"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




vineri, 23 decembrie 2011

FESTIVITATEA DE INAUGURARE A NOULUI SEDIU CENTRAL AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE

Comunicat de Presă

Avem plăcerea să vă invităm la inaugurarea noului sediu central al P.R.M., situat în Capitală, Str. Vasile Lascăr, nr. 16 (în apropierea statuii lui C. A. Rosetti). 


Ceremonia va avea loc vineri, 23 decembrie a.c., la orele 13. Panglica inaugurală va fi tăiată de liderul formaţiunii, dl. Corneliu Vadim Tudor, membru al Parlamentului European. Acesta va susţine o scurtă Conferinţă de Presă, urmată de o lungă recepţie.


Manifestarea se desfăşoară sub acest Motto, desprins din cronicile vechi ale ţării (cuvinte rostite de soţia unuia dintre fraţii Buzeşti, căpitani în oastea lui Mihai Viteazul): „Şi nu fu pre voia cîinelui de tătar"…


BIROUL DE PRESĂ AL P.R.M.
22 dec. 2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXVII)


6 FEBRUARIE 1990. „Se risipeşte ţara, Doamne” - spuneau boierii la vreme de restrişte, dar Voievozii rareori ascultau. Puterea e un drog foarte ciudat şi, în orice caz, a făcut mai multe victime decît haşişul, opiumul sau marijuana. Unde or fi plantaţiile de canabis ale Puterii? Pe ce Planetă? N-au trecut nici două luni de la cumplita glaciaţiune din decembrie şi în România se resimte o acută lipsă de autoritate. Sînt tot mai îngrijorătoare informaţiile despre ţigani. Am auzit că în acele zile fierbinţi, din preajma Crăciunului, nişte găinari tuciurii şi-au făcut loc pe postul de Televiziune, mituindu-1 pe Ion Caramitru cu 5 kilograme de aur. Acum au prins curaj, pretind că au fost persecutaţi de Ceauşescu. Nimeni nu le zice nimic. In Pasaj, la Universitate, nişte haite nespălate joacă barbut pe zeci de mii de lei, în văzul poliţiştilor neputincioşi. Prin alte zone ale Capitalei, fac un trafic ordinar de icoane şi aur (de cele mai multe ori fals) - au îndrăznit nişte poliţişti să-i întrebe de autorizaţie, dar baragladinele i-au înjurat, ameninţîndu-i că Ion Caramitru e de-al lor (?!). Nu sînt rasist, n-am cum să fiu, organic, pentru simplul motiv că am crescut cu Biblia în casă şi mă consider un creştin practicant. Dar nu pot să nu mă gîndesc cît de mult ne trag în jos ţiganii, cît rău pot face acestei ţări. Nu mă credeţi? Luaţi, spre comparaţie, două comunităţi: o obşte ţărănească curată, din Maramureş, sau Moldova, sau Oltenia - şi periferia unui oraş cu sălaşe de ţigani, care atacă mai rău ca lupii, o dată îi vezi în vîjîială prin pieţe, cu mersul ăla al lor imposibil, de animale decerebrate, cu ochii tot după furat, cu înjurăturile cele mai bestiale în gură, cu pornirea atavică de a lovi, de a îngrozi, de a face rău. De o parte sînt românii, cu frica lui Dumnezeu în sîn, cu datinile şi obiceiurile lor milenare. De cealaltă parte sînt ţiganii, o rasă ciudată, cu care ne-a blestemat Dumnezeu şi care s-a înmulţit în neştire, primejduind fibra biologică a mult prea tolerantului Popor Român. Nu contest că din rîndul ţiganilor s-au ridicat şi oameni de valoare - muzicieni, sportivi, chiar profesori şi generali - dar asta s-a datorat asimilării lor, faptului că au renunţat la apucăturile hoardei şi au intrat de bună voie în matricea modelatoare a civilizaţiei altor popoare. Şi ce deziluzie crîncenă, să vezi că în satele locuite pînă nu demult de nemţi, în Ardeal, s-au statornicit pîlcuri de ţigani, îmbîcsind şi umplînd de o funingine puturoasă nişte edificii care fuseseră strălucitoare! Prin iarna dinspre 1981 spre 1982 am vizitat, fără voia mea, un apartament de bloc, locuit de ţigani. Locuiam pe atunci într-o garsonieră la etajul 8 al unui bloc din Parcul Institutului Politehnic (în Cartierul Militari), mi-o atribuise primarul de la sectorul 1, Dumitru Gherghişan, la stăruinţele colegului meu de la Agerpres, Iosif Socaciu, care vedea cît mă chinuiam dormind pe la fraţi. Aşadar, mă întorceam seara, pe la 7, de la redacţie. Traversînd un scuar care despărţea staţia de autobuz de blocul meu, aud deodată nişte strigăte disperate: „Săriţi, mă omoară ţiganii! Ajutooor!”. Întotdeauna m-am amestecat în incidente de-astea, cu succes, împotriva tuturor sfaturilor, fiindcă am o natură justiţiară, care nu suportă nedreptatea, orice s-ar întîmpla. Am alergat în direcţia zgomotelor, am mai apucat să văd vreo 3 mogîldeţe dispărînd în noaptea de iarnă şi, în cîteva clipe, am descoperit în zăpadă un bătrîn cu gura ca o purpură putredă, plină de sînge. L-am ajutat să se ridice, apoi am fugit după agresori. Inutil. Parcă intraseră în pămînt. M-am întors la bătrîn. Plîngea. Hoţii erau nişte puşti ţigani, unul de vreo 16 ani, care îl atacaseră din senin şi îi furaseră servieta cu acte. L-am condus pe bietul om pînă acasă. Apoi m-am dus la mine, sus. Am telefonat la Miliţie. Nu m-am lăsat pînă nu l-am găsit pe şeful Miliţiei Capitalei, generalul Gheorghe Vasile. Om săritor de felul lui. Au venit două maşini, cu vreo 10 miliţieni. Am început căutările prin împrejurimi. Nişte vecini ne-au pus pe o pistă: puşlamalele nu puteau fi decît dintr-o familie de ţigani, care locuia într-un bloc vecin, ăştia fiind renumiţi şi pentru alte acte de vandalism şi furtişaguri. Urcăm pînă la apartamentul cu pricina. Nu era încă 9 seara, Miliţia încă mai putea să sune la uşă. Dar aici n-avea la ce să sune, firele erau smulse. Un plutonier tînăr bate în uşă. Cu mare greutate ne deschide cineva. Intrăm.
Doamne, ce-am văzut acolo voi povesti şi la Judecata de Apoi! În 2 camere de bloc, destul de spaţioase şi, odinioară, nou-nouţe, se amenajase cea mai murdară cocină de pe raza Bucureştilor. Vreo 12-13 ţigani, cu puradeii lor cu tot, stăteau claie peste grămadă şi făceau focul într-o groapă scobită direct în podea, unde strînseseră nişte cărbuni şi pietre, peste care era pus la fiert un ceaun de tuci, obicei care dura probabil de ani de zile, fiindcă pereţii şi tavanul erau plini de negru de fum. N-aş putea descrie mirosul greoi, tipic unor rase orientale sau africane, care se degaja din trupurile şi bulendrele acelor păduchioşi. Sincer să fiu, mi-a fost milă de ei. Fireşte că vagabondul ăla de copil, capul răutăţilor, nu era acasă, ştia că a făcut rău şi se ascunsese, probabil, prin vreun cotlon al Politehnicii. Dar n-am să pot uita degradarea inimaginabilă a unui apartament zidit şi văruit cu trudă de nişte constructori, pe care o şatră ţigănească 1-a transformat într-un fel de căruţă cu coviltir, în care se urca, miraculos, cu liftul. Am plecat abătut. Miliţia s-a lăsat şi ea păgubaşă. Pînă la urmă, după cîteva săptămîni, a venit un căpitan tînăr la mine, parcă Dumitrescu îl chema, să mă roage să-mi retrag plîngerea, fiindcă ei sînt la ora bilanţului de sfîrşit de an şi un asemenea caz nerezolvat, sesizat de un ziarist cunoscut din presa centrală, îi trage pe ei la cîntar. Mi-am retras-o, nu atît de grija Miliţiei, cît din mila ţiganilor. Şi totuşi, nici acum nu pot uita gura însîngerată, cu dinţii scuipaţi în zăpadă, a acelui român cu părul alb, care venea şi el seara acasă, frînt de oboseală, şi a fost tîlhărit şi umilit de nişte fiare sălbatice. Ce facem cu ţiganii? - asta e întrebarea. Dacă nu punem şaua pe ei şi nu-i obligăm să muncească, să se teamă de legi şi să se creştineze, atunci cîteva sute de mii de vipere vor fi, zi şi noapte, slobode printre picioarele românilor, punîndu-le viaţa în pericol.
Dar, nici cu ungurii nu mi-e ruşine. E o vijelie ameninţătoare în Ardeal. Astăzi aud că nişte unguri care au înfipt steagul Ungariei pe Primăria din Tîrgu Mureş în urmă cu cîţiva ani, şi-au fost închişi, pe bună dreptate - acum se bat cu sticla de palinkă-n piept, pe motiv că sînt dizidenţi şi luptători împotriva lui Ceauşescu. Cine ştie, poate că aşa trebuia să se întîmple. Citeam nu demult o pildă biblică foarte interesantă: un orn naufragiază pe o insulă pustie, cu mare greutate îşi încropeşte o colibă din vreascuri, ierburi şi frunze, trăieşte aşa cîţiva ani, ca vai de lume, mai deprimat şi mai chinuit decît Robinson Crusoe, la un moment dat se afundă spre interiorul insulei, după hrană, dar la întoarcere constată înnebunit că i-a luat foc coliba; plînge, îşi smulge hainele de durere, îşi blestemă ziua cînd s-a născut, numai că spre seară, aşa cum şedea el ca prostit printre ruinele fumegînde, se pomeneşte cu marinarii unui vapor, care vin să-1 salveze:
,Am văzut focul pe insulă şi ne-am dat seama că cineva semnalizează după ajutor!”.
Astăzi e ziua telefoanelor. Vorbesc cu Dan Zamfirescu. Îmi spune că vrea să-şi facă o editură. Se oferă chiar să-mi publice cartea de elegii „Recviem pentru mama”, masacrată în manuscris la Editura Eminescu. Popa Zamfirescu, cum îi zice Patronul, face o remarcă pe cît de şocantă (e specialitatea casei), pe atît de inteligentă: „Ceauşescu a pierdut în 1989, pentru că s-a crezut în 1968, iar evreii vor pierde în 1990, pentru că se cred în 1948”. Îmi piere umorul cînd aud că ar vrea să-1 voteze ca preşedinte al României pe... Octavian Paler. Aşa e Dan Zamfirescu: genial şi imprevizibil, hahaleră şi anahoret. În urmă cu cîţiva ani, m-am oferit să-1 ajut să se mute cu casa, fiindcă locuia (şi mai locuieşte încă!) într-un fel de pod ca o hulubărie, chiar pe strada care se cheamă Columb. Ce-i la el, te iei cu mîinile de cap! „Nu vreau, domnule Vădim, pentru că podul ăsta e dovada că am fost persecutat de comunişti!” - aşa mi-a zis marele răspopit şi, dincolo de uşoara contradicţie a datelor problemei (doar el, şi nu altul, publicase volumul de studii „ Un om pentru Istorie”, închinat în totalitate lui Ceauşescu), i-am admirat foarte mult coloana vertebrală. Întotdeauna l-am iubit pe Dan, deşi mi-a făcut şi mie, şi lui Patronul, şi lui Doru Popovici, o mie şi una de figuri, dar nimeni nu se poate supăra definitiv pe el, fiindcă are un suflu vital, de încredere în Steaua Poporului Român, şi este un cărturar patriot de-a dreptul copleşitor. Ţin minte cum m-am împrietenit cu el: publicasem prin 1976, în „România literară”, o poezie în stil vechi, intitulată „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către noi toţi la trecerea lui din viaţă”, iar după cîteva săptămîni eram cu Dan Mutaşcu în curtea străjuită de brazi şi îngropată în promoroacă a Casei Oamenilor de Ştiinţă, cînd ne-am întîlnit cu Zamfirescu. „Domnule, carevasăzică dumneata eşti Vădim? Atunci cînd ţi-am citit poezia cu Neagoe Basarab, am scris în Jurnalul meu: «Astăzi s-a născut fiul meu!»”. Îmi face bine, sufleteşte, convorbirea de astăzi cu Dan Zamfirescu. Deci, nu sînt chiar aşa ciumat. Deci, încă n-am murit. ,JDomnule Vădim, să ştii că voi scrie cît de curînd de articolul acela al lui Barbu, unde afirma că o ţară nu se conduce şi nu se hrăneşte prin cuvîntări, eu n-am uitat ce rău s-a supărat Ceauşescu pe chestia asta, mai ales că aluzia a fost reluată de presa internaţională. Să ştii că Eugen Barbu a fost primul dizident român, înaintea lui Geo Bogza”. Seria convorbirilor telefonice continuă cu Mircea Muşat. Eu l-am sunat, acasă. Nu mai are servici. Se simte şi el părăsit, ca şi mine, deşi a făcut atît de mult bine, tuturor. Îmi povesteşte de arheologul Radu Popa, un alcoolic irecuperabil, căsătorit cu o evreică unguroaică, pe care a părăsit-o, lăsînd-o cu 3 copii. Săraca femeie! Ce ţi-e şi cu dizidenţii ăştia, parcă a intrat diavolul în ei! Tot Muşat mă informează că Aurel Dragoş Munteanu se pregătea, în 1989, să predea limba ebraică în S.U.A.! Tocmai „Vocea Americii” 1-a compromis azi, citindu-i articolul „Un preţios conducător”, publicat în 1973 şi închinat lui Nicolae Ceauşescu, aşa că din toată „dizidenta” lui s-a ales praful. Pe urmă, vorbesc cu Soby Cseh. Îmi spune de colaboratorul lui, cascadorul Nelu Caragea, care a fost bătut aseară, cu ciomegele (?!), chiar în faţa casei sale, de 4 beţivi, fără nici un motiv. Mai aflu de la Soby că tînărul care a pătruns primul în CC. al P.C.R., în 22 decembrie, se numeşte Vasile Neacşa. Eu nu ascult, Europa liberă”, în primul rînd fiindcă n-am avut niciodată un radio ca lumea, şi, în al doilea rînd, pentru că e un post criminal, care timp de 30 de ani a instigat la răscoală şi a otrăvit fîntînile sufletului românesc. Dar azi mă bucur să aud că postul cu pricina îl face ţăndări pe Ion Băieşu. De ce mă bucur? Cum de ce mă bucur? Fiindcă, indirect, mă răzbună chiar inamicii mei, pentru infamul denunţ public, intitulat Şobolanii”. Se mai zvoneşte că Ion Raţiu, de la Londra, ar fi oferit statului un post de Televiziune şi o mare Tipografie, pentru toate partidele, dar Ion Iliescu ar fi refuzat. Aşa de filantrop o fi acest Raţiu?
Sînt îngrijorat de degradarea moravurilor, de lipsa de autoritate. Profesorii dau note mari studenţilor, de frică să nu fie bătuţi (?!). La Facultatea de Medicină din Craiova, studenţii sînt în grevă de aproape 3 săptămîni. „Nu vă vrem!” - scandau 200 de studenţi medicinişti, scoţîndu-1 pe un profesor bătrîn afară, iar hăituitul dascăl, în halat alb, a ieşit umil din amfiteatru. Scena asta, transmisă la televizor, mă revoltă. Şi cînd te gîndeşti că aceşti studenţi, în loc să pună mîna pe carte, perorează despre drepturile omului, dar, în acelaşi timp, fac victime cu o cruzime inimaginabilă. Ce-i mai rămîne unui astfel de profesor, după o asemenea scenă? Să-şi pună juvăţul de gît, pesemne! În fine, parcurg şi presa zilei. Fostul organ CC. al P.C.R., temuta „Scînteia”, s-a dat peste cap, a şterpelit o firmă seculară şi a devenit... „Adevărul”, fondat, chipurile, la 1888! Astăzi a apărut, în traducere, o notă publicată în cotidianul francez „Le Monde” în 27 ianuarie 1990, sub titlul „Masacrul de la Timişoara nu a existat: imaginile cadavrelor mutilate, arătate de televiziunile întregii lumi după masacrele de la Timişoara, rezultă dintr-o înscenare pusă la cale pentru a incrimina Securitatea - poliţia secretă a lui Ceauşescu - au afirmat trei medici din oraş, citaţi de Canalul de Televiziune privat RTL-Plus. După aceşti medici, cadavre ale unor persoane decedate de moarte naturală au fost «revoluţionari» şi prezentate camerelor TV ca victime ale Securităţii. O femeie arătată împreună cu cadavrul unui copil deasupra ei - imagine care a şocat în mod deosebit sensibilităţile - era, de fapt, o româncă decedată în urma unei intoxicaţii alcoolice. Copilul nu-i aparţinea, după cum au declarat medicii. Cît despre cicatricile găsite pe toracele anumitor cadavre, ele nu proveneau, cum s-a crezut, de la torturi, ci de la autopsiile practicate după deces”.

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2351 / 23.12.2011

Mai rău decît înainte de decembrie 1989


Ca în fiecare decembrie, ne amintim de martirii de acum 22 de ani. În funcţie de interesele care îi mînă pe unii sau pe alţii, se vehiculează teorii care mai de care, ba c-a fost revoluţie, ba că n-a fost, ba că a fost lovitură de Stat, ba că n-a fost, ba că a fost cîte ceva din amîndouă. Nimeni nu are curajul să spună, pe şleau, ce îşi doreau de fapt românii, mai ales după ultimii ani petrecuţi în regimul ceauşist, cînd ambiţia de a achita datoria externă (pentru care „dictatorul” a plătit cu viaţa) aruncase o mare parte a ţării în foamete, frig şi întuneric. Putem să ne imaginăm, însă, ce nu îşi doreau românii pentru ţara lor. Cu siguranţă, nu se gîndeau la sfîrtecarea teritoriului naţional, desfiinţarea locurilor de muncă din industrie şi agricultură, la exodul forţat a milioane de oameni pentru a munci în ţări străine în domenii sub calificarea şi studiile pe care le aveau.
Românii nu îşi imaginau, de asemenea, polarizarea societăţii în oameni care trăiesc mai rău ca în Evul Mediu întunecat şi miliardari de carton, care îi pot face invidioşi pe orice alţi bogătaşi de pe Planetă. Toate acestea nu făceau parte din planurile românilor pentru viitorul lor. Şi, sub nici o formă, revoluţionarii autentici nu s-au gîndit că furtul din Bugetul de Stat va deveni sportul preferat al guvernanţilor, că analfabetismul va reveni sub forme îngrijorătoare sau că accesul la actul medical va fi refuzat celor cu posibilităţi materiale modeste. Lăudabile iniţiativele televiziunilor care, o dată sau de două ori pe an, iniţiază campanii pentru întrajutorarea cîtorva familii de nevoiaşi. Dar, cu o floare nu se face primăvară, iar statul mafiot şi putred, pe care unii îl acceptă ca pe o stare de lucruri normală, sau se uită la instituţiile lui precum curca-n lemne, s-a înfiripat încet, dar sigur, încă din primii ani ai aşa-zisei „tranziţii”, ani în care multe categorii sociale au fost supuse la privaţiuni şi umilinţe mai mari decît în regimul trecut, cînd măcar se ştia cum este construit, încotro se îndreaptă, iar gradul de predictibilitate pentru cursul pe care îl putea lua propriul destin era mult mai mare decît în prezent. În sensul că o persoană cu studii primare sau medii ştia la ce fel de meserie avea acces, cu avantajele şi dezavantajele ei, iar cei cu studii superioare puteau să-şi aleagă o carieră în care puteau progresa, de asemenea cu avantajele şi dezavantajele ei, asumate de bună voie. Şi mai ştiau că femeile se puteau pensiona, la cerere, la 55 de ani şi bărbaţii la 60 de ani şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, aveau timp să-şi vadă şi să-şi crească nepoţii. Unii spun că avantajele actualului sistem sînt pluripartidismul, libertatea presei, libertatea de a protesta etc. Avem argumente suficiente să explicăm că acestea sînt doar vorbe goale, iar realitatea ne demonstrează că avem dreptate şi prin faptul că finalitatea concretă a  exercitării acestor drepturi cetăţeneşti cîştigate este egală cu zero. O soluţie pentru România era de a prelua şi combina ce era bun pentru populaţie din ambele sisteme. Numai că scopul celor care conduc, din umbră, lumea era cu totul altul. Nu progresul popoarelor proaspăt eliberate de comunism, ci transformarea lor în pieţe de desfacere pentru produsele multinaţionalelor, racolarea de forţă de muncă ieftină sau de creiere sclipitoare şi înrobirea economică a acestor naţiuni, victime ale unui război economic nevăzut. Pînă una alta, în regimul trecut salariul minim era de 1.500 lei (noi) şi 1 kilogram de lapte costa 2 lei, iar acum, după 22 de ani, salariul minim este de 700 de lei şi 1 kilogram de lapte (un fel de zeamă colorată în alb) costă 4,5 lei. Bravos, naţiune! Am făcut „Afacerea” Secolului!

RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare

Ziarul TRICOLORUL, nr 2351 / 23.12.2011

joi, 22 decembrie 2011

Aseara in emisiunea "Acces Direct" de pe Antena 1 !

Emisiunea poate fi revazuta, deruland la minutul 34:00 :

http://accesdirect.a1.ro/emisiune/Acces-Direct_8358.html

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXVI)


5 FEBRUARIE 1990. Încep săptămîna, de luni dimineaţa, pus pe fapte mari. Am o mistuitoare dorinţă să mă mut cu casa lîngă bietul tata. Îl simt cum se stinge, încet-încet, după mutarea mamei la Domnul, tata nu mai are nici un rost, nici poftă de viaţă. Am acum o ilustrare vie a elegiei „Amărîtă turturea“, ori a legendei antice Philemon şi Baucis, turnată în bronzul unor versuri atît de 186 frumoase de Goethe, chiar în „Faust“. Cum să-1 împac pe tata? Ce să-i spun? Mă duc uneori pe la el şi, cînd îl văd cu cojocelul alb al mamei, să-i ţină şi lui oasele şi plămînii bolnavi, cînd îl zăresc cum se mişcă gîrbovit prin odăiţă, printre fotografiile şi lucrurile ei, îmi vine să urlu şi să mă pulverizez în neant, să dispar, să dispar... Zilele trecute am aruncat o privire din stradă, prin gardul de sîrmă al casei din Str. Dr. Staicovici nr. 25. Ţărăniştii au angajat un grădinar, au aşezat nişte bănci şi scaune, vor să facă sediu pentru tineretul lor. Slabă speranţă să mai capăt eu locuinţa, pe ce-au pus mîna bătrînii ăştia stătuţi... Îmi iau, totuşi, inima în dinţi şi, însoţit de frate-meu, Marcu, mă duc din nou la sediul central al ţărăniştilor. Marcu rămîne afară, la maşină, e militar şi nu vrea să fie bănuit că face curte vreunui partid. Intru numai eu. Am la gît un fular de mohair verde, l-am cumpărat la Viena prin 1978, acum a început să fie ros şi mîncat de molii. O băgătoare de seamă de la uşa lui Coposu mă interpelează: „Aaaa, aveţi fular verde, sînteţi legionar!“. Cu numai cîteva zile înainte, aceeaşi zuză se luase de fularul meu roşu: „Aaaa, aveţi fular roşu, sînteţi comunist!“. Războiul Fularelor în citadela ţărănistă poate fi foarte interesant, întrucît, de pe unde m-am tot dus cu echipele de fotbal, mi-am cumpărat mai multe accesorii de-astea vestimentare: unul galben (musai sînt chinez!), unul negru (sînt adeptul lui Mandela, nu se discută!), unul mov (de bună seamă că l-am furat de la mormîntul Reginei Maria!) etc. etc. La ţărănişti e vînzoleală mare. Dau nas în nas cu doi fotoreporteri Agerpres, Vasile Moldovan şi Corneliu Mocanu, care au venit să-şi ofere serviciile. Pop Iftene mă prezintă venerabilului Gabriel Ţepelea, care mă salută cu multă căldură. Apare şi fratele doctorului Radu Rey, pe care Iftene îl acuză că i-a şterpelit un ziar. Extrem de aferat şi agitat e Liviu Petrina, căruia i-a dispărut umilinţa onctuoasă pe care o avea pe cînd făcea cîte 2-3 ore de anticameră la Eugen Barbu şi la mine, acum e şi el dizident, ţărănist şi manist, din tată-n fiu! Nici nu deschid bine gura ca să întreb de situaţia casei, că Liviu Petrina mă şi repede: „Ai început să faci presiuni asupra noastră, lasă-ne să lucrăm!“. I-am pus cruce şi ăstuia, ar fi foarte bun în piesa lui Aurel Baranga, „Mielul turbat“. Intru la Coposu. E îmbrăcat complet în negru, avînd şi o helancă pe gît, tot neagră. Fumează cu nesaţ. Abordez o temă: cea referitoare la „dictatura democraţiei“. Nu-i de acord, zice că aşa ceva nu există. Eu îi argumentez nu numai că există, ci şi că ne izbim de ea la tot pasul, fiind vorba de anarhie. Ne despărţim cordial. Sincer să fiu, nu auzisem niciodată de Coposu, pînă la sfîrşitul anului 1989. Ştiam de alţi fruntaşi ţărănişti, cum era N. Carandino, care îl priveghease pe Iuliu Maniu şi, ulterior, pusese pe hîrtie nişte amintiri. Auzind el, prin 1987, de intenţia mea de a scrie biografia lui Maniu (reprimată scurt de generalul Constantin Nuţă), Mihai Pelin mi-a făcut rost de cele cîteva pagini din Memoriile nepublicate ale grecului, de unde reieşea că ultimele cuvinte ale ilustrului bărbat fuseseră: „Ce femeie frumoasă a fost Clara!“ - nu ştiu dacă se referea la preaiubita-i mamă, care se numea Clara, sau la o ibovnică din tinereţe, o unguroaică ce purta acelaşi nume. Eugen Barbu crede că Maniu a fost homosexual, fiindcă purta ciorapi de mătase şi nu s-a însurat niciodată - zadarnic susţin contrariul, cînd pune Patronul pleoapa pe unul... (În anul 1998, şeful unui partid liberal m-a vizitat la birou şi, de faţă cu numeroşi martori, mi-a zis: „Este perfect adevărat, acesta a fost rolul lui Coposu pe lîngă Maniu, ambii erau homosexuali. Ştiu asta din temniţă“.) Mă întorc în biroul de lucru al „staff“-ului ţărănist. Mi-am luat adio de la casă. Pop Iftene vorbeşte la telefon cu generalul Victor Stănculescu, mi se pare că e ministru pe la Economia Naţională. Îi fac semn să mi-1 dea şi mie. Apuc să dialoghez cu cel care 1-a lichidat pe Ceauşescu. E jovial, dar destul de distant: „Dă-mi un telefon, treci pe la mine, da, da, mai vorbim, la revedere“. Nu acestea fuseseră relaţiile dintre noi. Dar, nu pot să mă plîng. Stănculescu a fost un om extrem de civilizat - de cîte ori îl vizitam la M.Ap.N., înainte de decembrie 1989, îmi făcea cadou cîte o sticlă de coniac grecesc, Metaxa, ceea ce arată că omul are stil. Toate astea iau sfîrşit brusc în clipa în care în birou năvăleşte un pitic înfuriat, cu părul năclăit de briantină:
- Cine e Corneliu Vădim Tudor aici? Am aflat că e aici, înăuntru!
Concomitent, prin uşa întredeschisă, cîţiva tineri ţărănişti îl instigau la investigaţii, la modul „ştim noi că e aici, a fost identificat, hai să-l vînăm!“. Am crezut, iniţial, că a trimis vorbă Marcu după mine, să ies o dată, că are treabă. Am răspuns, senin, că eu sînt. Şi atunci, arătarea aia s-a învineţit de furie şi a început să urle:
- D-ta n-ai autoritate morală să vii aici! N-ai dreptul, după cîte ai scris şi-ai dres! ş.a.m.d.
Eram, deja, obişnuit cu istericalele străzii. I-am răspuns individului, calm, că am toate drepturile, din moment ce sînt invitat de cîţiva fruntaşi ţărănişti, iar unui oaspete, care nu ţi-a făcut nimic, nu i te poţi adresa astfel. Dar, întrucît omuleţul spumega pe mai departe, l-am întrebat, tot calm, pe Pop Iftene, dacă ei au măturat în dimineaţa aceea pe jos. Ardeleanul, şugubăţ, m-a întrebat, la rîndul său, de ce vreau să ştiu chestia asta:
- Pentru că vreau să mătur eu cu nebunul ăsta pe jos, lua-l-ar dracu’ de paranoic, că dacă-i trag una acum zboară pînă pe scaunul statuii lui CA. Rosetti!
Aşa s-a potolit limbricul. Am aflat şi numele lui: Ticu Dumitrescu.
Plec scîrbit de la ţărănişti. Sînt nişte oameni dificili şi inadaptaţi. Mă conduce Pop Iftene pînă la stradă. A ieşit soarele, dar gheaţa umedă de pe jos e înşelătoare. Afară mă aşteaptă Marcu lîngă Dacia lui, prăfuită şi ruginită, de prin 1975. N-a reuşit băiatul ăsta să strîngă un ban, niciodată. Dacă toţi ofiţerii Armatei Române sînt aşa de săraci şi poartă hainele fraţilor lor, atunci e vai şi-amar de noi. Profit de absenţa unor martori incomozi şi îl întreb pe amicul meu diplomat:
- Ascultă, Pop, am aflat că P.N.Ţ.-uI urmează să primească milioane de dolari pentru campania electorală, în schimbul a 3 prinderi mari, vîndute în viitor. Ce zici de chestia asta?
Interlocutorul meu nici nu clipeşte. Tace. Este vizibil că ştie, dar este şi mai clară uimirea lui că am aflat şi eu! Încep să mă lămuresc. Pornim spre casă. Mă simt eliberat. Am nutrit speranţa, pentru cîteva zile, că bătrînii politicieni care au zăcut prin puşcării vor putea reînnoda o tradiţie glorioasă a societăţii româneşti. Dar e o simplă iluzie. Sînt răi şi intoleranţi. Dar, ca să fiu sincer, nici cu ceilalţi nu mi-e ruşine. Impresia de ansamblu este că toată lumea urmăreşte pe toată lumea, toată lumea demască pe toată 1umea. Frontul strînge informaţii despre partide, acestea strîng despre Front, ca dovadă chiar rugămintea pe care mi-a adresat-o azi Pop Iftene, să-1 dau legat pe Petre Roman, fiindcă asta-i prioritatea lor acum. Frumoasa mea fostă colegă Speranţa Scărlătescu îmi spune că cineva a pus mîna pe fototeca specială a Agerpres-ului, unde există atîtea poze compromiţătoare. Mai aflu că o echipă din Canada a filmat nişte bătăi declanşate de F.S.N., dar nu le popularizează acum, ci la alegeri, pentru a avea efectul scontat. Din nefericire, tineretul, care nu poate fi şantajat şi compromis cu nimic, fiindcă n-a avut timp să se murdărească, e folosit de unii şi de alţii - el, acest tineret deschide ochii asupra democraţiei pe o imagine strîmbă, hidoasă, care ne va asigura perpetuarea blestematului balcanism pentru încă o generaţie, cel puţin. Am vrea noi să fim Elveţia sau Suedia, dar nu se poate. Cine ne trage în jos? În primul rînd, ţiganii şi ungurii. La televizor, spre seară, se difuzează un interviu cu procurorul-şef al judeţului Harghita, Maria Rus. Femeia ne spune că în ziua de 22 decembrie 1989 s-au înregistrat 6 crime în Odorheiul Secuiesc: 5 cadre ale Ministerului de Interne şi 1 preşedinte de C.A.P. Tot la televizor se mai relatează şi alte isprăvi ale beţivanilor unguri: în ziua de 23 ianuarie 1990, vreo 7-8 nemernici, cu palinka-n nas, au bătut lumea la Borsec şi au atacat cu bîte şi cuţite chiar o patrulă a Poliţiei, care, normal, a tras. Dar de ce oare se află toate astea atît de tîrziu? E tot mai limpede că nu putem rămîne deoparte. Mă sfătuiesc cu Eugen Barbu şi, copăcel, se conturează publicaţia noastră: o să-i zicem „Fapta“, după titlul ziarului condus de Mircea Damian, unde a debutat Patronul prin 1946. Noua publicaţie va avea 16 pagini şi va fi săptămînală. Eugen Barbu va fi director, eu voi fi secretar general de redacţie, vom angaja 1 secretar tehnic, 2 reporteri, 2 dactilografe, 2 corectori şi 1 fotograf, în total 10 oameni, cu noi cu tot. Ne facem şi noi planuri. Dar cine va da primul impuls? Cu ce bani vom deschide „prăvălia“? Patronul îmi mărturiseşte că are 1.200.000 de lei la CEC, dar sînt singurii lui bani şi e înspăimîntat de spectrul falimentului.
- Vadime, fă ceva, descurcă-te, fiindcă eu nu vreau să mor cu portărelul la cap, falit, cum l-am văzut pe Mircea Damian...
Descurcă-te, da, uşor de zis, dar de unde să fac rost de bani? Şi cine ne va apăra de provocările sistematice, de capcanele tipografiei şi ale difuzării, care te pot purta pe talazurile incertitudinii ca pe o coajă de nucă?

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2350 / 22.12.2011

Liderul P.R.M. şi-a lansat noua sa carte, intitulată „Cele mai frumoase aforisme”










Comunicat de Presă

Miercuri, 21 decembrie, Librăria „Mihail Sadoveanu“ din Capitală a găzduit un eveniment cultural deosebit: preşedintele P.R.M., domnul Corneliu Vadim Tudor, membru al Parlamentului European, şi-a lansat cea de-a 31-a carte a sa, intitulată „Cele mai frumoase aforisme“. Au trecut exact 32 de ani de cînd tînărul scriitor Corneliu Vadim Tudor prezenta publicului, în aceeaşi librărie (pe care ulterior, la începutul anilor 2000, avea să o salveze de la desfiinţare), volumul de poezii „Epistole vieneze“, în prezenţa prietenului şi mentorului său spiritual Eugen Barbu, a actorului Florin Piersic, a lui Ladislau Hegeduş, secretar de Stat în Ministerul Culturii la acea vreme, precum şi a însărcinatului cu afaceri ad-interim al Ambasadei Austriei la Bucureşti.
Festivitatea de miercuri a fost deschisă de directoarea de onoare a librăriei bucureştene, doamna Georgeta Munteanu, care a salutat faptul că înainte de încheierea acestui an scriitorul şi omul politic Corneliu Vadim Tudor este prezent la o nouă întîlnire cu cititorii săi.
Regizorul şi prof. univ. dr. Geo Saizescu a ţinut să sublinieze personalitatea complexă a autorului, în egală măsură scriitor şi istoric, polemist strălucit, un om şi un creator care nu i-a dezamăgit niciodată pe cei din jurul său. Scrisul lui Vadim Tudor este apropiat de cel al lui Tudor Arghezi, N. D. Cocea sau Pamfil Şeicaru, a apreciat vorbitorul, care a evidenţiat, de asemenea, faptul că această nouă carte semnată de liderul P.R.M. este una a unui om care nu numai că şi-a însuşit temeinic valorile culturii şi Istoriei Naţionale, dar a făcut din ele o adevărată armă de luptă împotriva a tot ceea ce întunecă prezentul acestei ţări.
La rîndul său, Viorel Roman, profesor la Universitatea din Bremen (Germania) şi vechi colaborator al revistei „România Mare“, a arătat că noua carte semnată de Corneliu Vadim Tudor ilustrează cum nu se poate mai sugestiv şi mai profund, asemenea tuturor lucrărilor sale, genialitatea românilor, o enigmă şi un miracol istoric, după cum spunea Gheorghe Brătianu.
Domnul Corneliu Vadim Tudor a mulţumit celor prezenţi şi presei pentru interesul manifestat faţă de acest eveniment cultural, anunţînd că ar fi deosebit de bucuros să-i revadă vineri, 23 decembrie, cu prilejul inaugurării noului Sediu Central al P.R.M., de pe Strada Vasile Lascăr nr. 14.
 După cum mărturisea autorul, în volumul „Cele mai frumoase aforisme“, însumînd cca 350 de pagini şi apărut la Editura Fundaţiei „România Mare“, sînt reunite notaţii mai vechi şi mai noi, meditaţii legate de marile simboluri naţionale şi sacralitatea românească, de care nimeni nu are dreptul să se atingă. Sînt lucruri cărora a dorit să le dea limpezime, dar şi valoare de durată. Autorul şi-a exprimat regretul că nu-i mai sînt aproape vechii prieteni, Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Mihai Ungheanu, Mircea Micu, Adrian Riza şi atîţia alţii, trecuţi în lumea umbrelor, care erau prezenţi la lansarea cărţilor sale, după cum şi el le era alături la astfel de evenimente culturale, ale căror protagonişti erau ei înşişi.
În încheierea festivităţii de la Librăria „Mihail Sadoveanu“, domnul Corneliu Vadim Tudor a dat autografe pe noua sa carte şi a servit o cupă de şampanie cu admiratorii şi prietenii săi.

BIROUL DE PRESĂ AL P.R.M.
21 decembrie 2011

Ziarul TRICOLORUL, nr 2350 / 22.12.2011

COLINDELE ŞI TRAIAN


De 22 de ani, în ultimele două săptămîni ale lunii decembrie, se suprapun manifestările comemorative, începute la Timişoara şi continuate în multe localităţi din toată ţara, cu Sărbătorile de Iarnă. Pe baza unui plan diabolic şi la comandă externă au fost declanşate şi dirijate revoluţiile de la 1848 şi 1989. Urmaşii celor care au falsificat istoria, de cel puţin 10 ori milenară, a strămoşilor noştri geto-daci şi au interzis religia lor au pus, din nou, mîna pe România (la fel ca după anul 1945), bazîndu-se tot pe crime. Un regim politic clădit pe crime şi pe minciună nu are cum să reziste! Autorii şi susţinătorii loviturii de Stat din decembrie 1989 ascund de 22 de ani adevărul în privinţa asasinilor celor peste 1.100 de cetăţeni români ucişi atunci.
Purtătorii de pulovere din 22 decembrie 1989 de la Televiziunea Română Liberă, respectiv Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Victor Athanasie Stănculescu, Theodor Brateş şi alţi alogeni, ajutaţi de Mircea Dinescu şi Ion Caramitru, care se făceau că muncesc, păstrează tăcerea în ceea ce-i priveşte pe ucigaşi. Parchetul nu a reuşit, în 22 de ani, să afle adevărul. Mai mult, purtătorii de pulovere din decembrie 1989, împreună cu alogenii la care le-au predat ştafeta Puterii, au tras de timp ,sperînd că peste cîteva luni vor fi prescrise crimele din decembrie 1989, inclusiv pentru cel care i-a împuşcat pe Nicolae şi Elena Ceauşescu în Sfînta Zi de Crăciun, la Tîrgovişte. Speranţa celor care au fost desemnaţi pentru a săvîrşi crimele din decembrie 1989 a fost spulberată de CEDO, care a decis corect că asemenea fapte nu se prescriu. Cei care au mai rămas în viaţă dintre purtătorii de pulovere din decembrie 1989 nu sînt îngrijoraţi de decizia CEDO, deoarece au fost asiguraţi de stăpînii lor din străinătate şi de conducătorii alogeni ai României că vor fi protejaţi în continuare. Pe de altă parte, stăpînii Poporului Român din ultimii 22 de ani îi sfidează pe români şi încearcă să susţină, prin fapte, ideea că degeaba au murit peste 1.100 de cetăţeni, mai ales tineri, şi au fost răniţi peste 4.000 de oameni. Românii îşi plîng morţii din decembrie 1989, iar stăpînii României continuă Holocaustul împotriva Poporului Român, a urmaşilor Poporului Primordial, care a avut o religie monoteistă şi căruia Dumnezeu i-a dat Cartea lui Eno sau Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii, Scrierea Sfîntă pe care să o dăruiască întregului neam omenesc, cu multe mii de ani în urmă. Izvoarele scrise ale Antichităţii şi mitologia strămoşească confirmă că geto-dacii erau „scoborîtori din zei” şi trăiau în Ţara Sfîntă sub binecuvîntarea crucii.
Strămoşii noştri geto-daci ne-au lăsat moştenire o cronică scrisă pe plăci de aur. Este vorba despre cele 514 table şi tăbliţe de aur găsite la Sinaia, pe care sînt înscrise foarte multe informaţii despre istoria Poporului Primordial şi a religiei sale arimine. Dintre celebrele tăbliţe de aur de la Sinaia, care au fost însuşite de Regele Carol I şi tăinuite la Biserica Sîn Nicoară din Curtea de Argeş, un număr de circa 200 de tăbliţe au fost furate şi scoase din ţară de către Regele Carol al II-lea, după abdicarea sa, şi au ajuns în Arhivele secrete ale Vaticanului. Alte 300 de table mari (de circa 100 cm x 60 cm) au fost date Uniunii Sovietice (U.R.S.S.), la cererea lui I.V. Stalin, în 14 septembrie 1944, de către Regele Mihai I, pentru a-şi păstra tronul şi pentru 2 avioane ruseşti. Cîteva tăbliţe de aur se află la persoane fizice, iar o tablă mare există în Egipt, la Muzeul de Istorie din Cairo. Despre Tezaurul de la Sinaia şi despre necesitatea recuperării lui de către Statul Român au fost publicate detalii numai în revista „România Mare”, din 11 septembrie 2009. Tezaurul de la Sinaia şi implicarea foştilor regi ai României în jefuirea lui sînt subiecte tabu pentru Parlament, preşedinţii României, Guverne, televiziuni şi presa scrisă. De ce? Pentru a nu fi cunoscut adevărul despre Poporul Ales şi despre religia geto-dacilor. Academicienii şi istoricii alogeni, precum şi cei români au susţinut teza falsă că tăbliţele de la Sinaia au fost topite înainte de anul 1877. Originalele lor există în Arhivele Vaticanului şi la Moscova, ele fiind predate la sovietici pe bază de proces-verbal, în septembrie 1944. Acest document există, precum şi copii ale sale. Aceiaşi pretinşi istorici alogeni şi români au refuzat să vadă şi să cerceteze copiile după Tezaurul de la Sinaia, făcute pe plăci de plumb. De ce? Pentru a nu se afla adevărul despre arhiva regatelor geto-dace din vremea Reginei Hestia şi a Regilor Zamolxe, Burebista şi Decebal.
Pe tăbliţele 50 şi 66 de la Sinaia scrie „Sfînta Geţie”. Geţia a fost Ţara Sfîntă cunoscută de toată Antichitatea. Noi, românii, am moştenit Pămîntul Sfînt de la strămoşii noştri geto-daci, care aveau ca simbol al sacrului crucea, cu braţe egale şi înscrisă în cerc, fiind folosită de cel puţin 8.000 de ani. Geto-dacii erau cel mai religios popor din lume, Neamul Ales de Ziditor. Aceste adevăruri şi multe altele au fost prezentate de preotul Dumitru Bălaşa în cartea „Dacii de-a lungul mileniilor” şi de Constantin Olariu Arimin în volumele I şi II din cartea „Adevăruri ascunse”. Din această Ţară Sfîntă, unde a existat cea mai veche civilizaţie, au roit strămoşii noştri, în jurul anilor 4000 î.Chr. şi 2000 î.Chr., în toată Europa şi pe alte continente, ducînd religia lor. Ariminii, pelasgii, tracii, geţii şi dacii erau unul şi acelaşi popor, un neam divin şi scoborîtor din Tatăl Ceresc, popor ce avea aceeaşi limbă, Limba Primordială, şi aceeaşi religie a crucii cu braţe egale şi înscrisă în cerc. Denumirile diferite au fost date strămoşilor noştri de către unii istorici şi geografi ai Antichităţii. Din Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii ştiau strămoşii geto-daci că numai cunoaşterea şi faptele bune sînt căile pentru a deveni OM. Geto-dacii plecaţi din Carpaţi au răspîndit învăţătura lui Sîntu în lume, inclusiv în Palestina, aşa cum rezultă din manuscrisele descoperite la Qumran. Genialul Mihai Eminescu scria, în anul 1877, că „va veni ziua în care şi pietrele vor vorbi adevărul”. Un număr tot mai mare de români află din ce în ce mai multe informaţii despre adevărata noastră Istorie, care ne-a fost falsificată în ultimii 1.905 ani.
Ne aflăm în apropierea marii sărbători a Naşterii Domnului sau Crăciunul. În mitologia românească avem un personaj religios arhaic, pe Moş Crăciun, care stă în dreapta Tatălui Ceresc. Acest adevăr se regăseşte şi pe tăbliţele 1, 2 şi 6 descoperite la Sinaia, în anul 1875. În legendele populare, Moş Crăciun este strămoşul neamului păstorilor geto-daci, Moş Arimin, cum scrie pe tăbliţele de aur de la Sinaia. Sărbătoarea Naşterii Domnului şi Moş Crăciun apar în miile de colinde româneşti. Poporul Român este singurul din lume care are colinde! La celelalte popoare există cîntece de stea, mai vechi sau mai noi. În monumentala lucrare „Dacia preistorică,” a lui Nicolae Densuşianu, apare şi următoarea colindă:

„Sus în dalbe mînăstiri
Şade Bunul Dumnezeu, 
Lîngă Bunul Dumnezeu   
Şade Maica Precista      
Lîngă Maica Precista   
Şade bătrînul Crăciun,    

Lîngă bătrînul Crăciun
Şade Ion Sînt-Ion,
Lîngă Ion Sînt-Ion   
Şed toţi sfinţii de-a rîndul
Şi-mi judecă pe Sivo-Ilio
Vasileo Ilio ...."                                                       

În cartea „Dacia Edenică”, Miron Scorobete scrie următoarele: „Colindele erau şi - în sate, unde tradiţia încă e vie - sînt şi azi considerate sfinte, chiar şi cele «laice», şi tocmai de aceea textul lor se transmitea nealterat din generaţie în generaţie”. „Aceste colinde au o vechime de zeci de milenii, sute de secole.” În eseul „Isus în ţara mea”, Nichifor Crainic scria: „Colindele noastre cîntă pe un Christos care e al poporului acestuia. Un Christos coborît din lumina Evangheliei şi îmbrăcat în haina pitorească, de mit idilic, a unei mentalităţi naive în cucernicia ei. Istoria lui Isus, Pruncul, se preface astfel într-un mit crescut din vlaga pămîntului românesc. Colindele îl amestecă printre ciobani şi plugari”. În cele două volume de „Colinde româneşti” scrise sub coordonarea prof. univ. dr. Ioan Bocşa, acestea sînt grupate astfel: de gazdă; profesionale; de june; de fată; de peţit; familiale; cosmogonice, mito-religioase; religioase, apocrife; religioase, cărturăreşti.
De mii de ani, geto-dacii aveau, la 25 decembrie, Sărbătoarea luminii sau Naşterea luminii, cînd ziua începe să crească şi noaptea să scadă.
Românii, împreună cu ceilalţi credincioşi, sărbătoresc Naşterea Domnului, Crăciunul, la 25 decembrie, dată stabilită la Roma abia în anul 354. În Noul Testament, în Tora şi în Talmud nu se face o referire expresă la această dată. Prin colinde ne întîlnim cu strămoşii noştri, cu virtuţile lor, pe care ni le-au transmis ca expresii şi imagini despre Sfînta Sărbătoare a Crăciunului.
În multe colinde strămoşeşti este amintit Ler împărat şi apare refrenul Lerui-Ler pentru cinstirea memoriei împăraţilor Galeriu cel Bătrîn şi Galeriu cel Tînăr care, în anii 291-301 şi 301-311, au schimbat denumirea Imperiului Roman în Imperiul Dac. Acesta este adevărul istoric, confirmat şi de colinde.
După Crăciunul însîngerat din decembrie 1989, stăpînii criminali ai Poporului Român au căutat, prin nenumărate mijloace şi metode, să-i umilească şi să-i batjocorească pe români în preajma şi în timpul Sărbătorilor de Iarnă. Pentru multe milioane de români sărăcia nu a fost mai mare ca acum, în anul 2011.
În colindele româneşti nu este pomenit împăratul Traian, cel care a distrus Statul Geto-Dac, a ras locaşurile de cult din munţi, a măcelărit preoţii şi solomonarii, pe slujitorii religiei crucii şi a înfăptuit cel mai mare jaf din istoria Imperiului Roman. Împăratul Traian, împreună cu mercenarii lui, i-a tîlhărit pe străbunicii săi din Grădina (Cetatea) Domnului, din Ardeal, furîndu-le tezaurul geto-dacilor, format din 1.640.000 kg aur şi 3.310.000 kg argint. Cea mai mare parte din această bogăţie a fost extrasă din Munţii Apuseni, mai ales de la Roşia Montană, din cei 200 km de galerii dacice. Pe lîngă aceste jafuri uriaşe şi distrugerea cetăţilor geto-dacilor, împăratul Traian a dat, în anul 112 d. Chr., un edict prin care a interzis creştinismul arimin, al Poporului Primordial, al geto-dacilor, în Imperiul Roman. Acest adevăr a fost ascuns credincioşilor ortodocşi români. De ce? Sînt încă multe adevăruri ascunse privind Istoria Neamului Ales de Sîntu şi a religiei geto-dacilor dată de Bunul Dumnezeu lui Eno în Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii.
Acel împărat Traian, după ce a interzis creştinismul şi i-a pedepsit pe creştinii din Imperiul Roman, are nume de străzi şi pieţe în România. Urmaşul lui, respectiv preşedintele Traian Băsescu, nu va rămîne nici el în memoria românilor prin fapte bune. Totuşi, cei doi cu nume de Traian au în comun preocuparea pentru interzicere. Împăratul Traian a interzis creştinismul, iar preşedintele Băsescu acţionează pentru interzicerea democraţiei prin comasarea tuturor alegerilor.
În Istoria sa de peste 10.000 de ani, Adevăratul Popor Ales de Bunul Dumnezeu care trăieşte în Dacia Edenică nu s-a împiedicat de un ciot şi a păstrat tradiţiile strămoşeşti.
Românii sărbătoresc Naşterea Domnului, Crăciunul, Anul Nou, pe Sfîntul Vasile, protectorul viei şi a vinului, precum şi pe Sfîntul Ion, nume de stăpîn, la geto-daci şi la români.
Sărbători fericite! La Mulţi Ani!

Dr. GHEORGHE FUNAR,
Secretar general al PRM,
Preşedintele Filialei PRM Cluj

Ziarul TRICOLORUL, nr 2350 / 22.12.2011

miercuri, 21 decembrie 2011

Cartea Neagră a UDMR - Acţiunile antiromâneşti, 1994 (I)


Februarie

1 februarie - La Tîrgu Mureş, episcopul Laszlo Tökes, preşedintele de onoare al UDMR, organizează în cetatea oraşului un miting „religios“, în care ruga credincioşii să nu uite că în anumite locuri din Transilvania sînt majoritari, dar nu au drepturi. Alte asemenea manifestări „religioase“ au avut loc la Aiud, Oradea, Miercurea Nirajului, Baraolt.
5 februarie - Fostul demnitar comunist şi lider UDMR, Karoly Kiraly, şi-a prezentat memoriile „Amintiri din revoluţie“, o lucrare cu foarte multe denaturări şi accente antiromâneşti.
9 februarie - UDMR s-a opus din răsputeri votării Legea Învăţămîntului, definitivată încă din 1992, contribuind din plin la amînarea adoptării ei. Benedict Nagy (UDMR) declară în Comisia de Învăţămînt a Camerei Deputaţilor că „pentru copilul maghiar învăţarea limbii române este ca o traumă“. UDMR cere ca formula „obligativitatea însuşirii limbii române“ să fie înlocuită cu „obligativitatea studiului limbii române“, deşi limba română era, prin Constituţia României, limbă de stat. Studiere în loc de însuşire este o subtilitate de duzină, dar acestea sînt armele UDMR.
23 februarie - În oraşul Gyor din Ungaria a luat fiinţă Societatea Miklos Horthy, al cărui obiectiv declarat este lupta împotriva Tratatului de la Trianon.

Martie

2 martie - Într-o scrisoare semnată de Laszlo Tökes, preşedintele de onoare al UDMR, acesta se plînge Consiliului Europei că „România nu a îndeplinit pînă la această dată nici una din obligaţiile asumate în problema minorităţilor. Mai mult, autorităţile române practică politica regimului comunist“.
4 martie - Ministerul de Externe al României ia atitudine faţă de scrisoarea lui Laszlo Tökes.
24 martie - În Municipiul Tg.Mureş, un consilier UDMR cere înscrierea pe ordinea de zi a unui proiect de hotărîre privind introducerea inscripţiilor bilingve.
29 martie - Preşedintele Ion Iliescu graţiază printr-un decret prezidenţial 8 maghiari condamnaţi pentru crimele oribile săvîrşite în localităţile Zetea şi Dealu din judeţul Harghita, în decembrie 1989.

Aprilie

29 aprilie - Într-un interviu televizat difuzat pe canalul 4 Budapesta, fostul ministru de Externe al Ungariei, Gyula Horn, recunoaşte că în decembrie 1989 Ungaria pregătea o intervenţie armată în România.

Mai 

8 mai - UDMR începe în Parlamentul României ofensiva împotriva proiectului Legii Învăţămîntului, cerînd dreptul de a studia în limba maternă la toate nivelurile.
11 mai - Uniunea Mondială a Ziariştilor Unguri, întruniţi la Budapesta într-o conferinţă, înaintează Consiliului Europei o scrisoare prin care îl reclamă pe preşedintele României, Ion Iliescu, pentru că n-a graţiat decît o parte dintre maghiarii care au comis crime în decembrie 1989 în secuime, arătînd că Pal Cseresnyes, cel care a încercat să îl omoare pe Mihăilă Cofariu pe 20 martie 1990, la Tîrgu Mureş, se mai află în închisoare.
23 mai - Deputatul UDMR Lászlo Borbély a prezentat în Cameră un protest împotriva hotărîrii judecătoreşti definitive în favoarea ridicării bustului Mareşalului Ion Antonescu la Tg. Mureş.

Iunie 

10 iunie - Datorită împotrivirii şi a apelurilor UDMR, Ion Iliescu, preşedintele României la această dată, convoacă o întîlnire cu parlamentarii PDSR la Cotroceni, unde partizanii UDMR din PDSR (gruparea Dan Marţian) sînt dominaţi de apărătorii Constituţiei României (Liviu Maior, Petru Tănase).
16 iunie - În judeţele Harghita şi Covasna, autorităţile locale iau măsuri anticonstituţionale, care au drept scop accentuarea autonomiei pe criterii etnice. În Harghita, Consiliul Judeţean cere ca gardienii publici să aibă domiciliul stabil în locul unde îşi desfăşoară activitatea şi să cunoască în mod obligatoriu limba maghiară. La Gheorgheni, Consiliul Local se autointitulează „organ legislativ decizional“.
22 iunie - În şedinţa din această zi, UDMR propune, prin preşedintele Camerei, Dan Marţian, predarea în maghiară a geografiei şi educaţiei cetăţeneşti şi doar istoria în limba română.
30 iunie - Primul ministru, Nicolae Văcăroiu, este interpelat în Parlamentul României pentru acordul dat în favoarea răspîndirii în Transilvania a inscripţiilor bilingve.

Iulie 

2 iulie - Presa maghiară ia atitudine împotriva acţiunii Poliţiei şi a Direcţiei de Drumuri şi Poduri de îndepărtare a indicatoarelor bilingve instalate neoficial. UDMR trimite pe această temă o plîngere Consiliului Europei, afirmînd că s-a încălcat, astfel, voinţa colectivă a comunităţilor săteşti.
5 iulie - Demonstraţii de protest la Cluj-Napoca împotriva deciziei Primăriei de a organiza un şantier arheologic în centrul municipiului, în apropiere de statuia lui Matei Corvin.
6 iulie - Votarea Legii Învăţămîntului în Camera Deputaţilor fără amendamentele UDMR aduce după sine protestele acestei formaţiuni la tribuna Camerei, dar şi în stradă. La Cluj-Napoca, o manifestaţie a UDMR, în piaţa centrală, anunţă un boicot şcolar contra proiectului Legii Învăţămîntului, acuzînd autorităţile române că duc o politică de deznaţionalizare. Vicepreşedintele UDMR este acuzat de ai săi de deturnarea a milioane de forinţi proveniţi din Ungaria şi destinaţi maghiarimii din Ardeal.
16 iulie - Întrunit la Cluj-Napoca, Consiliul reprezentanţilor UDMR a hotărît luarea unor măsuri ferme împotriva proiectului Legii Învăţămîntului aprobat de Camera Deputaţilor. În acest sens, a decis declanşarea unui boicot al cursurilor şcolare, chemîndu-şi etnicii la nesupunere civică.
19 iulie - Ion Iliescu, preşedintele ţării, ia atitudine faţă de chemarea la nesupunere civică a UDMR, afirmînd că aceasta este o formă de ameninţare la adresa instituţiilor de drept.
20 iulie - Postul de televiziune DUNA TV din Budapesta, într-o emisiune a Fundaţiei culturale a maghiarilor, difuzează comentarii tendenţioase cu grave inexactităţi privind procesele intentate de Justiţia română criminalilor din decembrie 1989 de la Zetea, Dealu, Cristuru Secuiesc, judeţul Harghita. 

August 

18-20 august - În localitatea Trei Sate, judeţul Mureş, au loc manifestări prilejuite de sărbătorirea zilei Sfîntului Ştefan. Uniunea Mondială a Maghiarilor a fost reprezentată de însuşi preşedintele ei, Miklos Duray, din Slovacia. Au mai participat reprezentanţii Societăţii EMKE şi ai UDMR. A fost evocată forţa civilizatoare pentru Europa a regelui Ştefan.

Septembrie

9 septembrie - UDMR protestează în Parlamentul României, prin deputaţii Ervin Szekely, György Tokay, Laszlo Borbely, împotriva amendamentelor la Legea 75/1994, care introducea sancţiuni pentru cei care nu respectau obligativitatea arborării Imnului României şi a Stemei României, dezvăluindu-şi, din nou, tendinţele autonomiste, revizioniste. (Va urma)

Colonel (r) VASILE ZĂRNESCU

Ziarul TRICOLORUL, nr 2349 / 21.12.2011

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXV)


4 FEBRUARIE 1990. Televiziunea difuzează protestul Yolandei Eminescu faţă de cele debitate zilele trecute de nişte pretinşi urmaşi ai Poetului Naţional. Ea e profesoară la Facultatea de Drept din Strasbourg. Totuşi, unde era ea la începutul anului 1988, cînd şi-a dat obştescul sfîrşit tatăl ei, venerabilul colonel Gheorghe Eminescu? Era în Franţa şi a refuzat să vină la înmormîntare! Asta e realitatea, indiferent ce ar pretexta astăzi, că a avut obligaţii profesionale care au reţinut-o acolo sau că fiica ei, Roxana Eminescu, avea necazuri familiale, mă rog, nu mă amestec în viaţa nimănui. Şi aşa a rămas bătrînul în grija mea. Mi-a telefonat arhitectul Marcu Anghel, mi-a telefonat şi soţia lui Augustin Z.N. Pop, am mai primit mesaje din mai multe locuri - toată lumea care îl cunoscuse pe marele napoleonist şi îl îndrăgise pentru patriotismul şi cavalerismul lui era înnebunită că bătrînul n-avea loc de veci, nimeni nu ştia unde să-1 îngroape, unii vehiculau chiar numele Cimitirului Pătrunjelul. Atunci am pus mîna pe telefon şi am expediat o telegramă, prin 057, pe adresa primarului-general al Capitalei, Radu Constantin. Foarte dură, ca un ultimatum, adică, vedeţi dvs., moare ultimul descendent pe linie masculină al lui Mihai Eminescu, nepotul lui direct, de frate, şi nu se găsesc 2 metri pătraţi de pămînt la picioarele ilustrului său înaintaş, ne facem de rîsul ţării şi al străinătăţii. Spre norocul nostru, al tuturor, Radu Constantin era un om cu frica lui Dumnezeu: a convocat repede o şedinţă a Primăriei şi a hotărît să aprobe înmormîntarea acelui erou de la Mărăşeşti în vecinătatea genialului său înaintaş. Aşa s-a şi petrecut, spre mîngîierea sufletească a tuturor acelora care fuseseră fascinaţi în viaţă de statura morală şi de farmecul lui Gheorghe Eminescu. Pentru cine nu ştie ce fel de om era colonelul, o efigie a vechii noastre aristocraţii ţărăneşti, voi istorisi o mică întîmplare. Prin 1987, i-am propus să fac demersurile necesare pentru ca Armata să-1 avanseze la gradul de general. În ideea asta vorbisem deja cu Ilie Ceauşescu: „Ar prinde bine Armatei Române ca în rîndurile sale să fie şi un general cu numele Eminescu!“. Nea Ilie nu putea să refuze, pentru că şi el îl iubea pe bătrîn, ştia bine ce fapte de arme săvîrşise în primul şi în cel de-al doilea război mondial, ca să nu mai vorbim de strălucita monografie închinată lui Napoleon Bonaparte. Şi totuşi, Gheorghe Eminescu n-a fost de acord. Mi-a dat telefon într-o zi şi mi-a spus, cu glasul său dulce, molcom, cu un uşor accent moldovenesc: „Dragă Cornel, iartă-mă, dar nu pot primi această onoare. Nu cred că o merit şi apoi, la vîrsta mea de peste 90 de ani, n-ar mai avea nici un rost! Eu am plecat supărat din Armată...“. Bine că am mai apucat măcar, în ianuarie 1988, să realizez un interviu cu el, filmat pe videocasetă de operatorul Nicolae Girardi. Începe să se ducă lumea aceea! Ni se risipesc bătrînii, ne trezim într-o dimineaţă şi aflăm că a mai dispărut unul, şi apoi altul, şi uite-aşa se spulberă şi trece spre tărîmul umbrelor falanga unei generaţii care fusese odinioară fala acestei ţări...
Dar, să revenim la oile noastre. Care sînt ditamai berbecii, de mărimea unui măgăruş ca Silviu Brucan. A demisionat puşlamaua din Front! Cunoscutul maur (tăiat împrejur) şi-a făcut datoria: 1-a lichidat pe Ceauşescu, a desfiinţat „Săptămîna“, a băgat cîteva sute de oameni la puşcărie, s-a căpătuit cu o vilă şi mai somptuoasă, a plătit cu vîrf şi îndesat tot felul de poliţe, aşa că acum s-a retras la pensie, ca să-şi consume parnosa trădării. La Televiziune, P.M. Băcanu se înfiinţează cu o listă de semnături ca Octavian Paler să fie preşedinte al RTV - dar acesta a refuzat. La ce bun să mai fie, nu mai fusese o dată, prin anii ’60-’70, vicepreşedinte? A fost mahăr mare timp de 5 ani la RTV şi timp de 13 ani la „România liberă“, ziar unde a lansat şi impus formula „Epoca de Aur“. Vorbesc cu Pop Iftene la telefon, ca ţărăniştii să nu se lase manevraţi de „Europa liberă“, pentru că, a doua zi, patrioţii români ar fi arestaţi cu toţii. „Nu faceţi cartel electoral cu ăştia!“ - îi mai spun. „Păi ce, am făcut?“ - îmi răspunde ardeleanul. Mă vizitează Soby Cseh, care vine direct de la Petre Roman. E impresionat de siguranţa de sine a acestuia. Au vorbit şi despre situaţia mea. „Ai salutări de la Petre Roman - îmi spune Soby -, ştie că eşti o victimă, dar să nu-ţi faci probleme, fiindcă eşti un superprofesionist“. E bine şi atît. Se mai aude de o demisie răsunătoare din F.S.N.: cea a Doinei Cornea. Gura tîrgului turuie că femeia s-a supărat pentru că statul ar fi refuzat să-i permită fiicei sale să cumpere, împreună cu nişte belgieni şi francezi, Uzina „23 August“. Instantaneu, nişte echipe de zgomote lansează aberaţia că respectiva gospodină va cîştiga Premiul Nobel pentru Pace. E ridicol! Dar am învăţat să nu mă mai mir de nimic. „Nimic nu-i contra aşteptării, trebuie să ne aşteptăm la orice“ - zicea un antic grec. Noaptea, pe micul ecran, vedem un film despre vînătorile lui Nicolae Ceauşescu prin munţii ţării, cu mii de leşuri şi cranii de urşi, de cerbi... Ca un iubitor de animale ce sînt, nu pot decît să mă revolt de masacrul ăsta. Cine ştie cum l-or mai judeca acum pe Nea Nicu acolo, sus, toate vietăţile astea ciuruite de gloanţe. Na, că l-au vînat şi l-au ciuruit şi alţii pe el... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2349 / 21.12.2011

Mesaj primit de liderul PRM la biroul său din Parlamentul European – Bruxelles


Stimate domnule europarlamentar Vadim Tudor,

Guvernul României, prin Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, împreună cu Global CCS Institute au deosebita onoare să vă invite să participaţi la evenimentul „CCS - Captarea şi Stocarea CO2 în România – progrese înregistrate”. Evenimentul este organizat împreună cu Platforma Europeană de Dezvoltare şi va fi găzduit de către Centrul Spiritual Cultural Român, marţi, 17 ianuarie 2012, în Bruxelles, pe Rue de la Charité nr. 41.
Vor fi prezentate: cadrul legislativ şi al reglementărilor CCS; rezultatele preliminare ale cercetării sociologice derulate în zona cea mai intens dezvoltată din punct de vedere energetic din România - regiunea Olteniei; stadiul Foii de Parcurs CCS a României.
Printre participanţii invitaţi se numără reprezentanţi ai Guvernului României, dezvoltatori de proiecte CCS, Global CCS Institute, Comisia Europeană, Guvernul scoţian şi ZEP (Platforma Europeană Zero Emisii).
Vă rugăm să confirmaţi disponibilitatea participării dvs. pînă la data de 29 decembrie 2011. Cu speranţa că veţi da curs invitaţiei noastre, vă dorim Sărbători Fericite!
Cu deosebită consideraţie, 

GLORIA POPESCU
Şef Colectiv Transfer de Cunoştinţe şi Comunicare, ISPE

Ziarul TRICOLORUL, nr 2349 / 21.12.2011

Astăzi, un important eveniment cultural PREŞEDINTELE P.R.M. ÎŞI VA LANSA CEA DE-A 31-A CARTE: „CELE MAI FRUMOASE AFORISME”




Comunicat de Presă

Astăzi, 21 decembrie, la orele 13, la Librăria „Mihail Sadoveanu“ din Capitală va avea loc un important eveniment cultural: dl. Corneliu Vadim Tudor îşi va lansa cea de-a 31-a carte, intitulată  „Cele mai frumoase aforisme“. Lucrarea are cca 350 de pagini şi a apărut la Editura Fundaţiei „România Mare“. Vor  vorbi doamna Georgeta Munteanu, directoarea de onoare a prestigiosului lăcaş, şi regizorul Geo Saizescu. Autorul va da autografe pe noua sa lucrare.


BIROUL DE PRESĂ AL P.R.M.
20 dec. 2011

Ziarul TRICOLORUL, nr 2349 / 21.11.2011

marți, 20 decembrie 2011

Aseara pe Antena 3 in emisiunea "Subiectiv" !

Emisiunea poate fi revazuta aici:

http://inregistrari.antena3.ro/view-19_Dec-2011-Subiectiv_cu_Razvan_Dumitrescu_-27.html

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XXXIV)


3 FEBRUARIE 1990. Ce minunată, ce curată la suflet e muncitorimea română! Cum ştie ea să se sacrifice pentru copii, măcar ei să răzbată în viaţă şi să fie, parafrazîndu-1 pe Vasile Militaru, „astăzi domni cu multă carte“. Îmi amintesc că în primăvara lui 1967, fiind elev de liceu în ultimul an, am cîştigat o Menţiune la un concurs de poezie pe Capitală. Concurs-concurs, de seniori cum ar veni, deschis tuturor scriitorilor, nicidecum o întrecere şcolară. Vestea mi-a dat-o admirabilul spiriduş literar Tudor Opriş, descoperitor de talente, argint viu, scăpărînd pe crestele Olimpului. Premiul avea şi o acoperire bănească, de 300 de lei, sumă frumuşică pe vremea aia. La Casa Creaţiei Populare, din Piaţa Cosmonauţilor, mi s-a spus că pot să-mi ridic banii, sau pot să fac o excursie, ori, dacă doresc, aş putea să primesc cărţi - la alegere. Am optat pentru ultima variantă. M-am prezentat la un depozit de pe lîngă Teatrul de Comedie, nu departe de Biserica Stavropoleos, unde mă reculegeam sufleteşte cîteodată, am arătat hîrtia ce autentifica dreptul meu de a primi volumele şi m-am aşternut pe trudă: timp de 2 ore am scotocit bine tot depozitul acela imens, dar cu folos am făcut-o, fiindcă am plecat cu braţele încărcate de Cervantes, Sainte-Beuve, Taine, Emile Zola, Rebreanu, Eminescu, Homer, Dante ş.a. Ajuns la Piaţa Unirii, în staţia din faţa bisericuţei aceleia care tot ia foc de Paşti, am luat tramvaiul 15, spre mahalaua Rahovei. Legătura de sfoară aspră a balotului de cărţi îmi cam tăiase mîinile. Şi ce credeţi că s-a întîmplat? Un muncitor, cam de vreo 50 de ani, s-a ridicat de pe scaun şi mi 1-a cedat: „Ia, tinere, stai jos, fiindcă ţi-o ajunge cît ai cărat Noi sîntem muncitori, facem bătături în podul palmei, pe cînd voi, cei care învăţaţi carte, faceţi bătături pe creier!“. Maşinal, m-am aşezat pe scaun, incapabil să dau vreo replică. Şi eu făcusem bătături dureroase, de la căratul cărţilor, dar o dată ajuns acasă aveau să mă aştepte şi celelalte bătături, spre supărarea mamei, care vedea că citesc la veioză pînă la 5 dimineaţa. Nu pot uita acea întîmplare, care a contribuit, în felul ei, la maturizarea mea. Tot astfel şi cu muncitorii noştri de astăzi. Aud că un grup masiv s-a deplasat acum, la început de februarie, la căminele de la Grozăveşti, cu cele mai paşnice intenţii, dar fără echivoc. Rupţi şi fiămînzi, nebărbieriţi şi cu sufletul chinuit de frămîntarea grijii pentru ziua de mîine, aceşti copii mari şi frumoşi ai oricărui Popor au strigat sub ferestrele studenţilor: „Voi să puneţi mîna pe carte că, pînă una-alta, noi vă ţinem în şcoală!“. Şi au plecat. Învăţa-vor, oare, tinerii ce cumplit sacrificiu fac pentru societate muncitorii şi ţăranii?
Dar, viaţa merge înainte! Încep să se ridice vălurile de muşama de pe obrazul unor „revoluţionari“. Nu-mi iese din cap figura fanatică, cu ochi holbaţi, într-o necontenită transă hipnotică, pe care o plimbă prin faţa Naţiunii acest lumpen pe nume Gelu Voican Voiculescu. Recent, s-a petrecut o întîmplare plină de tîlc. Acest psihopat, care nu se ştie prin ce miracol a ajuns să fie implicat în asasinarea lui Ceauşescu, făcea parte dintr-o bandă de tantrişti şi transcedentali care, după „vînătoarea“ din 1982 (cînd ruşii i-au băgat în cap lui Ceauşescu că aici e implicat spionajul american), au evoluat către aberaţii sexuale. Numitul Voican a fost anchetat pentru violarea unor fete de 14-15 ani. Omul-cheie de la Securitate, care ştie bine ce zdreanţă de om este vagabondul ăsta, se numeşte Vasile Burulean, e colonel şi a funcţionat ca şef de Birou Culte şi Secte din Inspectoratul Municipal Bucureşti al Securităţii Statului. Recent, Gelu Voican, împopoţonat cu cămeşoiul ăla á la Che Guevara, cu bandulieră şi pistol-mitralieră, i-a telefonat fostului său anchetator şi i-a spus: „Eu toată viaţa mea mi-am dorit să fiu ofiţer de Securitate. Acum am ajuns să vă coordonez“. Răspunsul a fost năucitor şi a zguduit puţin capul ăla artificial, confecţionat de borfaş pentru fraierirea celor mai slabi de înger: „Foarte bine, dar cînd veniţi să vă ridicaţi fotografiile porno, care vă arată fugărind fetiţele în pielea goală?“. „Revoluţionarul“ s-a făcut roşu pînă în vîrful urechilor şi a închis telefonul, fără a spune un cuvînt. Din bîrfele şi zvonurile zilei, care au făcut să amuţească acum Agenţia Naţională de ştiri - îmi mai reţine atenţia acţiunea ciudată a unui anume Mazilu (rudă cu Dumitru Mazilu?), care e director la Pavilionul Expoziţional EREN şi vinde la Consignaţia, pe bani grei, hainele primite ca ajutoare străine. De ce face el chestia asta? Din lăcomie? Sau pentru a compromite F.S.N.-ul? Nu-mi iese din cap iuţeala de mînă cu care i-au recuperat evreii pe cei care au făcut propagandă comunistă (unii chiar stalinistă). Şi mă gîndesc la Al. Stark, Cristian Unteanu, Maria Banuş, ca să nu mai vorbim de Moses Rosen. Lor li se pare absolut firesc să le facă pe toate şi să te înfunde pe tine, aborigenul păgubos, care, orice ai face, trebuie să fii tras la răspundere, împuns cu degetul, învinovăţit, redus la tăcere.
Mi se relatează abia acum (mai bine mai tîrziu decît niciodată) că, în ziua de 18 decembrie 1989, emisiunea „Panorama“ a Televiziunii din Ungaria a difuzat un interviu cu un personaj misterios, care anunţa că demonstranţii au capturat de la Armata Română 5 tancuri şi apoi au început luptele împotriva a 5 amfibii! Care o fi fost exact rolul Ungariei în baia de sînge de la Timişoara? Ale cui or fi fost acele cadavre neidentificate? (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORL, nr 2348 / 20.12.2011

luni, 19 decembrie 2011

Astă seară, începînd cu orele 20:30, la Antena 3 !


Astă seară, începînd cu orele 20,30, preşedintele PRM va fi invitatul lui Răzvan Dumitrescu, la Antena 3. Mii de trăznete şi fulgere (vorba căpitanului Val Vîrtej)...

Ziarul TRICLORUL, nr 2347 / 19.12.2011