Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (XLV)

14 FEBRUARIE 1990. „Tot te mai iubeşte cineva!” - răsună, la telefon, încă din zorii zilei, vocea unei colege. Nu înţeleg ce vrea să spună. „Acum se dă la Radio cîntecul tău, «Mulţumesc, iubită mamă!». E foarte frumos”. Da, e o mică bucurie. Mai ales că, de mai bine de doi ani, cîntecul n-a mai fost difuzat nici la Radio, nici la Televiziune. Îmi amintesc cum l-am scris. Era în toamna lui 1983. Mama începea să se simtă tot mai rău: avea palpitaţii paroxistice şi tensiuni oscilante, uneori pînă la 26 cu 12. Eram disperat, nu ştiam la ce uşi să mai bat. Pînă la urmă, am ascultat sfatul marelui cardiolog Radian Petrescu, aşa că am internat-o pe mama la Fundeni. Aici, i-au descoperit la modernul computer-tomograf (pentru care doi americani primiseră Premiul Nobel pentru Medicină) un adenom la glanda suprarenală. Ei bine, anomalia asta biologică, de mărimea unui bob de fasole, pulsa adrenalină în neştire şi-i deregla tot organismul, producîndu-i tensiuni atît de periculoase. După îndelungate conciliabule cu medicii - profesorul Costin Carp, conferenţiarul Radian Petrescu, profesorul Dan Setlacek şi alţii - mi s-a spus că, dacă nu va fi operată, va muri. Trebuia să-mi asum o sarcină foarte grea, de viaţă şi de moarte. M-am consultat cu fraţii şi surorile mele. Pînă la urmă, am decis. Da, sîntem de acord cu operaţia. Numai că trebuia să şi semnez un document. Am făcut-o şi p-asta, cu convingerea că semnez fie noul act de naştere al mamei, fie certificatul ei de deces. Ziua hotărîtă pentru operaţie a fost vineri, 4 noiembrie 1983. Cîntecul era deja compus, de Marian Nistor. Iniţial, dorisem să-1 interpreteze Corina Chiriac, dar Marian a optat pentru Mirabela Dauer. Şi bine a făcut, fiindcă numai vocea ei putea da un asemenea fior tragic. De cu seară, îi rugasem pe prietenii de la Radio, Ioana Cristea şi Valeriu Negru, să mă ajute şi să programeze, în premieră absolută, cîntecul, pentru a doua zi, la 8,15 dimineaţa, chiar înainte de operaţie. Şi aşa s-a şi întîmplat. Mama nu ştia nimic. Stătea în patul din salon, într-o pijama de diftină, şi se frămînta la gîndul marii încercări a vieţii sale. Atunci cînd la difuzorul modest din perete au răsunat acordurile cîntecului, ochii ei de culoarea aurie a mierii au devenit atenţi şi mari: „Corneluş, mi-ai făcut un cîntec! Nu pleacă mama, stai liniştit, Dumnezeu e cu noi!”. Femeile internate în salon plîngeau.
Mama zîmbea, ştia ea ceva, avea un pact secret cu Creatorul. Acasă, tata îşi tocea genunchii în rugăciuni. Pentru un credincios, genunchii sînt mai importanţi ca ochii. Şi aşa am dus-o pe mama în alt salon, pentru a fi preparată şi anesteziată. Pe un pervaz de fereastră, mai mulţi porumbei forfoteau şi se plimbau maiestuoşi. „Ei s-ar putea să trăiască mai mult decît Ea” - îmi spuneam. A apărut Dan Setlacek, cu figura lui de urs morocănos. Incontestabil, un mare chirurg (deşi, după exact 5 ani, i-a greşit diagnosticul mamei, influenţat, ce-i drept, şi de diletantismul lui Alexandru Oproiu). L-am rugat cu cerul şi pămîntul să-mi salveze mama. A promis că va face tot ce-i stă în putere. Operaţia a durat 5 ore. Pe tot parcursul ei, am fumat ţigară de la ţigară şi am sprijinit zidurile spitalului, rugîndu-mă la Dumnezeu să-i mai dea mamei măcar 5 ani de viaţă. Atît de febril mă rugam, că-mi scrîşneau dinţii şi-mi trozneau degetele. Devenisem un fanatic al ideii de a-mi salva mama, care era o sfîntă. În auz îmi răsunau acordurile atît de inconfundabile ale incantaţiei abia lansate în lume: „Mamă frumoasă, primul meu rai/ Fă o minune, te rog mai stai/ Dulce lumină, ram de măslin/ Încă nu-i vremea, mai stai puţin”. Iar Dumnezeu mi-a ascultat ruga! Mama a supravieţuit exact 5 ani! A urmat recuperarea, tot atît de grea şi de riscantă. Am dormit, atunci, alături de cea care avea să-mi fie nevastă, pe un pat de fier, ca de campanie, aflat lîngă reanimare, în fiecare noapte, timp de două săptămîni. Niciodată nu m-am crezut capabil de un spirit de jertfă atît de încrîncenat Parcă eu eram cel internat, prinsesem rădăcini acolo, în toiul nopţii mai ieşeam prin curtea acelei Uzine a Vieţii, să îmi mai dezmorţesc oasele, iarna căzuse timpuriu şi de frica brumelor ei de cositor ţiganii rupeau vreascuri din garduri, pentru a aprinde focuri, iar la vîlvătăile lor roşietic-albastre sporovăiau despre bolnavii pe care îi aveau în spital, apoi mai mîngîiam un cîine vagabond, mai fumam o ţigară, mai plîngeam ca un copil bătut de soartă, zgribulit, şi iar mă întorceam la mama, să văd dacă aparatele funcţionează, dacă ea are nevoie de ceva etc.
Dar, să revin la ziua de azi. A început bine, un singur cîntec a fost de ajuns să-mi aducă aminte că n-am murit. Totuşi, ziarul ţărănist „Dreptatea” vrea să-mi strice pofta de viaţă: un oarecare Gh. Valentin mă atacă din senin. Unde să-i răspund? Şi cui anume? Poate cineva să polemizeze cu peretele, cu nimicul? În revista „Contrapunct” se scrie că „Săptămîna” ar fi fost un buncăr terorist. Asta e prea mult. Cine sînt lindenii ăştia, să mă judece pe mine? Îi telefonez lui Pop Iftene şi îl rog să-mi explice ce e cu atacul ţărănist. Îmi răspunde că nişte ambuscaţi i-au cerut lui Coposu să dea o dezminţire publică referitor la zvonurile că Barbu, Vadim şi Mihai Dulea (?!) ar fi membri P.N.Ţ. Coposu a refuzat, ceea ce îi face cinste. Acum, stau şi eu şi cuget. Cred că marele cîştig al oricărei Revoluţii ar trebui să fie smerenia: să te înveţe să redevii om, să ieşi din temniţa trufiei, să te închini mai puţin în faţa oamenilor şi mai mult în faţa lui Dumnezeu. Pentru că uite cît de relativ e totul, uite cum se pot pierde împărăţiile trecătoare! La Televiziune, continuă să apară toţi handicapaţii. „Vînturile democraţiei ne-au atins pe toţi” - decretează unul pe micul ecran, ceea ce mă duce cu gîndul la metafora memorabilă a lui Marques, în capodopera „Un veac de singurătate”, unde scria de colonelul Aureliano Buendia, care era un aşa de mare fenomen al naturii, încît vînturile pe care le slobozea el „veştejeau florile”. Se zvoneşte că unii ar fi dat foc la casa Doinei Cornea din Cluj. Nu prea cred. Hotărît lucru, românul s-a născut poet! „Şi copiii au eroi/ Vrem Palatul înapoi!” - scandau ţîncii la Palatul Pionierilor şi Şoimilor Patriei, care fusese dat de Guvern pentru I.A.T.C. şi Arte Plastice. Şi astfel mai trece o zi din viaţa mea de şomer cu diplomă şi cu 8 cărţi publicate. Într-un tîrziu, parafrazîndu-1 pe Coşbuc, adorm cu mama-n gînd, ca să visez de ea... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2361 / 11.01.2012