multe porecle am dat eu, au intrat în floclor şi nu se mai ştie autorul.
În sfîrşit, interviul cu Silviu Brucan a fost reluat. Trebuie să ştim de stăpîn! Mă şochează o afirmaţie a acestei Caiafe: „Iată de ce am luat măsura în noaptea de duminică pentru judecata şi executarea Ceauşeştilor“ – se scapă Pithya stalinistă. Aşadar, nu Tribunalul a hotărît? Totul fusese stabilit înainte? Atunci ce rost a mai avut înscenarea aia?
Nişte tineri se plîng, tot la TV, că o doamnă le-a spus „Era mai bine pe vremea lui Ceauşescu!“. Eram sigur că o să înceapă lumea să-l regrete. Păcăleala nu ţine mult. Între un român patriot şi gospodar ca Nicolae Ceauşescu şi un evreu slinos, prosovietic şi sangvinar ca Silviu Brucan, pe cine alegiţi voi, românii mei dragi? Aflu de la Soby Cseh că Sergiu Nicolaescu se deplasează prin judeţe, pentru a verifica dacă noua Putere e instalată. Soby e revoltat. Evenimentele se rostogolesc ca o avalanşă. Graniţele sînt deschise. La Uniunea Scriitorilor se află în vizită preşedintele Adunării Naţionale a Franţei, Laurent Fabius, care perorează că „sîntem fraţi latini“. Asta înseamnă că şi evreii care au umplut România de sînge sînt tot latini, fraţi de cruce cu Napoleon şi Balzac, care erau... antisemiţi! Două reporteriţe TV compromise total (adică politruce de dragul politruciei!) transmit o emisiune de la Timişoara. Un cetăţean de pe malul Begăi îl salută pe Ion Iliescu, pe motiv că acesta a lucrat acolo. Se zvoneşte prin Bucureşti că Tudor Postelnicu supraveghea nu mai puţin de 2 milioane de posturi telefonice! La Ministerul Turismului a fost instalat ca şef suprem căpitanul Mihai Lupoi, iar în subordinea lui este generalul-colonel Costache Smeu! Acest Lupoi o fi vreun Bonaparte la asediul Toulonului, cînd nu împlinise 24 de ani, din moment ce el, căpitan, a devenit şef peste un general! Nu mai am chef de nici o casetă video, de nici un film. De filme ne arde nouă acum, cînd viaţa e atît de palpitantă? Nu pot să-mi explic cum de s-a ruinat, ca un castel de nisip, P.C.R.-ul. Înseamnă că n-a avut nici o bază de massă serioasă... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poze:
Doi români celebri, din alt veac: acad. Ana Aslan şi colonelul Gheorghe Eminescu. Imaginea a fost realizată în decembrie 1983, cu prilejul primirii de către aceştia a Premiului Revistei „Săptămîna“.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2308 / 02.11.2011