"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XIII)







8 IANUARIE 1990. Adevărata, marea cultură au făcut-o, în aceşti ultimi 25 de ani, tot oamenii atinşi de „fenomenul Nicolae Ceauşescu“. Pentru simplul motiv că mai uşor îndrepţi nişte lucruri din interiorul unui fenomen, decît stînd pe margine, cîrtind sau dînd cu pietre. Îmi vin acum în minte numai cîteva exemple: Marin Preda a fost deputat în Marea Adunare Naţională pînă la moartea sa, survenită în mai 1980, Zaharia Stancu a avut numeroase demnităţi oficiale ş.a.
Astăzi e luni. Începe o nouă săptămînă de coşmar. Atmosfera în România devine insuportabilă. Mă uit cum un Popor întreg se acuză pe sine, dar nu global, ci în componentele sale dezarticulate, de la om la om, fiecare cu fiecare. A ieşit la suprafaţă aburul unei răutăţi toxice, niciodată n-aş fi putut să-mi imaginez că în adîncurile societăţii româneşti dospeşte drojdia unei duşmănii atît de mari. Oameni care pînă mai ieri se sărutau, ei bine, cu aceeaşi gură acum se scuipă. Toată starea asta proastă de azi mi-o alimentează fostul meu coleg, Iosif Socaciu, care îmi telefonează şi-mi spune că la Agerpres a început o vînzoleală mare, un fel de febră de căutare a dosarelor, a fotografiilor compromiţătoare. Aici e proba de foc a caracterelor, în asemenea împrejurări, de viaţă şi de moarte. A fost indusă cu abilitate o atît de crîncenă psihoză a vinovăţiei (copii ucişi, trupuri strivite de tancuri, mizeria Poporului, crimele staliniste, nou-născuţi bolnavi de SIDA – toate fiind imputate lui Ceauşescu), încît orice ziarist, sau scriitor, sau cineast, sau artist plastic, sau muzician, sau şef de unitate economică, sau profesor care s-a întîlnit măcar o singură dată pe traseul vieţii cu omul din Scorniceşti, e făcut răspunzător de toate aceste nenorociri. Raţionamentul lor ar fi de handicapaţi, dacă n-aş şti că sînt profesionişti ai diversiunii. Vin vremuri grele pentru Poporul Român. Revoluţia? O avalanşă inversă: începe cu dezastrul şi se termină cu liniştea. Mă surprind scriind în Jurnalul meu cu coperţi galbene această tentativă de aforism. Dar oare chiar aşa o fi? Mai degrabă se aplică evenimentelor recent încheiate un vers al lui Horaţiu, care în „Satire“ (2, 7, 5) îi spune sclavului său, Darius: „Age, Libertate Decembri... Utere“ (Hai, profită de libertatea din decembrie!) - cu trimitere discretă la sărbătoarea Saturnaliilor, cînd pleava societăţii, sau tagma robilor, punea stăpînire pe cetate. Numai că, la romani, anomalia asta dura doar cîteva zile şi se afla sub control, pe cînd la români e o diferenţă de o literă, de la a la î, adică de la civilizaţie la pagubă. Urmăresc la televizor un interviu cu Alexandru Bîrlădeanu. Recunoaşte că în timpul războiului a petrecut cîţiva ani în U.R.S.S. Din 1953 pînă în 1965 a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române, direct din asistent universitar. Nu l-am cunoscut niciodată pe acest om, dar îmi vin în minte două dintre zvonurile care circulau în urmă cu vreo 25 de ani. Primul se referă la poziţia sa foarte fermă (alături de Paul Niculescu-Mizil) faţă de pretenţiile exagerate ale ruşilor, pe care între 1961 şi 1967 conducerea de la Bucureşti le-a sfidat cu un curaj nebun, neavut de nimeni altcineva din aşa-zisul lagăr socialist. Pentru că vedeţi dvs., stimaţi clevetitori de profesie, mult mai folositori ţării au fost reformatorii din interiorul partidului, decît aşa-zişii dizidenţi care scriau o poezioară, sau lansau la apă cîte o sticluţă cu vreo scrisorică de protest. Pe aceştia din urmă ruşii nici nu-i luau în seamă, ca dovadă că nu evreul Iurii Daniel a dinamitat sistemul, ci primul-secretar al P.C.U.S., Mihail Gorbaciov. Tot astfel, în Cehoslovacia, tot un prim-secretar a creat cea mai largă breşă, Alexander Dubcek. La noi, un capitol aparte l-a scris Emil Bodnăraş, cunoscut sub numele de ing. Ceauşu, pe vremea cînd Mihai de Hohenzollern i l-a predat pe Mareşalul Antonescu arestat, dar în realitate se numea Bodnarenko... Nu ştiu ce păcate a avut acest agent sovietic, probabil că multe şi apăsătoare, dar ştiu că a venit un moment crucial, cînd el a fost patriot român şi a făcut acestei ţări un serviciu uriaş: în 1958, cînd s-a pus problema retragerii definitive a trupelor sovietice din România, ruşii n-au acceptat să trateze cu nimeni decît cu agentul lor verificat, care era Bodnăraş, ceea ce pentru noi a fost un mare noroc, fiindcă omul îmbătrînea frumos şi dorea să lase o amintire luminoasă. Şi astfel se face că, după ce am umplut piepturile ruşilor cu cîteva tone de decoraţii emailate, de toate culorile („paparoanţe“, cum le zicea poetul Ion Bănuţă), după ce 1-am îmbătat bine pe Hruşciov cu vinul negru de Sîmbureşti, şi i-am mai trimis şi la Kremlin cîteva cisterne, fiindcă tare mult îi mai plăcuse isteţului mujic – în clipa cînd i-am văzut pe ruşi părăsind teritoriul naţional, haţ, am şi oprit conductele de gaze şi petrol! Scena asta îi place nespus de mult lui Eugen Barbu, de sute de ori mi-a povestit-o, pînă cînd într-o zi i-am spus: „Patroane, ai verificat bine? Avînd în vedere că e atît de frig în case, am impresia că noi am închis robinetele, haţ, în partea astălaltă, către ţară!“. A doua „amintire“ cu Alexandru Bîrlădeanu o am tot din folclorul orăşenesc. Însurat fiind cu o cunoscută actriţă, înaltul demnitar a aflat că femeia lucra şi pe cont propriu, extraconjugal, drept pentru care i-a presărat nişte securişti pe „coadă“. Întîmplarea a făcut ca omul să lipsească o vreme mai îndelungată din ţară, s-a dus într-o delegaţie oficială. Cînd s-a întors, i s-a şi dat raportul, pe aeroport – femeia se destrăbălase năucitor, fără nici o ruşine, ceea ce, la mîndria lui Saşa, nu putea fi tolerat. Aşa că în clipa în care ea însăşi a venit să-l sărute, cu flori în mîini, el a îndepărtat-o şi i-a spus: „Începînd de azi, nu mai eşti soţia mea. Poftim cheile unui apartament, să nu te mai văd, nu eşti o persoană demnă“. Mai mult ca sigur că e şi o doză de fabulaţie aici, dar un sîmbure de adevăr există: s-a despărţit cu fruntea sus de o nevastă care credea că poate aduce în acea lume austeră şi super-verificată spiritul boem al lumii ei artistice. Profetul Mahomed a rostit cel mai fantastic aforism despre gelozie: „O femeie care stă singură cu un bărbat, cît timp ai fierbe un ou, e deja adulteră“. Astfel începe ispita, de la fierberea acestor pîrdalnice de ouă... Acum, după o recluziune de vreo 15 ani, timp în care nimeni n-a mai auzit nimic de el, Alexandru Bîrlădeanu îşi face o reintrare spectaculoasă. Reţin cîteva dintre adevărurile rostite de el la TV: „Economia socialistă se satisface pe sine însăşi, fără finalitate umană. Noi am ajustat piaţa după plan, nu planul după piaţă“. S-ar putea ca ştiinţa de carte a unui om ca Bîrlădeanu, care a ţinut piept ruşilor într-un moment de maximă aroganţă şi expansiune a acestora, să ne fie de un real ajutor. Tot la televizor apare şi Dumitru Graur, care deplînge situaţia Stadionului Progresul, dar e bine de ştiut că Victoria Bucureşti a furat baza asta, piesă cu piesă. Am amintiri de neuitat de la Progresul, cu platanii, plopii şi fagii lui multiseculari, rămaşi din Codrii Vlăsiei, pîlcuri care se mai păstrează şi în curtea Palatului Cotroceni. Aici săream gardul, cînd eram mic, de la Ştrandul Izvor, fost Bragadiru – după numele unui boier Cantacuzino, care era general de brigadă în armata ţaristă (brigadir, bragadir) în timpul războiului ruso-turc de la 1806-1812. Îmi dădea mama un pacheţel cu pîine, brînză şi roşii, 1,50 lei pentru biletul de intrare şi, dacă aveam noroc, mai căpătam şi 1 leu pentru suc ori pentru limonada aia galbenă, rece şi atît de bună la gust, cu capac de ceramică albă înşurubat cu sîrmă, licoare a zeilor care îţi exploda ca un bulgăre de zăpadă acidulată, răbufnindu-şi aromele pînă îţi ieşeau pe nas şi pe urechi. Ce fericit eram! Îmi aşterneam un cearceaf pe iarbă sau pe nisip, îmi puneam pantalonii scurţi şi tenişii sub cap şi citeam pe rupte: „Informaţia Bucureştiului“, „Adolescenţii“, de Ioana Postelnicu, „Spartacus“, „Mînăstirea din Parma“, „Sportul popular“, „Bărăgan“, de V. Em. Galan, „Proza“ lui Eminescu, cîte un roman de Petru Vintilă, „Sfîrşit de veac în Bucureşti“, de Ion Marin Sadoveanu, mai dezlegam şi cuvinte încrucişate. Apoi, cînd mă încingeau bine de tot razele soarelui, mă azvîrleam în apa albăstrie de atîta clor, sub trambulina de la 4 m, unde era un prag de ciment, în adîncuri, extrem de periculos, muriseră cîţiva oameni aici, lovindu-se cu capul. Dar nici eu n-am fost ferit de primejdii – într-o bună zi, sărind ca de obicei gardul pe stadion, am bătut eu mingea ce am bătut-o pe terenul acela de zgură roşie, crăpat de soarele torid, după care m-am dus alături, pe un teren de handbal, unde am intrat repede în jocul a două echipe cu copii ceva mai răsăriţi, dar cum stăteam eu în poartă, neastîmpărat cum eram (e bine de aflat că toată viaţa am fost un „element“, în clasele I-IV aveam bancă separată de restul copiilor), m-am zbenguit ce m-am zbenguit, agăţîndu-mă cu mîinile de bara transversală a porţii de handbal, care, nenorocire, a căzut în faţă cu zgomot, eu am căzut o dată cu ea, dar din fericire bara s-a prăbuşit la vreo 20 cm de capul meu, mi-a prins numai două degete. Atunci cred că s-a petrecut unul din cele 4-5 momente ale vieţii mele cînd am văzut moartea cu ochii, dar îngerul păzitor m-a ferit. Pentru că avem fiecare cîte un înger păzitor, asta e sigur, făptură de origine divină care îl face pe om să supravieţuiască unei căderi de la 6.000 de metri, cu paraşuta blocată, sau să moară din înghiţirea defectuoasă a unei aspirine, care îi astupă epiglota şi îl ucide prin asfixiere. Asphyx, spiritul morţii, la greci. Absolut toţi oamenii trec pe lîngă moarte de cîteva ori în viaţă, pînă într-o zi amară a existenţei lor, cînd, pe negîndite, trece moartea pe lîngă ei... Dar, de unde plecasem şi unde am ajuns?
E luni. Îmi duc şi eu zilele cum pot. Nu mai am unde să public. Sînt la cea de-a 4-a interdicţie. Prima a fost în 1979, după o poezie împotriva „Europei libere“. A doua în 1980, după articolul „Idealuri“, unde propusesem tipărirea cuvîntărilor politice ale lui Iuliu Maniu, Ion şi Ionel I. C. Brătianu, Al.Vaida-Voevod, N. Iorga, Take Ionescu, Vasile Goldiş, Aurel C. Popovici. A treia în 1984, după „Saturnalii“, cea mai lungă, de 8 luni. Acum sînt redus total la tăcere. Dacă pînă mai ieri mi se punea mereu cîte o bancă separată de restul clasei, ori eram aşezat la colţ, de data asta parcă sînt dat afară şi din clasă, şi din şcoală, şi din întregul învăţămînt. Noroc că mai există oameni cu capul pe umeri, care nu pleacă urechea la porcăriile răspîndite de banda de răufăcători de la „Europa liberă“. Sună cineva la uşă. E vecinul de la etajul VI, ing. Mihai Puicea, şeful de lucrări de la Casa Republicii. Mi se plînge că au fost lăsaţi pe drumuri mii de muncitori şi că obiectele preţioase din incinta edificiului se conservă ele ce se conservă, dar tare îi e teamă că or să dispară. Încă acum 2 zile, sîmbătă, 6 ianuarie, de aici s-a mai tras.
Dintre toţi cei care populează prima scenă publică a ţării, figura cea mai jalnică o fac cameleonii. Aud de la o actriţă că un hoţ de actoraş care se luptase să scoată piesa mea de teatru de pe afiş şi să rupă şi afişul, să se distrugă şi decorurile („Tot, tot, tot!“), se bate cu pumnul în piept şi strigă la toţi cei ce sînt dispuşi să-l asculte: „Io dă cînd mă ştiu am fost revoluţionar!“. Îl cred şi eu, cu vilă, cu maşină cu număr scurt, mai era şi secretar P.C.R., aşa un revoluţionar să tot fii, trai, nineacă, pe banii partidului! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţii poze: 
„Pe mine m-ai omorît
Dar cu calul ce-ai avut?“
Herghelia de la Mangalia, în vara anului 1985.

La cununia civilă, care a avut loc în octombrie 1987, a participat şi venerabilul doctor Ştefan Piersic – tatăl actorului Florin Piersic. A fost un român zdravăn, din Bucovina, care avea să trăiască pînă pe la vreo 95 de ani.

Ziarul TRICOLORUL, nr 2317 / 12.11.2011

Pentru împrospătarea memoriei - A venit timpul ca Occidentul să repare greşelile grave pe care le-a comis de-a lungul Istoriei împotriva României


Doamnelor şi domnilor ambasadori,

Voi începe prin a vă mulţumi pentru oportunitatea de a ne întilni şi de a dezbate o chestiune atît de importantă pentru România. Precizez, din capul locului, că aceasta nu este deloc o întîlnire informală, cum a spus un antevorbitor, ci una cît se poate de oficială. Îi salut, totodată, în mod special, pe bunii mei amici, ambasadorii Franţei şi Canadei. Ne bucură faptul că există o unanimitate de vederi a partidelor parlamentare din România pentru integrarea euro-atlantică a ţării noastre.
Aşa este, locul nostru se află în aceste structuri, dar este de datoria noastră să vă informăm că există o serie de particularităţi. Eu conduc şi reprezint un partid care a fost etichetat, pe nedrept, ca fiind extremist - în realitate, Partidul România Mare este realist şi pragmatic. Este în interesul tuturor ca opinia publică de la noi să fie informată corect şi din timp cu privire la costurile acestei integrări. Un studiu publicat recent în Europa arată că trebuie îndeplinite nu mai puţin de 40.000 de criterii pentru aderarea la Uniunea Europeană. Unele sînt de importanţă majoră, desigur, dar altele sînt ca o puzderie de asteroizi, creaţi parcă înadins pentru a pune piedici acestei integrări şi a te lăsa păgubaş. Nu aş dori să mă refer acum la dificultăţile economice ale României, ele vă sînt cunoscute. Totuşi, profit de acest prilej pentru a vă aduce la cunoştinţă că unele condiţii impuse de Fondul Monetar Internaţional sînt de-a dreptul draconice şi vor conduce, în mod sigur, la grave convulsii sociale, pe care nu le va putea stăpîni nimeni. Are cineva interesul ca Poporul Român să fie înfometat? Ştiţi bine că asemenea turbulenţe şi proteste au avut loc şi în ţări ca Mexic, Guatemala, Argentina şi altele. Care este, cu adevărat, interesul Occidentului? Nu acela de a avea aici, la Gurile Dunării, capul unui pod de stabilitate? Analizaţi cu atenţie ceea ce se întîmplă în jurul nostru, mai exact în Bulgaria, Iugoslavia şi Albania. Foametea este cel mai periculos agent secret din Istorie. Iar dacă, Doamne fereşte, în România s-ar ajunge la aceste forme extreme, complicaţiile pot fi cu mult mai grave, de-a dreptul incalculabile, în raport cu ceea ce se întîmplă în ţările balcanice amintite. În mare măsură, Occidentul lucrează cu imagini greşite despre Estul Europei. Noi sîntem priviţi ca nişte rude sărace, sau Cenuşărese. Anturajul este esenţial, într-adevăr, dar un mare scriitor al acestui veac, pe nume Ernest Hemingway, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, spunea că nu trebuie să absolutizăm anturajul, fiindcă în acest caz ar fi nevoie să rescriem Biblia, întrucît Iuda Iscarioteanul a avut tovarăşi minunaţi dar, cu toate acestea, a săvîrşit crima vînzării lui Isus Christos. Tocmai pentru că dvs. reprezentaţi interesele ţărilor care v-au trimis la Bucureşti, sînteţi în măsură să apreciaţi că o bună parte a presei interne şi internaţionale deformează realităţile româneşti. Nu vă luaţi, bunăoară, după tentativele de intoxicare practicate de Televiziunea Română, unde, de exemplu, a fost prezentat într-o seară un bătrîn care dorea să-şi doneze pensia în folosul Guvernului de extremă dreapta, condus de domnul Victor Ciorbea. Ce-ar fi trebuit să înţeleagă populaţia dintr-o asemenea pildă? Că milioane de bătrîni sînt chemaţi să doneze şi ei modestele lor pensii, de 15-20 de dolari pe lună?! La dvs. în ţară se petrec asemenea anomalii? În concepţia noastră, integrarea în structurile europene nu poate fi separată de integrarea în N.A.T.O. Dar ideea unei Europe Unite nu este deloc nouă. Ea a aparţinut lui Immanuel Kant, care dorea să realizeze Statele Unite ale Europei. Puţin mai tîrziu, Napoleon Bonaparte a povestit, în exilul său din Insula Sfînta Elena, la 1816, cîteva intenţii spectaculoase, cuprinse ulterior în „Memorialul lui Las Cases“: „Am vrut să fac o Europă Unită. Aveam 80 de milioane de oameni la picioare, făceam un singur Parlament, instituiam o singură monedă“. În secolul nostru au existat 5 sau 6 tentative de a realiza o Nouă Ordine Mondială. Din fericire pentru popoarele lumii, aceste încercări nu au reuşit. Astăzi, fireşte, sînt alte condiţii. Probabil şi pentru faptul că între timp s-au produs două războaie mondiale pustiitoare. În ambele conflagraţii, România a jucat un rol-cheie, prin forţa sa armată şi poziţia geo-strategică pe care o are. Vă amintesc că în anul 1916, cînd România a intrat în primul război mondial, Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei s-a făcut alb ca varul, la aflarea veştii, şi a intenţionat să abdice, spunînd unor martori că totul este pierdut; după numai un an, cînd S.U.A. au intrat şi ele în război împotriva Germaniei, Kaiserul a primit vestea cu ironie, afirmînd că americanii nu se vor apropia niciodată de continentul european, datorită submarinelor germane. Exemplele sînt mult mai numeroase. România a dat Istoriei, întotdeauna, mai mult decît a primit. Ţara noastră are sensibilitatea ei şi nu vrea să intre în genunchi, sau cu mîna întinsă, în nici o casă. Toată tragedia noastră ca popor pleacă de la statutul de ţară care a pierdut al II-lea război mondial, deşi sfîrşitul acestuia ne-a găsit de partea acelei tabere cobeligerante care a cîştigat războiul, iar Armata Română a dat nu mai puţin de 173.000 de jerte pe frontul de Vest, în războiul antihitlerist. În paralel, Italia a fost considerată un fel de cîştigătoare a războiului, deşi fusese cel de-al doilea jalon al Axei Berlin-Roma-Tokyo*. Atunci s-a aplicat pentru prima oară politica „dublului standard“. Politică inacceptabilă, care îi avantajează pe unii şi îi prigoneşte pe alţii. Poporul Român s-a bucurat atunci cînd s-a produs reunificarea Germaniei, punîndu-se capăt barbariei fără precedent prin care fusese scindată această ţară. Ne-am bucurat şi cînd Ţările Baltice au luat distanţă faţă de colosul sovietic şi şi-au cucerit Independenţa. Din păcate, principiul care a fost valabil pentru toate aceste ţări a încetat să mai funcţioneze în privinţa României. Nu întîmplător, formaţiunea politică pe care o conduc poartă numele de Partidul România Mare, pentru că noi dorim, cu adevărat, refacerea teritoriului naţional al Patriei noastre. De bună seamă, vom respecta tratatele de pace şi acordurile internaţionale semnate în Europa, dar nu poate nimeni să ne ceară să renunţăm, de bună voie, la teritorii care au fost şi sînt româneşti. În urmă cu 2 ani, domnul Karsten Voight declara la TVR că nu înţelege de ce trebuie să existe un partid cu numele România Mare, dat fiind faptul că unele ţări vecine ar putea să se crispeze. Noi l-am sfătuit atunci să ţină prelegerea asta şi în Marea Britanie, care tot „Mare“ este, şi uite că nu se mai crispează nici un vecin al ei, chiar dacă este o insulă. Ce solicită România? Să fie denunţat de comunitatea internaţională Pactul Ribbentrop-Molotov (de fapt, Hitler-Stalin), care în Protocolul secret adiţional, semnat la 23 august 1939, dădea mînă liberă U.R.S.S.-ului să practice cel mai feroce expansionism, iar numai după un an, în iunie 1940, Stalin a răpit samavolnic Basarabia şi Bucovina de Nord. Aceasta este realitatea istorică şi nimeni nu o poate ignora. Nouă ni se tot spune să renunţăm la Istorie şi să începem o viaţă nouă. Eu nu ştiu dacă ţările dvs. ar fi dispuse să renunţe la atuurile istorice pe care le au. Mă adresez în special domnului ambasador Bernard Boyer, care, la o recepţie desfăşurată în clădirea Senatului, mi-a mărturisit o profesiune de credinţă: „Atunci cînd Franţa a dus-o bine, şi România a dus-o bine. Şi invers, cînd Franţa a dus-o rău, şi România a dus-o rău“. Iată, stimate domnule ambasador, că de 50 de ani echilibrul s-a stricat. Franţa o duce bine, dar România o duce din rău în mai rău. Folosesc acest prilej pentru a putea exprima revolta noastră împotriva unei insulte grave pe care preşedintele Ucrainei, domnul Leonid Kucima, a proferat-o zilele trecute împotriva României. Sper că nu-şi face nimeni iluzii că imperiul rusesc, clădit în 500 de ani şi fundamentat de Doctrina Panslavistă a lui Iurii Krijanici, va pieri în 500 de zile, sau în 500 de săptămîni. Avantajele integrării euro-atlantice a României sînt valabile nu numai pentru noi, ci şi pentru Europa şi Pactul Nord-Atlantic. Nimeni nu are o poziţie atît de ideală ca România, care deţine Gurile Dunării, are un larg acces la Marea Neagră şi mai dispune de fortăreaţa unor masivi muntoşi împăduriţi. Şi nimeni nu are o stabilitate atît de pronunţată, care nu este meritul nici unui partid politic, ci este expresia bunului-simţ uriaş al Poporului Român. A venit, în sfîrşit, timpul ca Occidentul să repare greşelile grave pe care le-a comis, de-a lungul istoriei, împotriva României!

La această afirmaţie, ambasadorul Italiei, prezent în sală, a replicat că şi ţara sa a fost tratată ca perdantă a războiului; lucru perfect adevărat, din punctul de vedere al Tratatului de Pace de la Paris, din 1947, dar preşedintele P.R.M. se referea, într-un mod alegoric, la cele 14 miliarde de dolari aferente Planului Marshall, bani destinaţi, în special, Italiei şi Germaniei Occidentale.

CORNELIU VADIM TUDOR

(Alocuţiunea a fost rostită în ziua de 5 februarie 1997, la Casa Republicii, cu prilejul întîlnirii Comisiilor de Politică Externă şi de Apărare ale Parlamentului României cu ambasadorii ţărilor membre ale N.A.T.O., acreditaţi la Bucureşti)

Ziarul TRICOLORUL, nr 2317 / 12.11.2011

Periculoasa resemnare a românilor


În România, boala importării unor forme fără fond este veche de peste un secol şi jumătate şi se produce periodic şi cu grave consecinţe asupra dezvoltării ţării noastre. Ultima ispravă a fost că, după 1989, s-a încercat, aici, implementarea unor formule economice şi politice noi, inclusiv instituţiile aferente, cu brutalitate şi lipsă de logică, fără a se ţine cont de realităţile româneşti aşa cum erau ele, fie că ne conveneau sau nu. Din această trecere forţată de la o orînduire socială la alta, şi ea perimată, după cum s-a constatat, s-a născut haosul economic, polarizarea socială şi actuala clasă politică depravată, care populează deopotrivă Legislativul şi Executivul. Iar cealaltă putere în stat, cea judecătorească, nici ea nu se simte prea bine. De 22 de ani, România este condusă de amatori, incompetenţi, iar cei care aveau ceva ştiinţă de carte au folosit-o cu multă rea-credinţă, numai în folosul personal. Legiuitorii postdecembrişti, aleşi după orice alt criteriu, dar nu şi al profesionalismului, nu s-au preocupat de crearea unei legislaţii moderne, adaptate Statului românesc, ci s-au mulţumit cu simpla copiere a unor acte normative din alte ţări, cu frînturi de legi, puse cap la cap, una de la Apus, cealaltă de la Răsărit, după care ne-am pricopsit şi cu o sumedenie de instituţii abonate la banul public, supradimensionate cu clienţi politici remuneraţi nemeritat cu celebrele salarii nesimţite, aflate în total dezacord cu gradul de dezvoltare economică a ţării. Aşa au ajuns să se bată cap în cap Constituţia României cu legi, ordonanţe, hotărîri ale Curţii Constuţionale sau regulamente ale Camerelor Parlamentului. În faţa acestei degringolade, alegătorul român a obosit, pur şi simplu. Îi simţim dezgustul transformat în apatie chiar şi în faţa unor hotărîri care i-ar putea schimba, fundamental, viaţa şi viitorul. O dovadă recentă: insuccesul referendum-ului de la Constanţa. Dacă desfiinţarea actualelor judeţe nu ar avea ca miză clară crearea unei enclave ungureşti în inima României, zău dacă nu am fi tentaţi să ne alăturăm celor care sînt nepăsători faţă de acest subiect din considerente de genul: „Mai puţine judeţe, mai puţini baroni, mai puţini acoliţi ai acestora, mai puţine structuri administrative bugetivore, mai puţine deconcentrate, mai puţine firme căpuşă în jurul banului public”. Numai că încercarea de federalizare a României trebuie luată în serios şi tratată ca atare. Circul zilnic oferit de politicieni şi măsurile discreţionare ale actualei Puteri au creat însă, deliberat, în rîndul populaţiei, o incredibilă stare de acceptare a fatalităţii, orice s-ar întîmpla. Indiferent de culisele referendum-ului de la Constanţa pe tema „desfiinţării” judeţului, indiferent de procentele vehiculate, lacunele de comunicare, tentativele de dezinformare şi acuzele reciproce, măcar 3 concluzii merită subliniate. În primul rînd, ni s-a părut destul de suspectă tratarea superficială a subiectului de către mass-media. Bineînţeles că subiectele legate de posibila debarcare a lui Mircea Geoană şi re-re-rearestarea lui Sorin Ovidiu Vântu păreau mult mai interesante în ţara în care căderea capului unui „Moţoc” poate linişti spiritele pentru o anumită perioadă de timp. În al doilea rînd, sperăm că Radu Mazăre şi Nicuşor Constantinescu au primit o lecţie din care vor învăţa, poate, ceva. Cozile de la pomenile cu iz electoral, chiar dacă proveneau de la Primărie sau UE, nu s-au teleportat şi la Secţiile de Vot. Pentru că românii, oricît de săraci ar fi devenit, mai au o brumă de demnitate. Iar supramediatizatele cozi din Constanţa, pe care presa le prezintă ca pe o dovadă a generozităţii autorităţilor locale, sînt, de fapt, cozile umilinţei şi ale disperării, prin care oamenii îşi rezolvă problemele traiului de zi cu zi pe termen scurt. Nu degeaba a apărut zicala românească: „Om trăi şi om vedea”. Numai că acest stil de a privi viitorul este păgubos, mai ales pentru copiii şi nepoţii noştri. Puţini urmaşi ai celor de la cozile pentru alimente şi alte ajutoare vor avea şansa să plece în străinătate, în căutarea unui loc de muncă într-o Europă aflată şi ea în criză sau îşi vor putea clădi o carieră în vreo multinaţională. Aşadar, în al treilea rînd, dacă vom persista în atitudinea aceasta de resemnarea mioritică în faţa unei probleme atît de grave, cum ar fi desfiinţarea judeţelor în scopul fărîmiţării ţării în interes străin, nu avem decît să ne aşteptăm că totul ne va costa cu vîrf şi îndesat. Şi nu vom mai putea privi în ochii nepoţilor, dînd vina pe ruşi, pe americani, pe evrei sau pe cine ştie cine… Numai pe noi nu!

RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

Ziarul TRICOLORUL, nr 2317 / 12.11.2011

joi, 10 noiembrie 2011

Miercuri la Antena 3 !

Emisiunea poate fi revazuta aici:

http://inregistrari.antena3.ro/view-09_Nov-2011-100_de_minute-32.html    ( derulati la "ora" 18:59 )

Liderul PRM, interzis la taraba băsistă Realitatea TV





SMS.  Domnule Sergiu Toader, am aflat ceva foarte comic: dumneata, un neica-nimeni, m-ai interzis la Realitatea TV! Adică ai  reintrodus cenzura şi „listele negre“ în România. Dovada este că nu am mai fost invitat de aproape 2 săptămîni. Te întreb: ţi-ai făcut vreun control psihiatric? Eu te sfătuiesc să ţi-l faci cît mai repede, pînă ce nu vei fi arestat în România  (pentru milioanele de euro de la Petromservice, „sifonate“ într-un offshore) sau în Noua Zeelandă (pentru blocurile mizerabile, prăbuşite la ultimul cutremur,  şi tîlhărirea unui mare număr de locuitori). Totuşi: cine eşti dumneata? Ce meserie ai, în afară de aceea de ţepar şi mercenar traseit, de teapa bişniţarilor politici Cozmin Guşă şi Dan Andronic? Ai să falimentezi Realitatea TV, pe care o vei aduce la nivelul tarabelor băsiste 10 TV şi B1 TV, fiindcă prea te guduri pe lîngă banda  Videanu-Berceanu. E prima şi ultima dată cînd bag în seamă un zero barat ca dumneata.

CORNELIU VADIM TUDOR,
Membru al Parlamentului European
Preşedintele P.R.M.
10 nov. 2011

Ziarul TRICOLORUL, nr 2316 / 11.11.2011

EXPROPRIEREA ROMÂNILOR DE CĂTRE STRĂINI


După decembrie 1989, în Holocaustul împotriva românilor, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate privată se desfăşoară etapele de restituire a proprietăţilor confiscate de regimul comunist şi de vînzare a pămîntului românesc la străini. România, nu întîmplător, este singura dintre ţările foste socialiste unde se aplică principiul „restitutio in integrum”. Ca urmare, foştilor proprietari şi urmaşilor acestora le-au fost restituite numeroase clădiri şi mari suprafeţe de terenuri şi păduri. La acestea s-au adăugat pretenţiile Statusului Romano-Catolic, care nu a fost proprietar în România, dar a obţinut numeroase proprietăţi imobiliare în Ardeal, iar instituţiile Statului Român au fost evacuate şi în multe cazuri au ajuns să plătească chirii foarte mari. În timpul Regimurilor Iliescu, Constantinescu şi Băsescu a fost modificată legislaţia, pentru a permite vînzarea pămîntului românesc la străini, iar în urma sărăcirii accentuate a populaţiei şi a lichidării rapide a unităţilor agricole din toate judeţele s-a ajuns ca peste 1 milion de hectare de terenuri agricole să fie vîndute unor persoane fizice şi juridice străine.
Adevărata lor origine etnică este păstrată în secret, iar această problemă de securitate naţională este neglijată de instituţiile Statului Român. În paralel cu cele două etape menţionate, a început cea de-a treia, respectiv crearea cadrului legal pentru exproprierea rapidă a sute de mii sau poate a milioane de români! Acest program diabolic pare incredibil, dar este adevărat. Acum se pregăteşte legislaţia necesară şi este prevăzut să se treacă la fapte după alegerile locale şi parlamentare din anul 2012. În anii 2013 şi 2014 este programată exproprierea masivă a românilor în România. Un asemenea proiect, ca şi cel început în anul 2009 în România, nu există şi nu s-a aplicat în nici o ţară din lume. Atunci cînd au fost adoptate Constituţia României din anul 1991 şi Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei, s-a reglementat dreptul de proprietate privată. La art.44 din Constituţie se precizează următoarele:
a) Alin.2: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”;
b) Alin.3: „Nimeni nu poate fi expropriat decît pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”;
c) Alin.5: „Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul orcărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul”;
d) Alin.6: „Despăgubirile prevăzute la aliniatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie”;
e) Alin.8: „Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă”.
Sfidînd aceste prevederi din Constituţie, stăpînii străini ai României au pregătit cadrul legal pentru exproprierea românilor şi jefuirea lor. Mutarea în plic a fost dată senatorilor de Gorj de la PSD (Toni Greblă) şi de la PDL (Ion Ruşeţ), urmărindu-se ca terenurile necesare valorificării resurselor miniere să fie dobîndite de titularul unei licenţe. Aceştia doi, fără să-i consulte pe gorjenii care vor fi expropriaţi şi după ce abia au intrat în Senatul României, au înregistrat, în 25 martie 2009, o propunere legislativă pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr.85/2003, cu modificările şi completările ulterioare. Această propunere legislativă transpartinică încalcă Legea fundamentală a ţării, modificînd-o şi adăugind-o, dar mai ales completează textul de la alte 6 acte normative, respectiv: Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică; Legea nr.46/2008 – Codul silvic; Ordonanţa Guvernului nr.43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional; Legea nr.18/1991, Legea fondului funciar; Legea nr.59/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii; Legea nr.350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul. Demersul legislativ al senatorilor Toni Greblă (PSD) şi Ion Ruşeţ (PDL) sfidează Constituţia României, pe care au jurat să o respecte, şi încalcă Legea nr.24/2000 privind tehnica legislativă. Cu toate acestea, în mod suspect, Consiliul Legislativ nu observă ilegalităţile strigătoare la cer şi în 28 aprilie 2009 dă avizul favorabil cu nr.398/2009. În 25 august 2009, Comisia pentru administraţie publică, organizarea teritoriului şi protecţia mediului transmite avizul negativ cu nr.190/2009. La cererea senatorului Toni Greblă, Biroul Permanent al Senatului a solicitat un raport comun de la Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări (preşedinte Toni Greblă) şi Comisia economică, industrii şi servicii (preşedinte Varujan Vosganian). Raportul comun este favorabil, cu unele amendamente formale, propunerii legislative. Punctul de vedere al Guvernului este negativ, este înregistrat cu nr. 1.378/29 mai 2009 şi este semnat de primul-ministru Emil Boc. Guvernul nu susţine adoptarea acestei propuneri legislative! Dintre observaţiile Guvernului României menţionăm următoarele:
Completarea definiţiei date „dezvoltării” nu concordă cu obiectul Legii minelor şi nu este corelată cu sfera noţiunii de „activitate minieră”, care nu poate cuprinde implicit, unele proceduri care ţin de acte şi fapte situate în afara sferei activităţii miniere.
Iniţiatorii au căutat să stabilească o procedură specială de expropriere pentru titularii licenţelor de exploatare şi să asigure o serie de derogări de la reglementările în materie de urbanism şi amenajarea teritoriului, în materie silvică, de mediu, cu privire la autorizări şi proceduri prealabile lucrărilor.
Exproprierea trebuie să beneficieze de o reglementare unitară.
Această propunere legislativă vizează instituirea unei proceduri speciale de expropriere în materie minieră.
În cuprinsul Legii minelor nu există sintagma „substanţe minerale utile”, ci categoriile de „resurse minerale”.
Conform Constituţiei, obligaţia de plată a despăgubirii aparţine expropriatorului, respectiv Statului Român, şi nu titularului licenţei de exploatare, care are numai un drept de folosinţă asupra terenului şi nu un drept de proprietate.
Propunerea legislativă vizează acordarea de derogări de la legislaţia în domeniul evaluării impactului asupra mediului în cazul proiectelor pentru activităţi miniere, fiind încălcată legislaţia europeană, respectiv Directiva EIA.
La dezbaterea propunerii legislative privind expropriera românilor în România de către firme străine şi cetăţeni străini a luat cuvîntul în plenul Senatului numai senatorul Puiu Haşotti (PNL), care a spus că s-au înţeles toţi liderii de grup ca să voteze această iniţiativă legislativă. La votul din 27 octombrie 2009 s-au înregistrat în Senat: 73 voturi pentru; nici un vot împotrivă şi o singură abţinere.
Ceea ce s-a petrecut în Senat şi în Camera Deputaţilor cu această propunere legislativă susţinută de toate partidele politice şi UDMR, pentru a putea fi expropriaţi românii de către străinii care au obţinut, prin acte de corupţie, de la Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM), licenţe de exploatare a resurselor naturale, dovedeşte ce mult înseamnă scoaterea Partidului România Mare din Parlament, prin fraudarea alegerilor din anul 2008.
Proiectul de lege a fost adoptat de Senat şi trimis la Camera Deputaţilor spre dezbatere. Caracterul legii: organică. Din cele 10 pagini ale proiectului de lege prezentăm cîteva exemple edificatoare şi cutremurătoare pentru românii din ţară şi cei plecaţi în străinătate:
1) După art.10 din Legea minelor nr.85/2003 se introduc 17 articole noi, art.10¹-1017, cu următorul cuprins:
„Art.10¹. Prin derogare de la prevederile art.6 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, cadrul juridic pentru reglementarea măsurilor în scopul asigurării terenurilor necesare desfăşurării lucrărilor miniere pentru exploatarea substanţelor minerale utile este cel prevăzut la art.10¹-1017.
Art.10². Se declară de utilitate publică lucrările miniere pentru exploatarea substanţelor minerale utile, care se execută în baza unei licenţe de exploatare.
Art.10³. Pentru lucrările declarate de utilitate publică în condiţiile art.10², expropriator este statul român, prin titularii licenţelor de exploatare, operatori economici.
Art.10, alin.3 ... „titularii licenţelor de exploatare notifică persoanele fizice sau juridice titulare de drepturi reale asupra procedurii şi ofertei de despăgubire”.
Art.108. Plata despăgubirilor pentru imobilele ce urmează a fi expropriate în temeiul prevederilor art.10? alin.(1) se face de titularul de licenţă direct titularilor drepturilor reale, în numerar sau prin consemnarea sumelor într-un cont bancar la dispoziţia acestora.
Art.109. ... „se desemnează comisia de verificare a dreptului de proprietate şi a oricăror drepturi reale şi de negociere a cuantumului despăgubirii”. În comisie intră 3 reprezentanţi ai titularului licenţei de exploatare, 3 proprietari ale căror imobile vor fi expropriate şi primarul localităţii. Conducerea comisiei se desemnează de titularul licenţei. Comisia stabileşte cuantumul despăgubirii prin negociere cu proprietarii imobilelor. Decizia comisiei privind cuantumul despăgubirilor se comunică expropriatului şi se afişează la sediul consiliului local, la sediul titularului licenţei de exploatare (probabil în Barbados, Canada, Elveţia, USA, Marea Britanie, India, Germania, Franţa, Italia, Olanda, Israel etc - nota mea).
Art.10¹¹. În termen de maximum 15 zile, cînd există acordul părţilor, expropriatorul efectuează plata despăgubirilor pentru imobilele ce urmează a fi expropriate.
Art.10¹². Cînd nu se ajunge la învoială între părţi, expropriatorul se adresează instanţelor judecătoreşti, iar termenele stabilite de instanţele judecătoreşti nu pot fi mai mari de 7 zile.
Art.10¹?. „Transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor expropriate operează de drept de la data plăţii despăgubirilor stabilite prin hotărîrea definitivă a comisiei prevăzute la art.109, alin.(1) sau, după caz, prin hotărîrea judecătorească irevocabilă.
Art.10¹?. ... „terenurile necesare realizării lucrărilor şi obiectivelor prevăzute la art.10² şi 106 pot fi scoase definitiv din fondul forestier naţional, indiferent de forma de proprietate şi de suprafaţa proprietăţii forestiere afectate”. „Scoaterea definitivă din fondul forestier naţional a terenurilor prevăzute la art.10² şi art.106 se exceptează de la aplicarea prevederilor art.7, alin.(3) şi (4) şi art.34, alin.(2) din Codul silvic.”
2) La articolul 11, după aliniatul 2 se introduc şase noi aliniate, alin.(3)-(8), prin care se stabilesc termene foarte scurte pentru eliberarea certificatului de descărcare de sarcină arheologică, dar nu pentru întreaga suprafaţă, ci pe fiecare parte de teren din perimetrul de exploatare.
3) La articolul 25 se introduce alin.(2) cu următorul cuprins: „Titularul licenţei de exploatare poate solicita extinderea perimetrului pentru executarea lucrărilor de construcţii aferente utilităţilor specifice necesare stocării produselor miniere, a sterilului şi a produselor reziduale”
4) După articolul 43 se introduc trei noi articole, art.43¹-43³ care prevăd următoarele:
Art.43¹. Prin derogare de la prevederile art.2 din Legea nr.50/1991, certificatul de urbanism obţinut în scopul desfăşurării de activităţi miniere este independent şi separat de toate avizele şi aprobările eliberate în baza sa. Dacă certificatul de urbanism devine inaplicabil, fiind ilegal, toate avizele şi aprobările obţinute în baza sa rămîn în vigoare.
Art.43² prevede ca prin derogare de la prevederile Legii nr.350/2001, în cazul în care Consiliul local nu aprobă planul de urbanism general (P.U.G.) atunci titularii de licenţă de exploatare pot cere să fie emise certificate de urbanism la Bucureşti, în baza regulamentului general de urbanism aprobat prin hotărîre a Guvernului.
Art.43³. Prin derogare de la prevederile alin.(1) al art.51 din Legea nr. 350/2001, planurile de urbanism pentru realizarea obiectivelor din licenţele de exploatare sînt finanţate din bugetul de stat sau de la bugetele locale. Cît cinism ! Cei care vor fi expropriaţi urmează să plătească şi planurile de urbanism.
5) „Prevederile licenţelor de explorare şi/sau exploatare încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi şi aprobate sau în curs de aprobare de către Guvern rămîn valabile pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate. La solicitarea titularilor de licenţe de explorare şi/sau exploatare, prevederile licenţelor valabil încheiate la data intrării în vigoare a prezentei legi se modifică şi se completează în sensul prevederilor Legii minelor nr.85/2003, cu modificările şi completările aduse în prezenta lege.
În Raportul comun al Comisiei juridice şi Comisiei economice din Senatul României, semnat de preşedinţii Toni Greblă şi Varujan Vosganian, se arată că „Propunerea legislativă are ca obiect de reglementare modificarea şi completarea Legii minelor nr.85/2003, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul promovării unor soluţii derogatorii de la diferite acte normative, referitoare la exproprierea pentru cauză de utilitate publică, autorizarea executării lucrărilor de construcţie, amenajarea teritoriului şi urbanism, protejarea monumentelor istorice, patrimoniu arheologic, fond funciar, silvicultură.” Deci, modifică ilegal Constituţia României şi încă şapte domenii reglementate prin legislaţia actuală! Cu toate acestea, nici un senator nu a votat împotrivă! De ce? Trebuie întrebat fiecare dintre ei, atît de către alegători, cît şi de către mass-media centrală şi locală! Cine i-a mandatat să voteze pentru exproprierea cetăţenilor români de către titularii de licenţe de exploatare a bogăţiilor naturale, a resurselor minerale, existente în România? Cine le-a cerut şi pentru ce comisioane să susţină derogări de la prevederile legale în favoarea titularilor licenţelor de exploatare şi împotriva a milioane de români care riscă să fie expropriaţi?
Prin această propunere legislativă se pun în mare pericol existenţa şi viitorul Poporului Român pe teritoriul României! Orice proprietar privat va putea fi expropiat de către titularul unei licenţe de exploatare, mai veche sau mai nouă. Este posibil ca, în multe cazuri, după ce i-a expropriat pe proprietarii de clădiri, terenuri şi păduri, titularul licenţei să abandoneze exploatarea (din diferite motive) şi să treacă la speculă pe seama proprietăţilor dobîndite de la titularii drepturilor reale. Lucrările miniere pentru exploatarea substanţelor minerale utile, care se execută în baza unei licenţe de exploatare obţinută de o firmă privată străină sau română, sînt declarate de utilitate publică! Pînă spre sfîrşitul anului 2011, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale a eliberat multe mii de licenţe de exploatare şi are în program să emită alte mii de licenţe pentru exploatarea resurselor minerale care sînt răspîndite pe tot teritotiul României, una dintre cele mai bogate ţări din lume, în astfel de resurse. În faţa pericolului în care se află Poporul Român trebuie să fie făcute publice toate licenţele de exploatare a bogăţiilor naturale din România. Rezultă foarte clar că scopul principal urmărit de această propunere legislativă votată în Senatul României de către toţi senatorii PDL, PSD, PNL, PC, UNPR şi UDMR este de a facilita exproprierea cetăţenilor români, iar construcţiile şi terenurile lor, precum şi cele ale Statului Român, să treacă în proprietatea titularilor de licenţe de exploatare a substanţelor minerale utile. Pe această cale, străinii obţin la cele mai mici preţuri din lume proprietăţi uriaşe în România, iar românii îşi vor pierde ţara lor moştenită de la strămoşii care au apărat pămîntul străbun şi vatra multi-milenară cu mari sacrificii. Averea pe care o vor dobîndi prin această lege titularii licenţelor de exploatare a substanţelor minerale utile nu poate fi confiscată, conform Constituţiei. Prin această acţiune diabolică, susţinută de senatorii şi conducătorii PDL, PSD, PNL, UNPR, PC şi UDMR se urmăreşte şi se susţine, pe faţă, materializarea proiectului „Israel în România”, care face parte din Holocaustul împotriva Poporului Român, mult mai amplu şi cu consecinţe mult mai grave decît holocaustul împotriva evreilor.
Conform unui plan ultrasecret, acest proiect de lege, care modifică şi completează Constituţia României şi încă şase legi, staţionează la Camera Deputaţilor, pînă după alegerile parlamentare din anul 2012. Pînă acum, au fost date avizele de către comisiile permanente de specialitate, iar din 17 martie 2010 Comisia pentru industrii şi servicii nu a întocmit raportul. Pentru o lege atît de importantă, care modifică şase legi şi Constituţia României nu s-a cerut, în mod deliberat, Raport comun cu Comisia juridică a Camerei Deputaţilor, aşa cum s-a procedat la Senat. Se mizează pe faptul că populaţia României va putea fi manipulată pe tot felul de teme şi că această bombă uriaşă vizînd exproprierea românilor de către străini nu va exploda în mass-media şi în campaniile electorale din anul 2012.
În faţa acestui uriaş pericol, românii din ţară şi din străinătate au dreptul şi obligaţia să iasă în stradă pentru a apăra dreptul la proprietate privată înscris în Constituţia României.

Dr. GHEORGHE FUNAR,
Secretar general al PRM,
Preşedintele Filialei PRM Cluj

Ziarul TRICOLORUL, nr 2316 / 11.11.2011

Decizie PRM 10 noiembrie 2011 !







Ziarul TRICOLORUL, nr 2315 / 10.11.2011

Pentru împrospătarea memoriei Siguranţa Naţională nu poate fi lăsată, la nesfîrşit, pe mîna unui bolnav psihic

În emisiunea „De luni pînă luni“, difuzată cu o suspectă generozitate de Postul Naţional de Televiziune, dl. Virgil Asztaloş-Măgureanu mi-a adus, pe parcursul unei jumătăţi de oră, o suită de acuzaţii, pe cît de iresponsabile, pe atît de mincinoase. Dacă aceste insulte ridicole, care au creat tuturor senzaţia de oroare a demascărilor de tip stalinist din anii '50, ar fi venit din partea unui cetăţean oarecare, evadat dintr-un Pavilion de Sănătate Mintală, nu le-aş fi dat nici o atenţie, dar, în cazul de faţă, avem de-a face cu acuzaţiile exprimate de directorul principalului Serviciu Secret al României împotriva secretarului Senatului României.
Pe parcursul a numai 10 minute, cît mi-a acordat cu foarte mare zgîrcenie aceeaşi Televiziune Română, după îndelungate tratative şi apeluri la respectarea Legii Audiovizualului, voi demonta, punct cu punct, aberaţiile debitate de acest personaj. În treacăt fie spus, cel puţin săptămîna trecută oamenii au avut senzaţia că Postul Naţional de Televiziune s-a transformat în Televiziune cu circuit închis a S.R.I.-ului. Prezint, cu smerenie, scuze milioanelor de telespectatori, pentru că sînt nevoiţi să asiste la această dezbatere indirectă, pe care nu eu am dorit-o, dar poate că astfel vor avea şi ei ocazia să vadă cum începe să devină S.R.I.-ul, sub comanda bezmetică a acestui om fără Dumnezeu, o primejdioasă „poliţie politică". Iar ţara are atîtea probleme grave de rezolvat! Fiindcă în loc să se ocupe de primejdiile cu adevărat alarmante care pîndesc graniţele şi integritatea României, în loc să pună umărul la smulgerea din rădăcini a fenomenelor jafului şi anarhiei, în loc să facă ceva ca această ţară atît de rănită să nu mai fie poligonul de confruntare al unor Servicii străine de spionaj şi placa turnantă a traficului de arme si de droguri, a prostituţiei, criminalităţii, spălării banilor murdari si afacerilor bancare scandaloase - iată că S.R.I.-ul, sub cîrmuirea diletantă şi abuzivă a lui Virgil Asztalos-Măgureanu, se ocupă de răfuieli politice şi literare. Am tot respectul faţă de activitatea cinstită şi patriotică a majorităţii cadrelor din această importantă instituţie a ţării, dar, după cum spune un proverb românesc, „peştele de la cap se-mpute” şi a venit vremea să ne întrebăm: care e rodul muncii Serviciului Român de Informaţii pentru siguranţa naţională, pentru liniştea cetăţenilor şi triumful Adevărului şi Dreptăţii, de-a lungul a 6 ani în care a consumat de la buget sute de miliarde de lei? În jenanta lui apariţie televizată, pe parcursul căreia nu s-a uitat nici măcar o dată în ochii cetăţenilor, purtîndu-se trufaş ca un grof pe moşia lui, Virgil Asztalos-Măgureanu, practic, n-a răspuns la nici una dintre acuzaţiile pe care i le-a adus un larg spectru politic şi publicistic. În veşnica lui agitaţie de a scăpa de răspunderea în faţa legii şi de a azvîrli cu fumigene în ochii tuturor, considerîndu-ne, probabil, o societate de troglodiţi, el a încercat o diversiune de cea mai proastă factură - şi anume a deplasat accentul discuţiei de la el, la mine, încercînd să mă tragă şi pe mine în mocirla asta. Pentru orice om cu judecată sănătoasă, lucrurile sînt cît se poate de clare: dl. Virgil Asztalos-Măgureanu se face vinovat de încălcarea sistematică a Legii de funcţionare a S.R.I.-ului, prin faptul că a fost informator, şef de reţea şi căpitan al vechii Securităţi, încă de la începutul anilor ’60, activităţi pe care le-a negat de mai multe ori în faţa Parlamentului, ceea ce înseamnă că a minţit şi supremul for legislativ al ţării, intrînd sub incidenţa Codului Penal, articolul 292. Pentru cine elaborăm şi votăm legi noi, senatorii şi deputaţii, dacă însuşi şeful principalului Serviciu Secret le calcă în picioare, iar pe temerarul care îl trage de mînecă şi îi atrage atenţia că lumea vede şi judecă, acelaşi individ abuziv îl ştampilează imediat, în public, ca informator, extremist, xenofob, paramilitar, ba chiar şi criminal?! Aşa ceva este fără precedent în istoria vieţii politice mondiale şi cazul va fi, cu siguranţă, studiat ca o curiozitate a naturii. Fiindcă este, într-adevăr, de rîsul lumii ca un căpitan activ de Securitate să îl acuze că ar fi colaborat cu Securitatea - aşadar, cu el însuşi! - pe un scriitor care poate proba, cu 2 volume masive de interceptări telefonice la domiciliul său, că, de fapt, a fost urmărit sistematic de Securitate. Să nu ştie dl. Virgil Asztalos-Măgureanu aceste trei dosare, două ale mele şi unul al regretatului Eugen Barbu, de vreme ce, în vara anului 1992, chiar el le-a scos ilegal de la Arhivă şi ni le-a vîndut? Am, de asemenea, aici, la îndemînă, mărturiile scrise ale generalilor Ion Coman, Iulian Vlad şi Aron Bordea, care atestă că n-am fost sub nici o formă colaborator al Securităţii - dimpotrivă, în februarie 1969, pe cînd eram student, am fost anchetat la domiciliu de 2 ofiţeri de Securitate şi în repetate rînduri am intrat în conflict cu amintita instituţie, aşa cum de altfel intru şi acum, tocmai datorită spiritului meu justiţiar. Nefiind încă hotărît dacă să fie agent secret, politician sau critic şi istoric literar, dl. Virgil Asztalos-Măgurea-nu mă atacă pe motiv că l-aş fi hăituit (?!) pe scriitorul Ion Caraion, care din pricina asta a şi murit de cancer, aşa după cum am provocat un cancer generalizat şi unei „alte mari personalităţi”, dar nu spune care, persoană însemnată, dar, probabil, becher. Aici ne aflăm în plin scenariu de ficţiune, gen „Planeta Maimuţelor”, sau „Twin Peaks”. În viaţa mea n-am scris vreun articol despre Ion Caraion. Personajul respectiv era un om complexat, fără talent literar şi fără caracter, fusese legionar mînuitor de pistol şi îşi chinuia colegii de la un liceu din Buzău, între timp a devenit şi informator al Securităţii, după cum mărturisea colonelul llie Merce, pe urmă a fugit la „Europa Liberă”, dar revista „Săptămîna” i-a făcut un pustiu de bine, publicîndu-i „Jurnalul” intim, unde el jignea cuplul comic-fantezist Monica Lovinescu-Virgil Ierunca, iar aceştia l-au dat afară. Asta e tot. Eu n-am fost niciodată angajat al revistei „Săptămîna”, ci al Agerpres-ului. Este pentru prima oara cînd aud de „ordinele rezolutive” pe care le aruncă, la derută, calomniatorul meu. Aşa-zisa prigoană şi „hăituire canibalică” pe care ar fi dezlănţuit-o revista „Săptămîna” reprezintă rodul fanteziei maladive a acestui critic improvizat. Cititorii de bună-credinţă îşi amintesc că la „Săptămîna” era criticată lipsa de talent şi de patriotism, unul din caii noştri de bătaie fiind oficina de spioni păguboşi „Europa Liberă”, care a fost trădătoare de ţară şi înainte de decembrie 1989, şi după, ca dovadă că în 22 martie 1990 îi acuza pe români de incidentele sîngeroase de la Tg. Mureş, iar ulterior i-a bălăcărit tot timpul pe luptătorii unionişti din Basarabia. Pe vremea cînd acest Virgil Asztalos-Măgureanu era căpitan activ de Securitate şi lector propagandist al CC. al U.T.C., după cum rezultă chiar din autobiografia sa, eu mă luptam efectiv cu Securitatea şi cu Cenzura, pentru a publica în glorioasa revistă „Săptămîna” şi în Almanahurile ei studii despre Transilvania, Basarabia şi Bucovina, propunînd, încă din 1980, tipărirea cuvîntărilor şi operelor integrale ale lui Nicolae lorga, Ion şi Ionel I.C. Brătianu, Take lonescu, Iuliu Maniu, Vasile Goldiş, Octavian Goga, Al. Vaida-Voevod, ceea ce mi-a atras nu mai puţin de 4 suspendări şi interdicţii totale în presă, la Radio şi Televiziune, precum şi un volum de versuri dat la topit. Las la latitudinea marelui public să aprecieze jignirile aduse memoriei genialului scriitor patriot Eugen Barbu, tradus în 25 de limbi ale lumii. Nu întîmplător, primul act aşa-zis cultural al noii Puteri instaurate în urmă cu 6 ani a fost desfiinţarea sălbatică, printr-o Decizie semnată de Silviu Brucan, la 4 ianuarie 1990 - iată că acesta ştie să şi semneze - a revistei „Săptămîna”. În ceea ce priveşte moartea de cancer a unor oameni, cred că Virgil Asztalos-Măgureanu n-are pretenţia să-l ia cineva în serios. În ultimul timp, au murit de cancer şi Manfred Woerner, şi Francois Mitterrand, dar nimeni n-a căzut în ten-taţia ridicolă de a găsi ţapi ispăşitori. Sau, cine ştie, poate că fostul propagandist de la „Ştefan Gheorghiu" o fi găsit atît cauza, cît şi leacul cancerului, care constau în prezenţa sau în absenţa pamfletelor mele, ceea ce îl va duce, cu siguranţă, dacă nu la Premiul Nobel, atunci măcar la Premiul Cooperativei „Ochiul şi Timpanul”. Ar fi fost de aşteptat ca denigratorul meu să ne spună ceva despre moartea suspectă, tot de cancer, a unor personaje care ştiau foarte multe despre tenebroasele evenimente din decembrie 1989, cum ar fi colonelul Gheorghe Ardelean, şeful trupelor USLA, şi bravul general Ştefan Guşe, cel care s-a opus apelului de a intra trupe sovietice în România. În aceeaşi manieră iresponsabilă, dl. director mă mai acuză că am în jurul meu structuri paramilitare, ceea ce sună ridicol în gura cuiva care a participat la mascarada de proces şi la asasinarea lui Nicolae Ceauşescu în Sfînta Zi de Crăciun, iar de 6 ani are la dispoziţie un întreg arsenal de arme ultrasofisticate. Şi la fel de ridicol sună şi acuzaţia că eu aş practica „terapia fricii” prin tot felul de dosare, numai că munţii de dosare sînt în posesia directorului S.R.I., nicidecum a mea. Despre aşa-zisele jigniri pe care eu le-aş aduce popoarelor învecinate, aşa ceva nici nu merită a fi comentat, eu nu jignesc pe nimeni, stimez orice naţie lăsată de Dumnezeu pe pămînt, dar, să fie foarte clar, nu-mi place să-mi dicteze nimeni la mine în ţară. În fine, calomniatorul mă acuză că aş fi îmbuibat, ceea ce este o mare ticăloşie - nu este nici timpul, nici locul să amintesc cîte zeci de biserici am ajutat şi cîte mii de copii şi bătrîni nevoiaşi beneficiază de omenia mea modestă şi creştină, eu fiind singurul politician din ţară care, de mai bine de 3 ani, donează toate salariile de parlamentar la oamenii săraci, indiferent de naţionalitatea sau de religia lor. În vremea asta, directorul S.R.I. şi-a construit o vilă gigantică la Poiana Ţapului, a obţinut o altă vilă, cît un transatlantic, la Bucureşti, pretîndu-se la un scandalos fals în acte publice, e implicat în nişte afaceri foarte complicate şi are 2 copii care vieţuiesc în S.U.A., dar nu se ştie pe dolarii cui - iar aici sînt numai două posibilităţi: ori stau pe banii lui (ceea ce atestă că e infractor, fiindcă nimeni n-are, prin muncă cinstită, sute de mii de dolari pe an), ori stau pe banii străinilor (ceea ce atestă că e dator, fiindcă nimeni nu dă asemenea burse în mod dezinteresat).
Amestecul brutal, în politică, al directorului S.R.I. a devenit de-a dreptul enervant. Locul acestui personaj nu este în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ci la „Europa Liberă”, a cărei politică o practică pe faţă. Fiecare zi în plus, în care este păstrat în fruntea principalului Serviciu Secret, reprezintă un pericol real pentru Siguranţa Naţională.

CORNELIU VADIM TUDOR

(Textul a fost citit - cu unele cenzurări comise de conducerea TVR - pe Postul Naţional de Televiziune, în seara zilei de luni, 22 ianuarie 1996)


Ziarul TRICOLORUL, nr 2315 / 10.11.2011

TRAIAN BĂSESCU, ÎNVINS PENTRU A 10-A OARĂ ÎN RĂZBOIUL CU CÎINII COMUNITARI







Ziua de marţi a săptămînii în curs a dovedit, din nou, că fotoliul prezidenţial se clatină sub Traian Băsescu. De cînd Legea nr.9/2008 (Legea Marinescu) cu privire la protecţia animalelor a intrat în vigoare şi, în consecinţă, a pus capăt uciderii barbare a cîinilor fără stăpîn, Traian Băsescu, prin slugi ticăloase, de teapa Elenei Udrea, Sulfinei Barbu, Sorinei Plăcintă, a lui Mihai Atănăsoaie (prefectul Capitalei) sau Ştefan Pirpiliu, se căzneşte să modifice legislaţia şi să relegifereze masacrul canin. Iubitorii de animale nu s-au lăsat mai prejos; au depus, la Parlamentul României, peste 1 milion de semnături în sprijinul menţinerii actualei Legi de protecţie a animalelor. Mai mult, şi Parlamentul European se implică în demersurile pe lîngă autorităţile române. Astfel, în data de 13 octombrie 2011, înaltul for de la Bruxelles a adoptat o Rezoluţie care stabileşte că metoda sterilizării în massă reprezintă singura soluţie pentru gestionarea optimă a fenomenului. Demn de menţionat este faptul că Rezoluţia referitoare la cîinii fără stăpîn a fost iniţiată şi susţinută în plenul european de către europarlamentari români de excepţie: domnul Corneliu Vadim Tudor, preşedintele Partidului România Mare şi doamnele Daciana Sîrbu (PSD) şi Adina Vălean (PNL). În România, continuă seria protestelor neobosiţilor susţinători ai drepturilor animalelor. Sărbătoarea Sfinţilor Mihail şi Gavril de anul acesta i-a găsit pe manifestanţi pledînd, conştiincios şi vehement, pentru cauza unor fiinţe neajutorate, în cadrul celui de-al 60-lea miting, găzduit de Parcul Izvor din Capitală. Şedinţa plenului Camerei Deputaţilor, pe a cărei Ordine de Zi, la votul final, figura proiectul de lege Plx nr.912/2007, devenit “Proiectul Morţii”, a prilejuit o nouă solidarizare a oamenilor de bine împotriva eutanasierii. Luptătorii pentru drepturile animalelor au luat loc, ceva mai tîrziu, la balcoanele sălii de plen a Camerei Deputaţilor şi au asistat la derularea şedinţei. Din fericire, nici de data aceasta, Puterea nu a reuşit să-şi mobilizeze marionetele din Parlament, ca să adune cele 167 de voturi necesare pentru aprobarea eutanasierii, proiect care face parte din categoria legilor organice. Subliniez că, pînă acum, „Proiectul Morţii” a fost întors de două ori la Comisia de Administraţie Publică a Camerei inferioare, iar portocaliii l-au amînat de 10 ori la votul final. A doua zi, iubitorii de animale au pichetat sediul central al PDL din Bucureşti, Aleea Modrogan nr.1, demonstrînd opiniei publice şi reprezentanţilor mass-media substratul campaniei mincinoase, comandată de Elena Udrea, în calitatea ei de şefă a Organizaţiei PDL a Capitalei. Este vorba despre acţiunea de strîngere de semnături de la populaţie pentru o aşa-zisă gestionare eficientă a cîinilor comuntari din Capitală, prin prezentarea unor pliante voit confuze, concepute cu scopul de a deruta şi de a induce în eroare cu privire la intenţiile criminale ale pedeliştilor. Pliantele respective, vînturînd, perfid, perspectiva unui oraş lipsit de cîini pe străzi, conţin cîteva pretinse variante de gestionare a cîinilor comunitari, dar nu spun nimic despre unica soluţie salvatoare: sterilizarea. Pe de altă parte, listele unde cetăţenii îşi pun semnăturile nu specifică varianta aleasă de fiecare semnatar. Aşadar, se iscăleşte la grămadă, pentru toate variantele propuse, mai puţin sterilizarea! Prin urmare, bucureştenii nu au cum să ştie că, de fapt, se vrea ca iscăliturile lor să le servească portocaliilor în sprijinirea eutanasierii cîinilor comunitari. Procedînd conform aceluiaşi scenariu, în toată ţara au loc acţiuni pedeliste de dezinformare şi strîngere de semnături, sub masca unor intenţii onorabile, de interes general. Şefii portocalii sînt mobilizati exemplar în războiul cu căţeii. Nu întîmplător, manipularea grosolană a publicului, întreprinsă de PDL, urmează sondajelor de opinie ale unor institute de prestigiu, care au arătat că majoritatea covîrşitoare a românilor este de acord cu sterilizarea cîinilor şi respinge crima. Tocmai de aceea, date fiind amploarea imposturii şi încălcarea evidentă a Legii, împreună cu domnul Mircea Şerbănoiu (Liga pentru Apărarea Drepturilor Animalelor din România), cu doamna Marcela Pîslă (Asociaţia „Cuţu, Cuţu”), cu domnul Vlad Craioveanu (Asociaţia „Prieteni fără Grai”) şi cu alţi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale de profil, voi înainta o Plîngere Penală împotriva numiţilor Udrea Elena, Plăcintă Sorina şi a altor căpetenii PDL, sub acuzaţia de instigare la nerespectarea Legii nr.9/2008.

MARIUS MARINESCU,
Vicepreşedinte al PRM

Ziarul TRICOLORUL, nr 2315 / 10.11.2011

miercuri, 9 noiembrie 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XII)




7 IANUARIE 1990. Azi era ziua de naştere a Elenei Ceauşescu. Unii mă întreabă de ce am scris poezii şi articole despre ea. Din păcate, printre ei sînt şi destui care au scris poezii şi articole despre amanta lui Stalin, Ana Pauker. Fără a mă dezice vreodată de ceea ce am scris, fără a retracta vreun cuvînt, încerc şi eu să mă gîndesc, la rece, ce m-a determinat să scriu. Primul material a fost un reportaj de scriitor pentru Televiziune. Venisem de la Viena, în vacanţa de iarnă, decembrie 1978 - ianuarie 1979, locuiam în modesta garsonieră a logodnicei mele, actriţa Florina Luican, fiica atît de frumoasă a marelui rapsod Ion Luican. Fiind bursierul Herder al lui Eugen Barbu, scriind constant la „Săptămîna“, urmînd Direcţia Naţională a culturii române, normal că am fost luat la ochi şi trecut pe „lista neagră“. Dacă înainte vreme, prin 1970, eram tradus în Argentina, U.R.S.S., Iugoslavia – acum banda condusă de Crohmălniceanu, Zigu, Manolescu mă rădea de peste tot. Dacă în 1972 plecasem la Festivalul Mondial de Poezie de la Struga (Macedonia), acum nu mai eram invitat nici la Tîrgovişte, fiindcă aceeaşi bandă vămuia totul. Dacă prin 1975-1976 publicam aproape săptămînal în „România literară“, imediat cum am intrat în intimitatea lui Barbu, am fost ras, ba chiar o dată, cînd mi-am permis să-i telefonez acasă lui George Ivaşcu, să-1 întreb de ce se poartă redactorii lui atît de urît, bătrîna slugă biciclistă a lui Călinescu şi-a permis mojicia de a-mi trînti telefonul. Dacă n-ar fi făcut-o el cu mine, ar fi făcut-o, a doua zi, noii lui stăpîni cu el însuşi, redescoperindu-i trecutul dubios. Aşadar, izolare din toate părţile. La care se adăuga, fireşte, şi Televiziunea. Avusesem aici parte de două debuturi: în 1972 se jucaseră la un Album Duminical 3 scheciuri după 3 note publicate de mine în „România liberă“, iar în 1976, Marin Traian îmi dăduse o echipă de filmare şi, împreună cu venerabilul arheolog al Olteniei Romane, prof. dr. Dumitru Tudor, realizasem un reportaj la rezervaţia de la Sucidava (Corabia), fără nici o nuanţă politică, fiindcă nici nu mă interesa. După care, 3 ani de tăcere. Nu mai existam pentru nimeni. Mă atinsese aripa „monstrului“. Numai că „monstrul“ era mai talentat decît ei toţi la un loc. Chiar aşa, dacă pui pe un talger al cîntarului toate miile de plachete şi broşurele ale lui George Ivaşcu, Nicolae Manolescu, Ion Caraion, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Georgeta Horodincă, cuplul comic-fantezist Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, George Macovescu, Ov.S. Crohmălniceanu, Sami Damian, Dan Cristea, Mircea Dinescu, Ştefan Voicu, Moses Rosen, Al. Piru, Nina Cassian, Liviu Călin, Ana Blandiana, Mircea Zaciu şi ale celorlalţi care au tăbărît în haită asupra lui Eugen Barbu – iar pe celălalt talger să pui cei 3 crini de aur ieşiţi din orfevrăria lui, mă refer la capodoperele „Groapa“, „Principele“ şi „Săptămîna Nebunilor“, vei vedea că acestea din urmă atîrnă mai greu, au densitate, sînt doldora de viaţă, adică sînt fructul unui geniu. Şi aşa se face că opţiunea mea clară, fără echivoc, pentru acest mare luptător, m-a făcut să fiu trecut în pomelnicul „ciumaţilor“: Cînd a izbucnit scandalul „Incognito“, în ianuarie 1979, Barbu a trimis-o pe soţia lui să predea la Uniunea Scriitorilor carnetul de membru P.C.R. şi legitimaţia de membru corespondent al Academiei, precum şi o pungă de decoraţii. Înainte de asta, m-a sunat la prietena mea de atunci, mi-a spus ce are de gînd să facă, iar eu l-am îmbărbătat:
– Aşa să faci, bestiile astea care nu te apără în faţa haitei nici nu merită altceva. Să te ţii tare, sînt alături de dumneata, să te ajute Dumnezeu!
După vreo 6 ore mi-a telefonat să las totul şi să mă văd urgent cu el: îl primise Ceauşescu, stătuseră de vorbă, căpătase carnetul şi decoraţiile înapoi! Cam tot pe atunci încercasem să public un volum de versuri, „Epistole vieneze“, la „Cartea Românească“. Am fost în vizită la Marin Preda, însoţindu-l pe Victor Stamate, care îl ştia de mult pe Monşer. Era iarnă, aveam un cojoc frumos, gen Alain Delon. Romancierul mi 1-a lăudat mult. Văzîndu-i haina destul de ponosită în cui (deşi el cîştiga constant peste 1.000.000 lei în fiecare an), i-am spus:
– Dom’ Preda, vă pot ajuta să cumpăraţi şi dvs. o haină de-asta, se fac la Oradea, dar mai există şi la Orăştie, nici nu costă mult, vreo 3.200 de lei..
– Adică îmi cumperi d-ta una? m-a întrebat Monşerul, privindu-mă pe sub lupele ochelarilor săi sifonarzi.
– M-aţi înţeles greşit, n-am vrut să spun asta, dar dacă vă hotărîţi, pot ruga un cumnat care lucrează în industria uşoară...
Dialogul era destins, gazda noastră avea umor, mă mai ţinea minte de cînd mă jucam cu blonzii lui copilaşi la Restaurantul Casei Scriitorilor, aşa că mi-a primit manuscrisul. Erau poeme creştine, cele mai multe fiind sonete de dragoste, scrise cu suferinţă mare, între Bucureşti şi Viena. La plecare, Victor Stamate m-a rugat să-l aştept afară cîteva minute. M-am învîrtit pe la librăria din fundul curţii, am fumat o ţigară, m-am mai salutat ba cu unul, ba cu altul, care veneau zgribuliţi să-şi încaseze cîteva sute de lei de la Fondul Literar.
– Băi frate, cine era muierea aia rea şi oxigenată, care a stat în biroul lui Preda cît am vorbit noi?
Ieşise Stamate. În sfîrşit. Dar nu mai era bonomul pe care îl ştiam, se înnegrise la faţă de furie.
– Cine era, mă, căţeaua aia? Ştii ce i-a zis lui Preda după ce-ai ieşit tu? „Dom’ Preda, nu care cumva să-i publicaţi cartea lu’ ăsta, că e cel mai bun prieten al lui Barbu, duşmanul dvs. de moarte, nu se poate una ca asta, faceţi o mare greşeală...“ Şi Preda, cum îl ştii, mereu la cheremul femeilor, a plecat urechea la ea şi a zis: „Aaaa, carevasăzică Vadim ăsta e cu Barbu?! Atunci n-o să-l public!“.
Am făcut un efort să-mi aduc aminte cine mai era în birou: Georgeta Dimiseanu, o bulgăroaică rea de muscă şi urîtă în draci, cu o faţă poroasă ca un dărab de săpun de casă. De ce scriu toate astea acum? Din ce pliuri de veşminte ale Zînei Memoriei ies toate la aer acum, îşi cer dreptul la viaţă? Pentru că aşa s-a scris Istoria literară a acelor vremuri. Au fost două tabere: Direcţia Naţională şi Reacţiunea Antiromânească. Verificarea poate fi făcută foarte uşor, prin poziţia avută de fiecare dintre ele faţă de politica hungaristă, faţă de expansionismul rusesc, faţă de tendinţele dominatoare ale sionismului. În vreme ce Direcţia Naţională a abordat frontal toate aceste probleme, cu mari riscuri – Reacţiunea Antiromânească a practicat o politică internaţionalistă, de tip kominternist, dar cu pretenţii elitiste. Fiecare din cele două tabere a încercat să-1 cîştige pe Ceauşescu de partea ideilor sale. Ca ţăran oltean, acesta era, genetic vorbind, de partea mişcării româneşti. Ca lider comunist, care se formase prin temniţe şi case conspirative, în aliaj cu ruşii, ungurii şi evreii, el avea o viziune leninistă asupra problemelor. Poate că din pricina acestui dualism a rămas Ceauşescu atît de controversat, ca om care făcea lucruri foarte bune şi foarte rele, nu într-o viaţă de om, ci într-o singură zi. Şi aşa se face că pe fondul acestei gherile politico-literare, în circumstanţele interdicţiei mele dictate din exterior şi amplificate de trădătorii din interior, tot ce scriam era blocat. Aşa că, la începutul acelui ianuarie 1979, cînd Florea Nedelcu, doctor în Istorie, mi-a telefonat şi mi-a solicitat un reportaj TV despre Elena Ceauşescu, n-am stat mult pe gînduri şi l-am realizat. De avut, aveam rezerve serioase faţă de femeia respectivă, nu puteam chiar să cred eu că ea e doctor în chimie, dar dubiile mi le-a spulberat venerabilul prof. univ. dr. Tudor Ionescu (chimistul, nu juristul), care era şi preşedintele Comitetului Naţional Român pentru Pace. Fiind întrebat direct ce anume ştia tovarăşa în faţa comisiei de doctorat al cărei şef era tocmai el, octogenarul dascăl – acesta mi-a răspuns:
– Ştia totul, domnule, era tobă de carte, nu vă luaţi după ăştia care fac glume proaste!
Atunci, după difuzarea acelui reportaj, ilustrat muzical de Ileana Popovici, Florina Luican mi-a spus cu admiraţie:
– Bravo, acum eşti vedetă, ţi-ai făcut un nume!
La urma urmei, ce scriitor nu vrea să-şi facă un nume? Apoi, am mai publicat vreo 4-5 articole şi poezii în „Femeia“ (mi le solicitau Nicky Georgescu, Sanda Faur şi Maria Costache) şi în „Săptămîna“ (la presiunile Ilenei Lucaciu, care, ca secretar P.C.R., ţinea legătura zilnic cu organele de partid). Eu am fost toată viaţa ceea ce se cheamă un „mămos“. Am iubit mult femeile. Femeia-mamă, femeia-logodnică, femeia-soră, femeia-colegă de şcoală, de facultate, de slujbă, femeia-trecătoare, care te fulgeră o dată cu privirea, ştii bine că n-ai s-o mai vezi niciodată, dar ţi-a întipărit în inimă gravura unei arsuri, fiindcă nimic nu-i mai de preţ ca frumuseţea. Au toate acestea legătură cu Elena Ceauşescu? Cu ea, care l-a pus pe Emil Bobu, în aprilie 1984, să mă zdrobească, să mă ameninţe, să-mi comunice interzicerea pe timp nelimitat? Eu n-am cunoscut-o personal niciodată, dar ce or fi discutat cu ea femeile de cultură cu care lua ceaiul, ca de pildă Zoe Dumitrescu-Buşulenga sau Margareta Ioanid şi multe alte profesoare, artiste, soţii de diplomaţi? Rămîi în durerea ta, femeie chinuită, eu n-am să te apăs mai tare. Pentru faptele tale rele, te-a bătut Dumnezeu, asmuţind cîinii flămînzi ai Tîrgoviştei înzăpezite să-ţi mănînce măruntaiele capului sfîrtecat de gloanţe, scenă parcă anticipată de Marquez în „Toamna Patriarhului“. Pentru faptele tale bune, acelaşi Dumnezeu te va răsplăti în ceruri şi, cine ştie, poate că-ţi va recupera sufletul. Oricum, moartea asta violentă în Sfînta Zi de Crăciun, alături de bărbatul tău, ţi-a spălat multe păcate. Dar, despre toate astea poate că vom mai vorbi. Acum, să revenim la oile noastre. E vremea năpîrlirilor, a pielicelelor întoarse pe dos. Tot apare la televizor P.M. Băcanu, plimbat ca ursul pe la toate sindrofiile, ca un martir. În realitate, el a fost şi a rămas un bişniţar, care şi-a construit întreaga viaţă pe mici găinării şi aranjamente cu Miliţia, sector de care răspundea la „România liberă“. Avea o rubrică, „Zig-Zag“, prin care distrugea sau remaia (contra-cost) destine. În 1974 era pe punctul de a face o altă victimă – publicase o notă despre o balerină, Zîna Arşic, care ar fi vîndut bilete cu suprapreţ în faţă la Cinema „Patria“, o luase Miliţia şi o amendase. Întîmplarea face că am auzit ce se petrecuse chiar din gura femeii, nici vorbă de suprapreţ, fiindcă numai un idiot ca Băcanu poate să creadă că o balerină frumoasă, fosta mare dragoste a lui Mircea Crişan, are nevoie de 2 lei în plus la un bilet de film, totul nu fusese decît o glumă a acesteia, care se fandosea în faţa unor amici, fluturînd biletul unei cunoştinţe care nu mai venise.
Televiziunea a devenit şi un izvor de aberaţii lingvistice: de la adolescenţi la colonei bătrîni, de la elitiştii gen Pleşu şi Babeţi pînă la agrozootehniştii de la „Viaţa satului“, toată lumea foloseşte „bulversare“, „achiesez“, „exorcizare“, „purgare“, „anvizajare“. Dar, ce pretenţii să mai avem, cînd un lingvist pe nume Cezar Tabarcea se face de rîs în mod copios? El pledează pentru scoaterea din dicţionar a cuvîntului „propăşire“, care „duce la tulburarea minţilor“, şi a cuvîntului „minunat“, care e „total compromis politic“. Urmăresc un reportaj realizat printre minerii din Valea Jiului, autori Oana Ionescu şi Benone Neagoe. Minerii pomenesc de Constantin Băbălău, care era ministrul Minelor în 1977, cînd s-au răzvrătit şi i-au sechestrat şi pe el, şi pe primul-ministru, Ilie Verdeţ. Tot îl văd pe colonelul Baciu, cel care l-a arestat pe amărîtul meu vecin, Tudorancea, din ordinul lui Postelnicu. Începe să-mi fie groază de reporterii TV, care au ajuns un fel de „comisari politici“, pun lumea la zid. Primesc telefoane de la nişte prieteni aflaţi sub arme. Astăzi a avut loc o Adunare la Armată. Se aude că ciudatul fost ministru, Nicolae Militaru, a dezarmat Marele Stat Major cu o trupă de paraşutişti. A fost chemat de urgenţă Ion Iliescu, la sala de Festivităţi a Academiei Militare. Ofiţerii prezenţi au spus că nu sînt mulţumiţi cu răspunsurile primite şi au cerut demisia tuturor bătrînilor care au deja 18 ani de pensie şi nimeni nu pricepe cum de au fost reactivaţi. Generalul Militaru a fost huiduit, cu intermitenţe, cam 2 ore. Mai toţi vorbitorii au acuzat F.S.N.-ul că a instalat la pupitrul de comandă oameni debarcaţi de Ceauşescu, care au dus de rîpă Armata. Oamenii i-au strigat lui Iliescu că nu vor ca el să fie un nou Ceauşescu. În faţa unor noi serii de ameninţări formulate de inabilul Militaru, corpul ofiţeresc a strigat: „Ia nu ne mai băgaţi pumnul în gură, domnule ministru!“. Atunci, se zice că Iliescu a explicat de ce nu l-a făcut ministru pe Guşă: „A avut o atitudine şovăitoare. De asemenea, a avut relaţii cu Iulian Vlad. Eu am avut o legătură permanentă cu Militaru, mai de mult..“. Aceia care mă informează telefonic îmi spun că cei 18 generali reactivaţi au făcut studiile la ruşi, fără excepţie. E o fierbere mare în toată ţara. Tot azi, vreo 300 de oameni cu tabloul lui Iuliu Maniu au demonstrat în Piaţa Romană. A mai avut loc şi un miting studenţesc, transmis fragmentar la TV: nu vor decît drepturi, dar nici o datorie, o să-şi pună ei note singuri, se vor repartiza tot singuri, unde vor ei, n-or să mai aibă nevoie de profesori. Hop şi fosta secretară de partid de la „Scînteia tineretului“, Lucia Hossu Longin, care filmează vila somptuoasă din Str. Herăstrău, aparţinînd agentului multinaţional Silviu Brucan: „O casă pentru Istorie!“, gîfîie ea, doar-doar îi va azvîrli komisarul evreu niscaiva indulgenţe, pentru iertarea păcatelor. Dar cameleoni se întîlnesc la tot pasul, am o senzaţie de vomă. Au început să ridice capul, timid, şi monarhiştii. La televizor, apare un general în retragere, Anton Marin, care zice că are 80 de ani (să fie sănătos) şi citeşte Platforma-Program a Partidului Liberal, care militează pentru transformarea României într-o „monarhie constituţională“. N-aş putea să nu prind în paginile acestui Jurnal fugitiv şi informaţia că în România sînt, la ora de faţă, 200.000 de copii handicapaţi. Aş zice chiar 200.001, dacă ne gîndim şi la Octavian Paler, acest pitic necăjit, cu figura lui de Louis de Funes tragic. Mai consemnez redifuzarea – la interval de numai 5 zile – a unui scheci despre nişte copii, scris de Tudor Popescu, îmi pare rău de autor, dar lucrarea a penibilă.
A trecut şi duminica asta. A fost Sfîntul Ion, sărbătoare mare la români. Candelele morţilor tineri aruncă pe zăpadă reflexe albăstrii. Să mă încumet să dau o definiţie a Revoluţiei, din toate timpurile: „Pe mormintele martirilor pasc măgarii demagogiei!“. Şi încă o maximă, scrisă pe cînd n-aveam ce face: „De cînd lumea şi pămîntul, democraţiile consumă ce-au produs dictaturile“. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Explicaţie poză:  
Altă secvenţă de la Cina Creştină: a venit să-i încînte pe bătrîni actorul Florin Piersic, care şi-a iubit nespus de mult părinţii. Fotografia a fost făcută în ziua de 30 iunie a anului 1997.


Ziarul TRICOLORUL, nr 2314 / 09.11.2011