"Acest BLOG este creatia integrala a doamnei Ruxandra Lungu , fosta presedinta OFRM 2009-2014 si a domnului Ing Florin Chiriac, simpatizant PRM.
In continuare vom publica articole de interes general, informatii despre PRM, comunicate de presa, primite direct de la "sursa", rubrica "Saptamana pe scurt" din revista Romania Mare, diverse materiale .

Va multumim pentru suportul acordat !"




Colectivul de administratori ai blogului http://www.corneliuvadimtudor.blogspot.com/




vineri, 24 februarie 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXXI)

17 MARTIE 1990. Ediţie de-a dreptul dramatică a ziarului „România liberă”! Trec peste articolul sionist al lui Radu Feldman Alexandru, care irită pe multă lume, şi mă opresc la două interviuri ample, luate, separat, lui Radu Ceontea, de la Vatra Românească, şi lui Domokos Geza, de la U.D.M.R. Le citesc cu multă atenţie. Tensiunea în Ardeal, în special în judeţul Mureş, a atins cota de fierbere. Ungurii şi-o caută cu lumînarea, ca de obicei. În „Dreptatea” ţărănistă, Ioan Alexandru publică o epistolă către „fraţii maghiari şi germani”, afirmînd că „trăim şi am crescut din acelaşi lapte sfînt, am supt aceeaşi ţîţă maternă” (?!). Apoi, parafrazîndu-1 pe fizicianul Von Weiszăcker, preşedintele Germaniei, afirmă: „Intîi sînt creştin, al doilea european şi al treilea român!”. Bravo, Ioane, ai făcut-o şi pe asta! Aici te-au adus exaltarea şi dorinţa de a te pune bine cu toată lumea. Deci calitatea de român e pe ultimul loc! N-am înţeles cum e cu „aceeaşi ţîţă maternă”, de unde au supt lapte şi românii, şi ungurii, şi nemţii - săraca femeie, tare mult s-a mai chinuit cu atîtea popoare la pieptul ei. Primesc telefoane din Frankfurt şi New York. Îngrijoraţi, Nuţu şi Puiu Toma vor să afle care mai e treaba pe-acasă. Citind presa, fac o constatare care mă întristează: toţi bărbaţii la care se fac referiri în ziare au particula dl. - numai noi, adică eu şi Barbu, nu sîntem domni, de parcă am fi inculpaţi.

18 MARTIE 1990. A reapărut pe micul ecran bostanul lucios al lui Dumitru Moroşanu (fost acordeonist în tinereţe şi, ulterior, secretar P.C.R. pe Televiziune). A reapărut şi figura lui Octavian Iordăchescu (instrumentist şi el, cîndva, mai precis toboşar). Amîndoi se plîng cît au suferit (?!) ei pe timpul dictaturii (?!), cum s-au luptat, ce greu le-a fost. Chiar aşa, măi, aceştia? Îmi telefonează Florea Nedelcu, istoric de valoare în domeniul perioadei interbelice, fost redactor-şef al redacţiei culturale a Televiziunii:
- Nea Vadime, nu-mi închipuiam că ăştia vor avea atîta neruşinare! Acest Moroşanu avea 7.500 de lei pe lună şi patrona politizarea şi poluarea folclorului. Nu-ţi spun cîte porcării a tot făcut Moroşanu, care răspundea de „Cîntarea României”. Sînt revoltat, să ştii. De asta au murit sute de tineri nevinovaţi, ca să se lăfăie iar osînza lui Dumitru Moroşanu?
Mai aflu, tot de la el, că Neagu Udroiu ţinea, în urmă cu 5 luni, expuneri politice la Şcoala Municipală de Partid, iar acum e şi el mare dizident, i-a dat pe toţi la o parte şi s-a instalat director general la Agerpres. La televizor, Nicolae Balotă debitează o minciună cît capul lui de mare! Pretinde că în 1950 el asculta... „Europa liberă”! Nu ştiu cînd a început să emită zgomote cocina respectivă, dar în nici un caz în 1950, poate cu 10 ani mai tîrziu. E o „întrecere socialistă” împotriva comunismului, toţi se bat cu pumnii în piept. Acest Balotă e un om de carte, într-adevăr, dar dacă îmi pun mintea să-i strîng la un loc toate articolele dogmatice, umplu două volume cît două cărămizi. Tot împotriva comunismului militează şi mitingul organizat azi la statuia lui Mihai Viteazul din Cluj-Napoca. Principalii agitatori sînt Doina Cornea şi Doru Braia. Se strigă pe două voci: o parte scandează „Jos Comunismul!”, iar cealaltă îi răspunde cu „Jos Neo-comunismul!”. Vorbitorii improvizaţi au propus „înlocuirea urii cu dragostea”, dar ei înşişi au vorbit, cu duşmănie, de „haita roşie”, de „grajdurile comunismului” etc. Colac peste pupăză, azi au intrat în grevă şi telefericele! Cum poate fi un teleferic în grevă? Încă nu-mi dau seama. Probabil ca în nuvela lui Geo Bogza, „Moartea lui Iacob Onisie”, care m-a impresionat cînd eram elev. Noaptea, o nouă înregistrare TV de la C.P.U.N.
Aproape toţi vorbitorii folosesc expresia „şi aşa mai departe”. A devenit obsesivă. E ca un fel de colac de salvare, pentru oratorii ceva mai neînzestraţi, sau ca o manta de vreme rea, care acoperă sărăcia de idei. Echivalentul ei din basme este formula „şi-am încălecat pe-o şa!”. Incontestabil, asta a fost ziua marilor perle! Un bătrîn ţărănist, pe care îl cheamă Ioan Lup, zice, în vacarmul general: „Nu-i obligatoriu să mă ascultaţi, dar vă rog, atîta timp cît vorbesc, să mă ascultaţi!”. Adînc! Dacă am înţeles eu bine, atunci cînd tace Lup, nu-i obligă pe ceilalţi să asculte, dar imediat cum urlă ceva la Lună, e musai să-i dea ascultare. Un altul, monarhist de ultimă oră, rosteşte: „Propun ziua de 10 Mai ca Sărbătoare Naţională”! Numai că, din sală, un republican pur-sînge, de-al coanei Miţa Baston, apostrofează Mangafaua: „Taci din gură, domnule, ai spus destule prostii pînă acum!”. Replicile de genul acesta sînt de-a dreptul memorabile: „Daţi-mi voie, domnule, ca să vă întorc spatele!” - a debitat, cu preţiozitate, un ins subţire. Sau poate că i-o fi făcut vreo invitaţie la mai ştiu eu ce? Un altul, după îndelungi ciocăneli în aparatură, se predă extenuat: „Microfonul ăsta chiar că a înnebunit!”. Pe o asemenea vreme, cine mai poate rămîne în toate minţile? Dar premiul I la „perle” de Gîgă 1-a obţinut Ion Caramitru. Acesta a rostit o chestie antologică, ce-i va supravieţui, neîndoielnic, sute de ani: „Crăciunul poate cădea în altă zi decît 25 decembrie!”. Incredibil, nu-i aşa? Ce morişcă zăpăcită a calendarului 1-a turmentat în aşa hal pe Caramitru, de-a fost în stare să comită o asemenea gafă? Ce educaţie a primit el în casă? Aud, de la Viorel Chiriţă, că are o colecţie de sute de icoane vechi, de o valoare inestimabilă, ceea ce-i face cinste (cu condiţia să nu pozeze în sărac şi persecutat de vechiul regim) - atunci cum de a fost posibil să încurce această dată fundamentală a Creştinătăţii? Ţinem icoane pe pereţi, aşa, numai de formă, ca mobilă, să luăm faţa la proşti? Mai sînt informat (telefonic) că venerabilul ţărănist-legionar Ion Puiu îmi transmite salutări, deşi nu ne cunoaştem; mesagerul îmi spune că acestuia i-a plăcut cîndva un joc de cuvinte pe care îl făcusem într-o creaţie de-a mea. Îmi storc creierii să-mi aduc aminte ce calambur de-al meu i-o fi plăcut atît de mult acestui om, încît 1-a ţinut minte ani de zile. Da, da, acum îmi cade fisa, nu poate fi vorba decît de jocul de cuvinte din poezia despre rabinul Moses Rosen: „Mici ECHIMOZE-S ochii tăi de fiară (...) Stăteai pe ROZE-N caldul tău bîrlog”. (Un ofiţer de Securitate îmi spunea că atunci cînd a izbucnit scandalul internaţional, în aprilie 1984, poezia a fost multiplicată de români în 500.000 de exemplare volante, de tip „Samizdat”.) Legionarul tot legionar, vibrează la tot ce-i aduce aminte de tinereţea lui. Totuşi, eu, unul, nu m-am putut apropia niciodată de Mişcarea Legionară. Părinţii noştri vorbeau urît de legionari, pentru că ştiau ce crime au comis. „Nişte jigodii, nişte criminali” - aşa auzeam mereu în casă, de la nişte oameni blînzi, care nu înjurau pe nimeni, dar care nu puteau uita agitaţia fără pereche care zdruncinase societatea românească în decembrie 1933 (asasinarea lui I.G. Duca), în septembrie 1939 (asasinarea lui Armand Călinescu, cînd au auzit cu urechile lor Comunicatul rostit la Radio de legionari) şi în noiembrie 1940 (asasinarea lui Nicolae Iorga), ca să nu mai vorbesc de ianuarie 1941, cînd toată lumea a fost îngrozită de carbonizarea unor soldaţi. Îmi pare rău pentru credinţa curată a unora dintre legionari, în Patrie şi în Biserica străbună, dar românii se crispează la crimă şi nu pactizează cu ea. Aceasta e o trăsătură naţională de caracter: românii simpatizează, întotdeauna, cu victimele, indiferent ce ar fi făcut ele. Mai mult ca sigur că foştii legionari, ori alţii, pot întreba: dar comuniştii n-au făcut crime? Ba da, au făcut şi ei, cu nemiluita, în perioada 1946-1964. Cifre blestemate, simetrice şi întoarse pe dos, cum întoarsă pe dos a fost întreaga suflare românească a acelei epoci în care la Putere se aflau tot Silviu Brucan, tot Paul Cornea, tot neamul lui Neulander, tot alogenii plantaţi aici, pentru a fi oricînd gata să acapareze pupitrele de comandă. Ca să trag o concluzie: dacă Mişcarea Legionară ar fi fost bună, în mod categoric şi tata ar fi fost legionar. Dar n-a fost... (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2400 / 25.02.2012

PARTIDUL ROMÂNIA MARE ÎNCEPE OFENSIVA ELECTORALĂ DE PRIMĂVARĂ

Comunicat de Presă

În prezenţa domnului Corneliu Vadim Tudor, vineri, 24 februarie a.c., a avut loc prima reuniune a Comitetului Director al PRM în noul sediu central al formaţiunii, din Strada Vasile Lascăr nr. 16. La şedinţă au participat preşedinţii filialelor judeţene, precum şi membri ai conducerii centrale a partidului. În cadrul întîlnirii au fost prezentate pe larg aspecte ale realităţilor din diferite zone ale ţării, participanţii la dezbateri scoţînd în evidenţă situaţia dezastruoasă pe care o parcurge, în prezent, România, faptul că, în perioada postdecembristă, asistăm la un adevărat genocid la adresa Poporului Român, pus în practică de regimul criminal condus de Traian Băsescu.

În aceste condiţii, Partidul România Mare, singurul care, deşi eliminat printr-o fraudă de proporţii din Parlament, reprezintă adevărata Opoziţie din această ţară, începe marea ofensivă electorală pentru cîştigarea alegerilor locale din iunie 2012, precum şi a alegerilor parlamentare din acest an. PRM-iştii sînt hotărîţi să mobilizeze toate forţele de care dispun la nivel local şi central, pentru a străpunge abjecta baricadă mediatică pusă în faţă, răspunzînd astfel, prin rezultatele bune pe care le vor obţine la viitoarele scrutinuri electorale, aşteptărilor Poporului Român, care îşi doreşte ca Tribunul să fie preşedintele ţării, iar partidul să participe la guvernare. Luînd cuvîntul, domnul Corneliu Vadim Tudor le-a cerut celor prezenţi să-şi adune toate puterile pentru ca formaţiunea de suflet a românilor, Partidul România Mare, să scoată ţara din situaţia grea în care au adus-o toate guvernările de după decembrie 1989. Liderul PRM a adus un omagiu minunaţilor tineri care demonstrează, zi de zi, pe vreme bună, dar şi pe un ger cumplit, pentru înlăturarea definitivă a regimului corupt care a pus stăpînire pe această ţară, pentru demisia celui mai nefericit personaj care s-a aflat vreodată în fruntea României, Traian Băsescu.
Participanţii la reuniune i-au mulţumit călduros domnului Corneliu Vadim Tudor pentru eforturile pe care le-a făcut, astfel încît PRM să aibă un nou sediu, după evacuarea ilegală şi abuzivă din ianuarie 2011 a partidului din clădirea aflată în Strada Emile Zola nr. 2. 

În cadrul şedinţei au fost luate unele măsuri organizatorice, ca parte a strategiei care se impune pentru victoria PRM în alegerile locale şi parlamentare din acest an. 

Preşedintele PRM, Corneliu Vadim Tudor, şi secretarul general al partidului, Gh. Funar au susţinut apoi o Conferinţă de Presă.

BIROUL DE PRESĂ AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE
24 februarie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2400 / 25.02.2012

SENATUL DIN CER





Îndoliată adunare,
Stimaţi şi întristaţi membri ai familiei,
Preacinstiţi preoţi ai Bisericii Ortodoxe,

Ne-am adunat astăzi aici, în această zi însorită de iarnă, într-o biserică pitorească a Bucureştilor, care are un nume ce ne duce cu gîndul tot la economie, Precupeţii Noi, pentru a-l petrece pe ultimul drum pe omul exemplar care a fost Carol Dina. Un om cu nume regal, cu maniere desăvîşite. O dată cu trecerea lui în veşnicie, Senatul din Cer se întregeşte cu unul dintre cei mai străluciţi membri. Pentru că, neîndoielnic, există un Senat românesc în cer, format din Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Eugen Florescu, Doru Liviu Bindea, Valentin Dinescu, George Pruteanu şi mulţi alţii. O echipă ca asta n-a mai avut, şi nu va mai avea, niciodată, Senatul României. Majoritatea au fost membri ai Partidului România Mare. Toţi au plecat din această lume prematur, la vîrsta cînd încă mai puteau dărui semenilor şi ţării din preaplinul inimii lor. Da, în Roma antică, Senatul era un fel de ,,Sfat al bătrînilor" - de aici şi senior, senectute etc. Dar ei, fraţii şi prietenii noştri, nu erau bătrîni.
Erau înţelepţi, dar nu bătrîni. Inimile lor generoase n-au mai rezistat. Atîta mizerie! Atîta măcinare în gol! I-am văzut, mai ales în plenul Senatului, cum se consumă, cum ard ca o flacără. Cu ce speranţe porniseră ei în viaţă, pentru ce lume, mai bună şi mai dreaptă, îi pregătiseră părinţii şi dascălii lor - şi iată în ce fundătură istorică am ajuns, ca Neam şi ca ţară! ,,Somnul raţiunii naşte monştri" - scria Goya, pe una dintre picturile sale. Dar ,,Somnul naţiunii" ce naşte, oare? Ceva mai rău decît monştri - demoni. Iar Naţiunea Română doarme. E un somn fără vise, adică fără speranţe. Partea cea mai activă a acestui popor a plecat din ţară, pentru a-şi cîştiga existenţa. Acum, pleacă şi partea cea mai deşteaptă, în lumea de dincolo. şi noi cum rămînem? Cum ne organizăm? Cum salvăm ce se mai poate salva? Fără îndoială, trăim un moment crucial. Cale de întoarcere nu mai este. Dar iată că nici înainte nu mai putem merge. Înapoi e prăpastia unui trecut pe care ni l-am distrus singuri, prin necredinţa şi ingratitudinea noastră. Înainte e prăpastia unui viitor din care Noua Ordine Mondială a exclus Poporul Român. Din poziţia în care mă aflu, vă rog să mă credeţi că ştiu bine ce i se rezervă acestui popor - şi mă îngrozesc. Dar nu abandonez lupta, iar asta o ştiu şi vrăjmaşii noştri. Ani de zile, în lupta aceasta l-am avut alături şi pe Carol Dina. Astăzi, pot afirma că el a fost - ca om şi ca profesionist - ireproşabil. Analizele şi rapoartele economice pe care i le solicitam, periodic (fie pentru Congresele sau Plenarele partidului, fie pentru cele două publicaţii ale noastre) erau bune de pus în ramă. Le citeam şi mă minunam cîtă precizie, cîtă rigoare şi cîtă luciditate aveau. Totul, pe fondul unui interes legitim: acela de a apăra Patrimoniul Naţional! Aşadar, ţara. Dacă nu era această falangă de luptători, de la PRM, dezastrul naţional ar fi fost total. Noi ne-am opus privatizării frauduloase a CEC-ului, a Spitalului Fundeni, a Fabricii de Antibiotice Iaşi, a altor bunuri şi valori. Pe acestea le-am salvat, deocamdată. Pe altele nu am putut să le salvăm, cîrdăşia dintre Mafia străină şi Mafia băştinaşă a fost prea puternică. Mă refer, printre altele, la PETROM. Carol Dina este unul dintre fruntaşii PRM care au făcut Legea de naţionalizare a PETROM, act normativ ce avea să treacă, prin aprobare tacită, de Senat, dar care, din păcate, a fost amînat, la nesfîrşit, la Camera Deputaţilor, pînă cînd noi, patrioţii şi justiţiarii, am fost eliminaţi, prin fraudă, din Parlament. Destinul a făcut ca, exact în ziua în care am aflat de încetarea din viaţă a lui Carol Dina, să aflu şi cifra profitului pe care PETROM l-a adus Mafiei de la OMV în anul 2011: peste 1 miliard de dolari! Ce buni erau banii aceştia pentru pensiile bătrînilor! Ce bun era PETROM-ul pentru tot angrenajul economiei naţionale, mai ales prin prisma preţului carburanţilor! Dar, vorba zicalei din bătrîni: ,,Copacul, unde e aplecat, acolo cade". Sau, ca să-l parafrazez pe regretatul meu amic, fost ministru al Culturii, Marin Sorescu: şi pentru că toate aceste catastrofe trebuiau să poarte un nume, li s-a spus privatizare. Adică jaf. Adică Legea Junglei. şi coşmarul încă nu s-a sfîrşit. Carol Dina zace acum pe catafalc, iar Mafia străină ne rîde în nas, PETROM-ul valorează peste 17 miliarde de euro, deşi a fost vîndut pe un bacşiş, preţurile explodează în cascadă şi mă mir că românii încă mai au bani să cumpere grîu de colivă. Măcar acum vor înţelege toţi ce crimă s-a făcut în decembrie 1989, cînd s-a dat foc la ţară! Atunci, au fost ucişi, sau închişi, ori terorizaţi mai mulţi oameni politici şi specialişti care puseseră umărul la construirea României Moderne. Cine avea dreptul moral să-i judece şi să-i pună la stîlpul infamiei? Am spus-o şi o repet: dacă după ,,baia de sînge" din decembrie 1989, ar fi existat o viaţă mai bună în România, n-ar mai fi zis nimeni, nimic. Dar totul a mers din rău în mai rău. O ,,revoluţie" care nu e urmată de o ,,evoluţie" e o nenorocire. În ceea ce-l priveşte, Carol Dina a fost demn pînă la capăt, nu şi-a falsificat biografia. A avut caracter. Asta m-a atras la el încă de la început. Iar ,,nucleul" dur, intransigent, vertical al formaţiunii noastre este format din oameni dintr-o bucată, care nu pretind că ar fi altceva decît sînt, care rostesc, cu voce tare, ceea ce toţi românii de bună-credinţă gîndesc, dar nu au unde să o spună. Nu ştiu dacă şi în alte ţări există acest proverb: ,,Adevărul umblă cu capul spart". Dar la noi, în România, adevărul şiroieşte de sînge. Ce patimi biblice îndură acest popor! Popor care nu cunoaşte faze intermediare ale revoltelor, acestea fiind prea apatice, sau prea sălbatice.
Dragele noastre surori şi bunii noştri fraţi, după o lungă şi grea suferinţă, sufletul camaradului nostru Carol Dina s-a înălţat la cer. Creştinii ştiu că moartea nu există, ea este doar o etapă - dureroasă, desigur - în călătoria noastră către Tatăl Ceresc. Ilustrul nostru dispărut n-a mai apucat venirea primăverii. Aşa a vrut Dumnezeu. Dar ce primăvară eternă şi înmiresmată trebuie să fie acolo, sus, unde se află el acum! Dumnezeu a sădit sămînţa credinţei în nemurire în sufletul fiecărui om. Nimeni nu acceptă ideea că el poate muri definitiv. Nimeni. Toţi avem mesaje şi semnale de la cei dragi, care sînt ambasadorii noştri în lumea de dincolo. În ultima mea carte, „Cele mai frumose aforisme", scriu că noi le facem vizite, ziua, la cimitir, morţilor noştri dragi, iar ei ne întorc aceste vizite noaptea, în vis. Mă adresez văduvei lui Carol Dina, fata noastră dragă, Gabriela: nu plînge, el nu te vrea înlăcrimată, ci curajoasă şi încrezătoare în ceea ce face Dumnezeu. În vara anului 2008, tu şi soţul tău aţi fost cu mine în Olimpul Zeilor, la Atena, într-o delegaţie senatorială, alături de soţia şi fiicele noastre; atunci mi-am dat seama ce familie frumoasă sînteţi şi cît de mult vă preţuiţi unul pe altul. Eu ştiu prea bine că nici un cuvînt, nici un necrolog, oricît de frumos ar fi, nu pot să umple un asemenea gol. Aşa e. Dar mai ştiu ce zicea Regele David, atunci cînd Dumnezeu i l-a luat pe fiul cel mic, de 2 anişori: „El nu mai poate veni la mine, dar eu mă voi duce la el". Toţi, fără excepţie, vom ajunge acolo. Dar, cu certitudine, nu vom avea parte de acelaşi destin postum. Nici în ceea ce priveşte numele pe care îl vom lăsa pe pămînt, în urma noastră - nici în ceea ce priveşte locul din lumea de apoi. Mai mult ca sigur că fratele nostru, Carol Dina, va fi regretat pe pămînt şi stimat în cer. Pe pămînt, pe vremea cînd, ca prim-secretar al judeţului Galaţi, răspundea şi de marele Combinat Siderurgic Galaţi, acolo lucrau 32.000 de oameni, care trăiau onorabil şi nu erau umiliţi. Acum, şomajul a făcut ravagii - nu ştiu dacă au mai rămas 10.000 de angajaţi, şi ăia, batjocoriţi de un indian cu şalvari, care le flutură sabia lui Damocles deasupra capului. Acesta este termenul de comparaţie. Înainte, regimul îl lua pe om de pe stradă şi îl băga în uzină. Acum, regimul îl ia din uzină şi îl aruncă în stradă. Evident, pot da mult mai multe exemple, dar fondul problemei acesta este. Mai rea decît dictatura fascistă şi dictatura comunistă, la un loc, este dictatura neamului prost.
Stimaţi prieteni, am vorbit mai mult despre stampa prăpădului economic şi social pentru că bunul nostru amic, Carol Dina, a fost un eminent specialist al acestei probleme. Lumea românească, fără el, va fi mai săracă. Am să încerc să o îmbogăţesc, într-o oarecare măsură, tipărind o carte, la Editura Fundaţiei „România Mare", cu cele mai alese articole şi discursuri ale lui Carol Dina. El merită, cu prisosinţă, să-i perpetuăm memoria. Astăzi, o dată cu această slujbă şi cu momentul în care vom încredinţa pămîntului îngheţat al sfîrşitului de iarnă trupul martitizat al lui Carol Dina, Senatul din Cer are cvorum şi poate lucra pentru salvarea Neamului Românesc. E singurul care funcţionează, de altfel, fiindcă ştiţi ce haos domneşte în celălalt Senat, cel pămîntesc. Aici şi numai aici putea să ducă aberantul vot uninominal: au rămas în afara Parlamentului oameni de mare valoare, care, pur şi simplu, stricau socotelile Mafiei - dar bine că au intrat cîrnăţarii, traficanţii de alcool, prostituatele la bară, bişniţarii şi agenţii străini. Evident, ei au avut bani să-şi cumpere mandatele. Ce cumplită degradare a ţării noastre! Oh, ţară tristă, plină de umor… negru! - îmi permit să-l completez pe George Bacovia.
Adio, bunul şi minunatul meu colaborator! Ai fost un om admirabil pe tot parcursul vieţii tale - şi înainte de glaciaţiunea istorică, din decembrie 1989, şi după aceea. Ai avut funcţii de mare răspundere în ambele epoci, pentru simplul fapt că erai un eminent specialist şi un etalon moral. Asemenea oameni sînt o lumină şi ei, de fapt, nu mor niciodată. Fie ca Bunul Dumnezeu să-ţi primească sufletul nobil în Rai! Amin.

CORNELIU VADIM TUDOR
(Necrolog rostit la Biserica Precupeţii Noi, din Bucureşti, vineri, 24 februarie 2012)

Ziarul TRICOLORUL, nr 2400/ 25.02.2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXX)


16 MARTIE 1990. Am probleme cu dinţii. Cei de jos sînt buni şi puternici, aici semăn cu tata, care e oltean. Necazul e cu dinţii de sus, pe care mi i-a nenorocit o doctoriţă, pe cînd eram elev la Sf. Sava. Frumoasă femeie, nimic de zis, o chema Mariana Ionescu. Noi, copiii, ne făceam treabă pe la ea, pe la cabinet, mai mult ca s-o vedem. Numai că ea învîrtea „scule” mai mari, nu se uita la noi. Chiar dacă citeam pe nerăsuflate „Elevul Dima dintr-a VII-a”, de Mihail Drumeş, poveşti de astea nu ni se puteau petrece nouă, ci altora. Această doctoriţă făcuse facultatea pe bază de pat şi alte pile de genul acesta, fiindcă n-avea nimic comun cu stomatologia. O dată încăput pe mîna ei, mi-am luat adio de la dinţii de sus! Ea încă nu auzise de anestezie, mînuia burghiurile şi bormaşinile alea ca un lăcătuş-mecanic, de-i penetra bietului elev maxilarul şi creierul pînă îi dădeau nenorocitului lacrimile, i se înroşea falca şi fugea urlînd. Nu mai vorbesc de cleştele pe care îl manevra la extracţii, săvîrşite tot pe viu, mai rău ca la abator. De atunci, de la vîrsta de 14 ani, am rămas cu o spaimă grozavă de scaunul dentistului. Cînd vedeţi o stomatoloagă frumoasă, fugiţi, rupeţi-o la sănătoasa, fiindcă eu m-am fript cu una care nu deosebea o măsea de un dinte şi un sfredel de un ştrudel, pe amîndouă era în stare să ţi le îndese pe gură cît ai fi clipit din ochi. Astăzi, au început să mă lase pînă şi dinţii care mai rămăseseră la locul lor, după trecerea uraganului „Mariana”. Am nişte improvizaţii de lucrări, cu viplă ieftină, care nu mai rezistă mult. Nu mai ştiu care poet britanic - Yeats sau Keats - închinase o poezie unei măsele. M-aş „magnetiza”, vorba lui Caragiale, dar n-am cu ce. Ce mult contează buna sau reaua dispoziţie pe care ţi-o creează un amănunt neimportant, la prima vedere! Omenirea a crezut, aproape 200 de ani, că Napoleon ţinea mîna dreaptă la încheietura mantalei, fiindcă aşa îi plăcea lui, să adopte o poză marţială - pînă ce un medic a avansat ideea, cu mult mai plauzibilă, că împăratul îşi apăsa palma deasupra stomacului pentru că îl încercau uneori mari dureri, ori bioenergia mîinilor e cunoscută din vechime. Iată şi o explicaţie psihanalitică a cruzimii cu care i-a ghilotinat Robespierre pe suveranii Franţei, Ludovic al XVI-lea şi Maria-Antoaneta: se zice că înainte cu vreo cîţiva ani de Revoluţie, suita regală trecea prin orăşelul de provincie în care vieţuia şi tînărul viitor revoluţionar, acesta a aşteptat-o la barieră, împreună cu toată suflarea tîrgului, ba chiar îşi pregătise şi un înflăcărat discurs de „Bun venit!”, dar suveranii n-au catadicsit să oprească, au poruncit vizitiilor să dea bice bidiviilor şi uite-aşa a fost rănit de moarte, în amorul propriu, acel mic monstru de orgoliu, care i-a ţinut minte! Iar arestarea perechii regale s-a petrecut, ce ciudat paradox, tot într-o caleaşcă - cei doi scăpaseră de toate controalele şi vămile, dar imprudenta fiică a Mariei Thereza a scos capul pe fereastră, cineva a recunoscut-o şi fandaxia a fost gata! Mi se mişcă dinţii. Şi, de la ei, o iau razna, prin istorie şi geografie, fiindcă un lucru e clar: mi s-a urît, n-am ce face, îmi construiesc singur jocuri savante cu unica avere pe care o am, cultura formată în vreo 30 de ani de carte neîntreruptă. Dar, vorba unei glume: şi la ce mi-a folosit? Periodic, viaţa mea înregistrează cîte un scurt-circuit. Fără să vreau, îi şochez pe oameni într-atît, încît parcă nu mai sînt eu însumi, parcă o forţă necunoscută mă guvernează să fac aşa, şi nu altfel, să spun adevăruri care scandalizează, cînd aş putea, foarte bine, să tac din gură, aşa cum tac atîtea miliarde de oameni pe pămînt. Mă consolez cu gîndul că marele predicator american Billy Graham consideră că Socrate şi Isus au fost condamnaţi la moarte tot pentru că şi-au şocat contemporanii peste limita de înţelegere şi rezistenţă a acestora.
Da, dar cine erau Ei şi cine sînt eu? Un pigmeu fără nici o valoare, un zero barat, un individ care repetă destinul tuturor acelora care, în primele luni de viaţă, au murit clinic, deci erau scoşi din Cartea Vieţii, dar o dată reveniţi în existenţă, printr-un miracol, au început să disloce, să-şi facă loc. Am murit eu clinic? Se pare că da, cel puţin aşa îmi spunea mama. Aveam vreo 6 luni cînd, din pricina lipsei de lapte (eram al 5-lea copil) mama îmi dăduse nişte lapte de la piaţă, care nu era prea bun, dar ce era bun în România acelui început de an, 1950? Aşa că am făcut o puternică infecţie stomacală, de-i zice toxicoză. În cîteva zile, bîldîbîc, am dat ochii peste cap. Mama, care şi-a iubit enorm copiii, s-a zbătut şi m-a dus la un spital, înfăşurat într-o batistă ceva mai mare. Vecinii din mahala îi spuneau: „Doamna Tudor, nu vezi că-i mort? Unde-1 mai duci, de ce te mai chinuieşti atîta?”. Poate că oricare altă femeie s-ar fi lăsat păgubaşă - dar nu mama, care era o creştină minunată şi nu putea accepta ideea ca o făptură căreia i-a dat viaţă să intre în mormînt înaintea ei. Aşa că a schimbat vreo 2-3 tramvaie şi m-a dus la un spital de copii. Acolo a găsit un medic bătrîn, foarte cumsecade. Avea şi o mulţime de studenţi lîngă el. Acesta m-a examinat cu atenţie. Şi-a dat seama că situaţia era disperată. Dar a încercat să facă imposibilul. (Între noi fie vorba, un medic care nu e pregătit, la orice oră din zi şi din noapte, să facă IMPOSIBILUL pentru bolnavii săi, şi-a greşit vocaţia, ar fi trebuit să se facă altceva, poate călău.) Au urmat cîteva zile şi nopţi de veghe îndîrjită: injecţii zdravene în burtă, linguriţe cu un lichid miraculos, fierbinte, pe care mama mi le dădea din oră în oră, fără a  închide un ochi, după care minunea cea mare, strigătul puternic al revenirii la viaţă! Dacă ar fi auzit acel strigăt şi ar fi avut o iluminare asupra destinului meu, cred că vreo cîţiva stalinişti ai epocii (Moses Rosen, Silviu Brucan, Valter Roman ş.a.) m-ar fi lichidat acolo, în pătuţul de spital, sufocîndu-mă cu perna, aşa cum a făcut Richard al III-lea cu nepoţii lui. Dar aşa ceva nu s-a întîmplat şi vedeţi ce năzdrăvănii fac! În primul rînd, din cauza aia am iubit-o pe mama atît de mult: fiindcă nu s-a dat bătută, s-a luptat cu moartea, ca o leoaică, şi a biruit-o. Şi cînd te gîndeşti că mai există femei care îşi îneacă pruncii în canale, ori îi strangulează, sau îi abandonează în zăpadă!
Nu ştiu cam cu ce anume se ocupa editorul Mircea Sîntimbreanu în anul de graţie 1950 - după o tinereţe zbuciumată, în care fusese bătăuş de profesie, participase la marile încăierări din anii ’45-’47, dintre comunişti şi ţărănişti, după care a devalizat casieria U.T.C.-ului, aşa după cum am citit într-un ziar, la Biblioteca Academiei. Dar ştiu cu ce se ocupă acum, după 40 de ani. Mai precis, în ziua de 6 martie a avut loc o şedinţă a Uniunii Scriitorilor, aşa după cum relatează revista „Contrapunct”. Ştiţi ce-a făcut Mircea Sîntimbreanu? M-a numit... ciumat! De ce, Nea Mircea, te ocupi de chestii de-astea? Păi nu-ţi dai seama că poţi ajunge erou al capodoperei lui Axel Munthe, „Cartea de la San Michele”, fiindcă ai jefuit ciumaţi? Au nu-ţi mai aduci aminte despre ce este vorba... Să-ţi împrospătez eu memoria. Pe la Crăciunul anului 1981 m-a rugat Eugen Barbu să-1 însoţesc la Editura Albatros. Dorea să serbeze, în mijlocul colectivului de acolo, apariţia romanului său „Săptămîna Nebunilor”. Eu fusesem primul cititor al manuscrisului, după care Jupînul i-a dat o copie lui Marian Popa. Atît eu, cît şi Marian, am ajuns (pe căi diferite) la aceeaşi concluzie: aveam de-a face cu o capodoperă, cu un roman de dragoste poematic, de-a dreptul unic în literatura română. Ce-i drept, atît eu, cît şi criticul am fost severi cu mentorul nostru, semnalîndu-i unele inadvertenţe, pierderi de personaje, pe drum, ceea ce i se poate întîmpla oricui la un asemenea travaliu epuizant. Patronul nu s-a supărat, de asta ne şi încredinţase textul, fiindcă aveam cîte un ochi mai proaspăt, mai obiectiv, din afară. Acolo, la editură, Marga dusese din vreme cîteva sticle de şampanie şi coniac. Cînd am ajuns noi, atmosfera era sărbătorească, şerpişorii aburilor de cafea se împleteau cu vălătucii fumului de Kent, pufăit de gazda noastră ca o Godzilă (are vreo 2,06 metri, ăsta nu-i sănătos). Eu, unul, eram răcit cobză, n-aveam chef de nimic. Avusesem şi proasta inspiraţie să încerc atunci nişte pantofi negri, de scai, foarte moi, care poate că erau buni toamna, dar pe zăpadă deveneau un fel de tenişi, ca dovadă că mă udasem pînă la fluierele picioarelor.
La sfîrşitul micii noastre agape, Mircea Sîntimbreanu a avut o pornire ciudată: pur şi simplu mi-a smuls căciula de nutrie din cap şi şi-a pus-o lui, tot în cap, fireşte.
Îţi place aşa mult, Nea Mircea? Poţi s-o păstrezi - i-am spus atunci, în glumă, fiind convins că şi el făcuse chestia respectivă tot în glumă. Numai că el nu glumea cu ceea ce credea că i se cuvine. Am plecat. Patronul era euforic, îşi savura succesul. Dăruise literaturii române o carte admirabilă, infirmîndu-1 pe Marian Popa, care îi tot reproşa (ca să-1 ambiţioneze, pesemne) că nu mai e în stare să scrie nimic valoros după „Princepele”. Totuşi, fusese, izvorul părea inepuizabil. Am luat-o agale, pe jos, pe mîna stîngă a şoselei care duce la Arcul de Triumf. Afară era un soare cu dinţi de aur, care, din fericire, nu încăpuseră pe mîna de măcelăreasă a frumoasei doctoriţe de la Sf.Sava. Scuturam, cu degetele, promoroaca ramurilor, aveam poftă de joacă. În răstimpuri, Nea Jean tot întorcea capul îndărăt. Am crezut că se uită după maşina galbenă a Margăi. Dar mă înşelam.
- Vadime, ăla nu mai vine, mă, cu căciula ta?
Deci, iată ce-1 frămînta pe Barbu! El, care era de o cinste şi de un cavalerism ireproşabil! Nu, Sîntimbreanu n-a venit. De atunci, din 1981, şi pînă acum, în 1990, cînd aştern aceste pagini de Jurnal, scriitorul care zice că face educaţie copiilor n-a venit să-mi dea căciula de blană înapoi. De altfel, mă aşteptam la asta, omul era un şperţar inimaginabil - cine nu se prezenta la el cu cartuşe de Kent, sticle de whisky, peşte şi alte delicatese, n-avea nici o şansă de publicare. Nu contest că a fost un foarte bun editor, cu un fler remarcabil la cărţile de valoare. Răzbunarea mea a fost indirectă, deşi nu mi-am propus aşa ceva: după numai 2 ani de la întîmplarea cu pricina, aveam să public tot la „Albatros” volumul de versuri „Saturnalii”. Ştiţi bine ce-a urmat. În ciuda faptului că eu mi-am asumat toată răspunderea, ca autor, directorul editurii tot a primit o sancţiune, mi se pare că i s-a tăiat din salariu, pe cîteva luni. Astăzi, posesorul căciulii mele mă vede la strîmtoare, ştie că sînt şomer şi vînat de toate lepădăturile, aşa că îmi mai răsuceşte şi el cuţitul în spate. De ce oi fi eu ciumat - iar ei, gaşca de la Uniunea Scriitorilor, o fi curată, luminată şi perfect sănătoasă, asta o poate lămuri numai un tratat ştiinţific cu privire la lichelismul balcanic. Dar, să merg mai departe. Continuă profanarea statuilor. Ungurii au lansat chiar o „întrecere udemeristă” pe tema: cine profanează mai multe monumente româneşti? Ziarele de azi scriu că la Sovata a fost demolat bustul lui Nicolae Bălcescu. Se mai spune că şi bustul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, de la Tg.Mureş, a suferit un atac incalificabil: o mînă de om nebun a desenat o zvastică (?!).
Se înteţesc atacurile şi provocările ungurilor din Transilvania. Într-o comună, ţiganii unguri au năvălit în Primărie, cu topoare şi cuţite, urlînd: „Moarte românilor!”. La Liceul Bolyai nu mică a fost surpriza elevilor români să vadă o lozincă scrisă, cu vopsea, pe pereţi, de către colegii lor unguri: „Marş afară!”. Pe Catedrala din Satu Mare a fost arborat steagul Ungariei. Sînt semne prevestitoare de furtună. Mă pomenesc atacat în presă de un individ de care n-am auzit în viaţa mea: Vladimir Tismăneanu. Ce scrie ăsta? În „Cuvîntul”, afirmă că printre scriitorii care au făcut foarte mult rău (?!) culturii române se numără Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor şi Adrian Păunescu. Dar cine e el, să ne judece pe noi? Precis că o fi vreun pandur neaoş, de pe lîngă Vladimireştii viteazului sluger: îl cheamă şi Vladimir, e şi de la Mînăstirea Tismana! A moştenit, pe lanţul filogenetic, o mică tăietură împrejur (circumcizie), dar tăietura asta provine de la foarfecă nemiloasă a cenzurii, desigur.
Războiul româno-român s-a mutat din stradă în presă. Arheologul Radu Popa îl înjură foarte urît pe acad. Ştefan Pascu, în revista „22”. La televizor, seara, fostul meu coleg de liceu, Sorin Stănescu (devenit şi Roşca între timp, nu înţeleg de ce), apare alături de liderii Sindicatului „Frăţia”. E clar că ăştia îl plătesc. Cei de la „Libertatea” l-au mirosit că e lichea, aşa că el şi-a luat catrafusele, zilele trecute, şi s-a mutat cu cortul la „România liberă”. Aşa după cum merge treaba, ne îndreptăm cu toţii către o fundătură, din care n-o să ieşim prea curînd. S-a acumulat o mare cantitate de ură - pînă la un punct explicabilă -, dar societatea românească nu-i pregătită să o sublimeze în altceva, să o deverseze, să o împiedice a crea premizele unui război civil. (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2399 / 24.02.2012

Prima reuniune a Comitetului Director al PRM în noul sediu central al formaţiunii

Comunicat de Presă

Vineri, 24 februarie a.c., începînd cu orele 14, la noul sediu central, din Str. Vasile Lascăr nr. 16, va avea loc Şedinţa Comitetului Director al PRM, consacrată strategiei care se impune pentru participarea la alegerile locale din iunie 2012. 

La orele 17, preşedintele PRM, dl. Corneliu Vadim Tudor, şi secretarul general, dl. Gh. Funar, vor susţine o Conferinţă de Presă.
Ne face plăcere să invităm reprezentanţii mass-media la Conferinţa de Presă.

BIROUL DE PRESĂ AL PRM
23 februarie 2012

Ziarul TRICOLORUL, nr 2399 / 24.02.2012

ÎN ROMÂNIA SÎNT GRAV ÎNCĂLCATE DREPTURILE OMULUI! (I)

În timpul Regimului Ceauşescu, în perioada 1965-1989, românii aflau de la posturile de radio „Europa liberă”, „Vocea Americii“, „BBC” şi „Radio France Internationale“ despre unele încălcări ale drepturilor omului în România. Pe aceeaşi temă au apărut unele exemplificări în rapoartele anuale ale Departamentului de Stat al SUA.
După prăbuşirea regimului comunist, şi-au încetat activitatea posturile de radio „Europa liberă“, „Vocea Americii“ şi emisiunile în limba română de la „BBC“, deoarece şi-au pierdut obiectul muncii. Stăpînii străini ai ţării noastre nu le-au mai permis să vorbească despre subminarea dirijată a economiei naţionale; jefuirea bogăţiilor naturale ale Poporului Român; Holocaustul împotriva românilor; corupţia generalizată; Statul de tip mafiot; reinstaurarea dictaturii; privatizările frauduloase; deromânizarea României.
Ca şi despre degradarea biologică a Poporului Român; otrăvirea populaţiei cu aditivi alimentari cancerigeni; fraudarea alegerilor; cultul minciunii; trădătorii de Neam şi Ţară; lichidarea a peste 5 milioane locuri de muncă; alogenii ajunşi în funcţiile de preşedinte al României, ai Senatului şi Camerei Deputaţilor, prim-miniştri, miniştri, conducători ai partidelor politice, parlamentari, şefi la S.R.I. şi S.I.E., în conducerea Băncii Naţionale etc. În perioada 1990-2011 şi la începutul anului 2012, în noul capitalism românesc şi în timpul „democraţiei originale“, instaurată prin mai mult de 1.100 de crime şi mii de răniţi cu autori necunoscuţi pînă azi şi bazată pe ascunderea adevărului, în locul oficinelor străine închise, au apărut mai multe organizaţii neguvernamentale (O.N.G.-uri) care să apere drepturile omului, precum şi instituţia Avocatul Poporului. Dintre O.N.G.-uri amintim: Liga Apărării Drepturilor Omului, Asociaţia Pro-Democraţia, Asociaţia Europeană a Implementării şi Apărării Drepturilor Omului. Activitatea O.N.G.-urilor în apărarea drepturilor omului în România este coordonată de o baghetă magică şi ele, de regulă, se aseamănă cu cometele, avînd traiectorii bizare. Cu toate că, zilnic, sînt grav încălcate drepturile omului în România, O.N.G.-urile respective sînt în şomaj tehnic, iar Avocatul Poporului, de regulă, nu se autosesizează. Totuşi, zilele trecute, Avocatul Poporului, domnul prof. univ. dr. Gheorghe Iancu, a declarat public, la Sfîntu Gheorghe, că în România este încălcat dreptul la informaţie şi această încălcare este cumplită. În acest domeniu, Avocatul Poporului are perfectă dreptate şi bănuiesc că se referă la cel puţin următoarele teme:
1) Adevărul despre Poporul Român. Pînă acum, Istoria Poporului Român a fost falsificată! Poporul Român este urmaş al Poporului Primordial, al geto-dacilor, Adevăratul Popor Ales de Bunul Dumnezeu, avînd o continuitate neîntreruptă de mai bine de 10.000 de ani în Grădina Maicii Domnului, în Dacia Edenică. Geto-dacii au fost cel mai numeros şi extins popor al Antichităţii. Diverşi „specialişti“ au susţinut că din doi bărbaţi, Decebal şi Traian, s-a născut Poporul Român. Pînă şi copiii de la grădiniţă ştiu că bărbaţii nu nasc copii.
2) Adevărul despre Limba Română. Poporul Român a moştenit limba geto-dacilor, care a fost Limba Primordială. Alfabetul geto-dacilor şi scrierile lor sînt cele mai vechi din lume. Limba geto-dacilor a fost limba de circulaţie în Imperiul Roman. Tăbliţele de aur (şi copiile lor pe plăci de plumb) găsite la Sinaia dovedesc că literele geţilor erau folosite cu mii de ani înaintea celor latine şi greceşti. De asemenea, scrierea sumeriană este ulterioară, cu 2.000 de ani, scrierii de la Tărtăria (datată 6.000 de ani î.Chr.), cea mai veche scriere din lume. Falsificatorii Istoriei Poporului Român şi a Limbii Române, precum şi cozile lor de topor autohtone (în special A.T. Laurian şi I. Massim) susţin că geto-dacii sînt singurul popor din lume unde mamele nu i-au învăţat pe copiii lor limba maternă, ci limba paternă, a mercenarilor din Imperiul Roman, care nu ştiau, nici ei, limba latină. Nici un om cu mintea întreagă nu poate crede că tinerele femei dace, numai în perioada 106-275 d.Chr., din teritoriul ocupat şi din Dacia liberă, şi-au lăsat acasă bărbaţiii şi copiii, plecînd la distanţe de zeci sau sute de kilometri, pe jos sau călare, pînă la castrele romane, pentru a fi însărcinate de mercenarii Imperiului Roman. Pînă cînd aceştia primeau bilete de voie sau permisie, tinerele dace îi aşteptau, probabil, în hoteluri sau pensiuni. După ce rămîneau însărcinate, femeile dace se întorceau acasă, unde împreună cu soţii lor şi cu bunicii, îi învăţau pe noii-născuţi limba paternă, a celor rămaşi în castrele romane, a mercenarilor, care nu ştiau limba latină, ei provenind din Grecia, Egipt, Galia şi alte ţări. Astfel susţin fasificatorii Istoriei Limbii Române că s-a născut limba Poporului Român. După aceşti falsificatori, rezultă că Poporul Român este un popor din flori. Au uitat să precizeze la care flori se referă. Aceiaşi falsficatori ai Istoriei Limbii Române susţin că în Geţia, sau Dacia, locuitorii din teritoriile neocupate (cca. 80%) de Imperiul Roman au renunţat de bună-voie la limba lor, la Limba Primordială, iar cei din zonele ocupate s-au lepădat de limba strămoşilor şi au trecut la limba latină. Cei mai mulţi dintre strămoşii românilor de azi ar fi învăţat o limbă străină fără translator. Pe Columna lui Traian, colorată în roşu, galben şi albastru, dezvelită în anul 113 d.Chr., la Roma, nu s-a găsit nici un translator între daci şi romani, ceea ce dovedeşte că romanii cunoşteau limba geto-dacilor sau au învăţat-o la cursuri intensive între anii 106-113 d.Chr. În insulele britanice, care au fost stăpînite de Imperiul Roman timp de mai mult de 500 de ani, nu a fost romanizată populaţia şi nici nu s-a învăţat limba latină. De ce în Dacia şi numai în Dacia lucrurile s-au petrecut altfel şi fără nici o logică ?
3) Adevărul despre cultura şi civilizaţia Poporului Român. Geto-dacii au dat omenirii cea mai veche cultură şi civilizaţie. În „Cartea Cărţilor“, autorul Robert Charroux susţine, cu numeroase dovezi, că civilizaţia dacilor este mama tuturor civilizaţiilor. El îi confirmă pe mulţi cercetători şi scriitori români şi străini, care se bazează pe descoperirile arheologice, pe cărţile din Antichitate şi pe tradiţiile noastre strămoşeşti, unice în lume.
4) Adevărul despre răspîndirea geto-dacilor în lume. Din Dacia Mare au roit strămoşii noştri, în jurul anilor 4000 î.Chr. şi 2000 î.Chr., în toată Europa, în Nordul Africii, în Orientul Apropiat, în India, China şi Japonia, precum şi în America de Nord şi America de Sud. Falsificatorii Istoriei Poporului Român trec sub tăcere faptul că majoritatea popoarelor din Europa susţin că se trag din geto-daci, care în istoria antică apar şi sub alte denumiri. Această realitate demolează teza falsă a lui A.T. Laurian şi a continuatorilor săi privind originea Poporului Român şi a Limbii Române. În „Cartea Cărţilor“ se demonstrează că nu evreul Cristofor Columb a fost descoperitorul Americii, deoarece înaintea lui au ajuns dacii, fenicienii, vikingii, islandezii, suedezii, norvegienii, portughezii, danezii şi francezii.
5) Adevărul despre religia Poporului Primordial, a Neamului Ales de Sîntu. Geto-dacii au primit de la Tatăl Ceresc o scriere sfîntă, „Cartea lui Enoh“, sau „Calea/Legea Adevărului şi Dreptăţii“, considerată cel mai vechi manuscris din lume, o apocrifă anterioară Bibliei. „Cartea lui Enoh“ şi alte scrieri sfinte formau, încă din Secolul V î.Chr., lucrarea sfîntă numită Biblia. În arhivele secrete ale Vaticanului există numeroase scrieri care confirmă adevărata Istorie şi religie a Poporului Român şi a omenirii. Faptul că ele sînt ascunse dovedeşte că Istoria şi religia geto-dacilor şi a omenirii au fost falsificate. Cu toate că s-au întîlnit cu papii de la Roma, preşedinţii alogeni ai României nu au cerut ca specialiştii români să aibă acces şi să facă cópii după cărţile din arhiva secretă a Vaticanului care se referă la Istoria şi religia Poporului Român. S-ar putea ca alogenul Mihai Răzvan Ungureanu, după ce s-a ocupat în teza de doctorat de Istoria poporului evreu, care L-a răstignit pe Isus Christos, pe Ili al geto-dacilor, acum ajuns prim-ministru al României, să fie preocupat şi de Istoria adevărată a Poporului Român, a Adevăratului Popor Ales de Bunul Dumnezeu. Se ştie că Istoria religiei geto-dacilor a fost falsificată şi mistificată, mai ales începînd cu anul 381 d.Chr., sub coordonarea episcopului Ambrosius Aurelius. În acel an a fost interzis creştinismul arimin în Imperiul Roman şi apoi, în anii 381-382 d.Chr., toate lăcaşele de cult arimine au fost distruse şi jefuite, în baza edictului împăratului Graţian. Geto-dacii aveau o religie monoteistă, pe care au răspîndit-o în întreaga lume. În Imperiul Roman, creştinismul arimin al strămoşilor noştri, sau religia lui Zamolxe, a fost religie oficială timp de 200 de ani (între 181-381 d.Chr.), în vremea numeroşilor împăraţi de origine geto-dacă. Religia crucii, născută şi dezvoltată în sînul neamului geto-dac, în Vatra Strămoşească, are o vechime de mai bine de 8.000 de ani, dovedită arheologic. Strabon a scris că în Istoria milenară a geto-dacilor „zelul religios a fost din toate timpurile trăsătura dominantă a acestui popor“.
6) Adevărul despre culorile drapelului naţional al României. Cei care s-au ocupat de falsificarea Istoriei şi religiei geto-dacilor şi a Poporului Român nu au uitat nici culorile de pe drapelul nostru naţional. După ce au susţinut neadevărul cu plecarea întregii populaţii din Dacia după retragerea aureliană şi apoi revenirea ei în Vatra Strămoşească, de undeva din Sudul Dunării, în Secolul al XII-lea, s-a lansat informaţia falsă cu privire la drapelul naţional, care ar fi apărut prima dată în timpul revoluţiilor române de la 1848. Adevărul istoric este cu totul altul. Culorile primordiale, roşu, galben şi albastru, le-au avut geto-dacii cu mii de ani î.Chr., atît pe steagul de luptă, cît şi pe uniformele din armată. Stindardul dacic avea capul de lup din aur, argint sau bronz, iar partea de pînză era colorată în roşu, galben şi albastru. După victoria împăratului Traian, în legiunile romane au intrat sute de mii de soldaţi geto-daci, care au dus cu ei cunoscutul lup dacic, adoptat ca drapel al mai multor mari unităţi militare romane. Pe tăbliţele de aur de la Sinaia scrie că uniforma militarilor daci era colorată astfel: cămaşă albastră, tunică roşie şi pantaloni galbeni. Geto-dacii, răspîndindu-se pe mai multe continente, au dus cu ei şi lupul dacic, care a devenit dragonul întregii lumi, fiind preluat ca simbol naţional în cîteva ţări. Adevărul este că pe drapelul României apar culorile albastru, galben şi roşu, care sînt moştenite de la geto-daci. Aceleaşi culori au fost preluate de la daci şi pe steagul Budapestei.
7) Adevărul despre Capitala Daciei sau Geţiei. Falsificatorii Istoriei Poporului Român susţin că Dacia a avut capitala la Sarmizegetusa Regia. Adevărul este că la Sarmizegetusa-Grădişte de Munte a fost centrul religios al dacilor. Academicianul Constantin Daicoviciu i-a adăugat Capitalei geto-dacilor cuvîntul Regia, căutînd astfel să blocheze aflarea adevărului în legătură cu Capitala politico-administrativă a geto-dacilor, care se află în altă parte. Pe tăbliţele de aur de la Sinaia este înscrisă numai Sarmizegetusa, fără Regia, adevăr pe care îl cunoaştea şi academicianul Daicoviciu. Adevărata Sarmizegetusa Regală se află la Haţeg-Subcetate şi a fost descoperită, în perioada interbelică, de către colonelul topograf Constantin Zagoriţ. Acesta a întocmit harta zidurilor cetăţii Sarmizegetusa, cu cele 6 porţi de acces, întinsă pe 374 pogoane. După această descoperire, au fost interzise săpăturile arheologice, cu scopul de a nu fi cunoscut adevărul despre Istoria geto-dacilor. Din iniţiativa profesorului Gligor Haşa, din Deva, se fac pregătiri pentru începerea în acest an a săpăturilor arheologice la Haţeg-Subcetate. În mod normal, Guvernul României ar trebui să manifeste un interes deosebit pentru deschiderea şantierului arheologic de la Haţeg-Subcetate şi să finanţeze lucrările.
8) Adevărul despre Tezaurul de la Sinaia. Strămoşii noştri geto-daci au scris Istoria lor pe plăci de aur, lăsîndu-ne moştenire mai multe tezaure. Unul dintre ele a fost descoperit în anul 1875, la Sinaia, şi este format din 514 table şi tăbliţe din aur. Pentru a nu fi cunoscută cronica getă apocrifă pe plăci de aur, s-a acreditat teza falsă că tezaurul a fost topit. În realitate, cea mai mare parte din acest tezaur a ajuns la Moscova, în 14 septembrie 1944, la cererea expresă a lui I.V. Stalin, conducătorul Uniunii Sovietice. Numeroase tăbliţe de aur au fost furate de regele Carol al II-lea şi apoi au ajuns la Vatican. O placă mare de aur se află la Muzeul de Istorie din Cairo şi cîteva tăbliţe de aur au ajuns în colecţii particulare. Tablele şi tăbliţele de aur de la Sinaia, inclusiv copiile lor pe plăci de plumb, conţin o cronică geto-dacă din Mileniul II î.Chr. şi pînă în anul 106 d.Chr. Pînă în urmă cu cîţiva ani, specialiştii români şi străini în domeniul Istoriei nu au manifestat nici un interes pentru citirea textelor de pe aceste table şi tăbliţe, precum şi pentru valorificarea informaţiilor. Unii susţin că nu au avut voie să se apropie de aceste documente inestimabile. Pe tăbliţa 2 de la Sinaia, turnată în timpul Marelui Preot Zamolxe, pe la anul 550 î.Chr., apare imaginea descriptivă a legendei naşterii lui Sarmis/Mitra. Mama lui, Mama Pămîntească, primeşte de la Moş Arimin un miel şi toiagul cu care să păstorească toate neamurile. Sarmis/Mitra este Fiul Omului, sau al Tatălui Ceresc. În mitologia geto-dacilor, oaia era considerată un animal sfînt şi binecuvîntat de Sîntu. Ca urmare, nu sînt întîmplătoare atacurile alogenilor şi semidocţilor la adresa baladei „Mioriţa“. Zamolxe i-a învăţat pe geto-daci despre nemurirea sufletului şi le-a scris legi drepte, Legile Belagine, sau Legile Frumoase.

Dr. GHEORGHE FUNAR,
Secretar general al PRM,
Preşedintele Filialei PRM Cluj

 Ziarul TRICOLORUL, nr 2399 / 24.02.2012

joi, 23 februarie 2012

Aseara pe Antena 1 la emisiunea "Un show pacatos" !

Emisiunea poate fi revazuta aici:


http://unshowpacatos.a1.ro/emisiune/Un-Show-Pacatos_4423.html



Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXIX)

15 MARTIE 1990. Politica devine, pe zi ce trece, mai murdară. E ca o bătălie navală, în care se folosesc toate armele permise şi nepermise, de la bombardamente aviatice pînă la mînuirea cuţitelor la abordaj, pentru tăierea scărilor şi a odgoanelor, pentru înţeparea bărcilor pneumatice şi înjunghierea adversarului, în lupta corp la corp. Uneori, se mai retează şi degete. Numai că, de cele mai multe ori, adversarul se dovedeşte a fi, în fond, un om cumsecade, care are şi el nişte părinţi bătrîni, cîţiva copii pe care îi divinizează, un cîine iubitor, pentru care el, stăpînul casei, e Dumnezeu pe pămînt. Mă gîndesc iar la sfîrşitul romanului „Pe frontul de Vest nimic nou”, de Erich Maria Remarque, cu tînărul acela care ucide un duşman, dar apoi regretă şi îl plînge. Sînt în stare să pun pariu, încă de pe acum, că prietenii de azi vor deveni mîine adversari şi invers. Nu sînt un ghicitor de profesie, dar aşa a fost în politică de cînd e lumea şi pămîntul, mai ales în cea românească. Pe Nicolae Iorga, de pildă, A.C. Cuza reuşea să-1 înnebunească, în Parlament, numai printr-un simplu joc al mîinilor, duse la cap, în chip de urechi de iepure. Ani de zile n-au ştiut deputaţii adunaţi în clădirea istorică din Dealul Mitropoliei ce anume îl putea înfuria în asemenea hal pe savant. Pînă la urmă, bătrînul A.C. Cuza a lămurit enigma: tatăl istoricului - avocat de profesie - era cartofor şi beţiv, patimi care l-au dus la nebunie, iar în timpul crizelor avea senzaţia că îi ţupăie iepuri prin cap. Altă dată, cam prin 1906, acelaşi Iorga - tînăr fiind, de 35 de ani - a fost culcat la pămînt de către colegul său de Universitate, profesorul Mihail Dragomirescu, cu o lovitură de pumn în bărbie: „Te-am învins politiceşte, te-am învins şi fiziceşte” - ar fi exclamat criticul, triumfal, punînd un picior pe pieptul, gîrbovit de tînăr, al genialului dascăl. Da, dar pe atunci nu exista Măria Sa, Dosarul! Între timp, datorită ştergerii Planetei noastre de către coada cometei roşii, în cinci colţuri, a stalinismului, a pătruns şi virusul ăsta în Omenire. Prin urmare şi la noi. Încă din zori, primesc telefon de la un cunoscut: „Ziarul condus de Al. Piru, «Dimineaţa», a pregătit dosare compromiţătoare la toţi ţărăniştii. Caii de bătaie sînt legionarii şi securiştii. Îl au la mînă pe Ion Puiu, fost legionar, dar se gîndesc şi la mai tinerii Liviu Petrina şi Pop Iftene, care, lucrînd la Ministerul de Externe, au fost securişti, ca mai toţi diplomaţii noştri, era aproape o regulă. Cică dosarele astea s-au strîns de către Mihai Fabian, fost corespondent Agerpres în America latină, dar la origine ofiţer de Securitate”. Aşa o fi? Îl cunosc bine pe Fabian, mi-a fost coleg la Agerpres după ce s-a întors din străinătate. Am avut relaţii cordiale cu el, fiindcă omul era (şi cred că mai este) extrem de civilizat, cu bun-simţ. Dar nu pot să nu zîmbesc - mi-am adus aminte de o întîmplare istorisită de Victor Stamate, căruia îi datorez enorm în formarea mea ca ziarist şi ca persoană publică. Iată ce mi-a povestit el (şi am toate motivele să-1 cred, pentru că a lucrat în America Latină, pe acelaşi post, înainte de Mihai Fabian, ca şi Valentin Păunescu): „În tinereţe, Fabian a păţit o chestie senzaţională. Avea ordin să intre, împreună cu un şef de-al lui, în locuinţa unui intelectual de marcă, aflat o perioadă în străinătate. Nu ştiu ce trebuiau ei să facă, dar îmi imaginez: ori să caute materiale compromiţătoare, ori să-i plaseze «tehnică» de ascultare. Toate au decurs conform planului, pînă în clipa în care musafirii nepoftiţi au auzit chei în broască şi, brusc, s-au pomenit cu femeia de serviciu a familiei respective, care se întorcea de la piaţă. Asta nu intrase în calcul După un schimb de priviri de cîteva secunde, femeia a început să ţipe după ajutor: «Săriţi, hoţii, hoţii!». În cîteva clipe, s-au adunat nişte vecini, a fost chemată şi Miliţia. Şi acum începe partea de senzaţie: fiindcă nu se puteau deconspira, cei doi ofiţeri au intrat în jocul ăsta, mărturisindu-şi ruşinaţi vina că da, sînt hoţi Şi în timp ce erau scoşi din imobilul respectiv, cu cătuşe la mîini, sub o ploaie de burduşeli şi huiduieli, cine crezi că trecea întîmplător pe acolo? Nimeni alta decît fosta dirigintă de la şcoală a lui Fabian L-a recunoscut imediat, s-a apropiat de el şi a început a-l ocărî: «Aha, Fabiane, vezi ce-ai păţit?! Eu am bănuit încă de-atunci că ai să ajungi un pungaş şi un spărgător, dădeai semne de mic fiindcă nu-ţi plăcea geografia (ori matematica, ori fizica, nu mai contează). Na, că acum ai ajuns unde meritai! Te pomeneşti că mai eşti şi recidivist, ai?!»”. Pînă la urmă, a venit un şef de-al celor doi şi, cu discreţia necesară, i-a scos din beciurile Miliţiei. Acum, Fabian, pus de Piru, strînge dosare. Cui? În primul rînd, foştilor lui colegi de Securitate. Totuşi, cu sau fără dosare, ziarul tot prost e, nu se poate citi. E Piru ziarist cum sînt eu... Piroman. Nu mai încape vorbă că sînt atacat şi eu în fiţuica asta bugetivoră.
Bătrînul gibon nu mă iartă. El are o gazetă, eu n-am. El mă înjură, eu nu pot să-i dau o replică, sînt ca un sac de box, încasez, încasez, şi înghit în sec, ce pot să fac? Dar şi cînd îmi voi rupe cătuşele!
E o dimineaţă frumoasă. Acesta e „idele lui Marte” (adică mijlocul, miezul), cînd a fost asasinat Iulius Cezar, în Senat. El, marele „Părinte al Patriei”, care era, vorba contemporanilor săi, „bărbat cu femeile şi femeie cu bărbaţii”. Groaznicul asasinat s-a petrecut în anul 44 înainte de naşterea lui Christos. An în care, ce coincidenţă, murea (tot asasinat, se pare), rivalul său de la Gurile Dunării, regele dac Burebista. E soare. Vrăbiile mă strigă, cu larmă mare, azi nu le-am presărat firimituri de pîine, păi ce facem aici, unde ne trezim? Miroase, mai mult ca oricînd, a rachiu, a ţuică şi a vin, de la fabrica din apropiere, din Strada Fagotului. E un miros pătrunzător, care îmi biciuieşte nările. Mie nu mi-a plăcut să beau dimineaţa, ori la prînz - asta am învăţat-o de la tata, care nu punea nici un strop de băutură înainte de asfinţitul soarelui. Şi am mai învăţat de la el să mă bărbieresc în fiecare zi, dacă nu din respect pentru alţii, măcar din respect faţă de mine însumi. Fără să vreau, jocurile fugare ale gîndului mă poartă pînă la răspunsul genial dat de Phidias acelora care l-au întrebat de ce mai finisează o statuie şi în partea din spate, fiindcă oricum intră într-o nişă a unui Templu şi nu se uită nimeni acolo: „Se uită zeii” - a zis sculptorul. Dar, de unde plecasem şi unde am ajuns! De aici, din balcon, văd cîteva sute de ţigani care ţin calea camioanelor cu vin şi băuturi spirtoase, le opresc şi fac tîrgul cu şoferii rapid, în plină stradă, chiar pe linia de tramvai. Deci, şoferii pornesc cu transporturile spre destinaţiile înscrise pe foaia de parcurs, dar, la nici 50 de metri, după colţ, „mărită” repede marfa. Nu-i greu de presupus ce vor scoate ţiganii dintr-un litru de trăscău, ce otrăvuri vor fabrica amestecînd tot felul de vopsele şi substanţe periculoase, între care am aflat că şi miniu de plumb. Cine-i mai poate opri? Dacă cel mai bun vecin al României a fost şi a rămas „Marea Neagră”, iată că avem şi un cal troian foarte primejdios, pe care l-aş numi „Mareea Neagră”, a ţiganilor, care trăiesc numai din furat. Într-o ţară în care au fost pulverizate structurile statale, totul e posibil. Cine să ia măsuri? F.S.N., care fură mai mult ca toţi? Ţiganii fură băutură, ca să-şi hrănească puradeii flămînzi şi jerpeliţi - dar cei care au pus mîna pe Putere fură vile, valută, aur, valori de Patrimoniu Naţional. La şedinţele de C.P.U.N, feseniştii vin cu limuzine Renault, că nu pot altfel, li se apleacă. Pe isteria asta antisocialistă, a fost demolată statuia lui Dobrogeanu-Gherea, din piaţeta situată pe Strada C.A. Rosetti. Ce sacrilegiu! Acest om a fost un idealist adevărat, a crezut în muncitori şi în dreptate socială. Da, mi se poate răspunde că era evreu (îl chema Solomon Katz), că în polemica purtată cu Titu Maiorescu n-a avut dreptate, că îşi deschisese o berărie ş.a.m.d. Toate astea n-au nici o valoare, omul era curat la suflet şi a reprezentat un ferment viu în epoca aceea, de la cumpăna veacurilor XIX şi XX. Cine o fi barbarul care se poate răfui cu o statuie? Friedrich Nietzsche are un text împotriva vandalilor care se răfuiesc cu monumentele: „În ce priveşte demolatorii de statui, iată ce am să-ţi zic de ei: nu e mai mare nebunie, decît să arunci sarea în mare, ori să răstorni în pulbere statui! Statuia şi mai dumnezeiască se va înălţa, şi mai seducătoare, din pricină că a îndurat suferinţă, şi-o să vă mulţumească ea însăşi, că aţi azvîrlit-o la pămînt, vouă, care sfărîmaţi statui!”. Aud că Partidul Social-Democrat a formulat un protest. Aş subscrie şi eu la el, bucuros, fiindcă actele de vandalism nu au ce căuta în România. Şi nici actele de terorism - au murit destui nevinovaţi pînă acum. Şi ar fi murit şi alţii, dacă atunci, în decembrie 1989, ar fi biruit pornirea sinistră a lui Nicolae Militaru şi Dumitru Mazilu, de a fi puşi la zid şi împuşcaţi cei 400 de membri ai Direcţiei a V-a a Securităţii, care au fost ţinuţi în detenţie 40 de zile. Ne-am băgat miniştrii, generalii şi ofiţerii în puşcărie - aşa că să nu ne mai mirăm că ungurii îşi fac de cap, ne merităm soarta. „Ajutaţi să oprim genocidul românesc împotriva maghiarilor!” Pe aceleaşi afişe, stă scris că Nadia Comăneci e... unguroaică şi mai pot fi văzute hărţi mistificate, reprezentînd „Ungaria istorică”. Oare cum au pătruns în România asemenea „arme albe”? Agitatorii minorităţilor se află în ofensivă, pe toate planurile. Reacţia românească nu întîrzie să se producă - deocamdată, cîteva răspunsuri ferme în ziarul „Cuvîntul liber maramureşean”. Astăzi, pe pagina I a „Revistei Cultului Mozaic”, Moses Rosen publică textul intitulat „Vadim îl caută pe... Ahaşveroş“, în care se laudă că el 1-a criticat pe Ceauşescu şi că eu l-am demascat (?!) pe el. Cumplită neruşinare! El intra de 20 de ori pe an la Ceauşescu! El mă reclama toată ziua şi obţinea interzicerea mea şi topirea volumului „Saturnalii”, în timp ce eu n-aveam nici o posibilitate să mă apăr. Nici atunci (în 1980 şi 1984), nici acum (în 1990). Acelaşi text infam e tradus în engleză, în pagina 10 a revistei cu pricina, pentru a se uşura încă de aici, din ţară, sarcina multiplicatorilor de profesie, care au pus mîna pe aproape toată presa occidentală. Aşa îşi creează evreii ţinte artificiale, pentru a-şi justifica plîngerile neîncetate. Într-un alt articol, apărut în urmă cu cîteva zile în „Adevărul”, sub titlul obraznic „Ce mai vreţi, domnilor antisemiţi?”, rabinul scrie, fără să-i paralizeze mîna aia ca o cange rapace: „Sub regimul lui Antonescu, circa 300.000 de evrei din Moldova, Basarabia, Bucovina, Transnistria au fost asasinaţi”, în timp ce „sub regimul lui Horthy au murit numai 150.000 din Nordul Ardealului”. Trebuie să fii nebun de legat să afirmi aşa ceva, falsificînd Istoria şi siluind memoria oamenilor! Deci, Mareşalul Antonescu, care i-a salvat pe evrei de la moarte, a fost un călău (după mintea cu ţepi a rabinului), iar Amiralul Horthy, care i-a predat lui Hitler şi Eichmann pe evrei, a fost cu mult mai civilizat! Pe cine a crescut Poporul Român la sîn! Ce şarpe! Oare de ce nu sînt toţi evreii ca delicatul poet Ion Trivale (care a murit în primul război mondial), ca Isac Peltz, ca Dobrogeanu-Gherea, ca Edgar Papu, ca Nicu Steinhardt, ca Richard Wurmbrand?! E de studiat traseul creştinării unor evrei, al împăcării lor cu Isus Christos - roadele sînt minunate.
Seara, iar dă năvală în casa mea, prin sticla micului ecran, Gabriel Liiceanu. Geaba a zis el că apariţiile la Televiziune îi creează o stare de disconfort (probabil că îl strică la stomac). Disconfortul nu-i al lui (care e un crocodil leşinat după publicitate), disconfortul e al nostru. Acum, el fumează tacticos şi bea cafea, de parcă Televiziunea Naţională a ajuns o tavernă. Ştiu că pînă şi în lucrările despre Noica, acest ţigănuş agresiv a fost acuzat de megalomanie. Dacă el e filozof, atunci Hegel ce-a mai fost? „Filozofia trebuie să iasă din arenă şi să folosească Televiziunea” - zice el în seara asta, imitîndu-1 pe André Gluksmann. Pe urmă, după alte cîteva sorbituri zgomotoase din halba cu cafea, prinzînd aripi noi, înaripatul se lansează în cugetări pe care le-ar vrea apodictice: „Există o comunitate de vederi”. „O comuniune”, îl corectează, discret, Stelian Tănase, aflat lîngă el. Deşi G.D.S-ul ăsta zice că nu face politică, bag seamă că vrea să dubleze Puterea. Ni se spune că „un grup de jurişti elaborează principiile unei Constituţii alternative”.
Noaptea, la ora bufniţelor, iar se transmite o şedinţă a C.P.U.N.-ului. Distracţia e mare, fiindcă după anchilozarea dovedită de M.A.N., ceea ce vedem acum freamătă de viaţă. Numai că unii parcă au mîncărime la limbă. Nu e şi cazul lui Marius Cîrciumaru, din Pucioasa, care acum se dă „rănit”, se ştie cu musca pe căciulă - zilele trecute, un ziar 1-a făcut pulbere, publicînd dovezile unor matrapazlîcuri de-ale lui. Da, dar are el partid?! Da, dar a pus el mîna pe vila lui Dinu Săraru, de pe Strada Dr. Obedenaru, colţ cu Strada Carol Davila? Acum, văd că a apărut şi Partidul Liber Schimbist, al cărui patron declarat e Caragiale. Mă uit, încerc să înţeleg, mă frec la ochi pînă îmi clipocesc pleoapele şi mintea mea lucrează: fac o comparaţie între epocalul discurs rostit de Nicolae Iorga, sub aceeaşi cupolă, în anul 1916, imediat după intrarea României în război (multiplicat şi împărţit soldaţilor în tranşee, din ordinul primului-ministru Ionel Brătianu) - şi frazele găunoase de azi, rostite cu emfază şi cu aerul ameninţător că ei, vagabonzii, au pus mîna acum pe Putere şi că nu o vor mai lăsa cel puţin pînă în anul 2000. Vai de capul nostru! Am întemniţat şi am umilit floarea Serviciilor Secrete româneşti, pentru un popă unguresc, iar acum ne mai dă mîna să ne mirăm că ungurii cer Ardealul! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2398 / 23.02.2012

A încetat din viaţă fostul senator Carol Dina, vicepreşedinte al PRM


Comunicat de Presă

În dimineaţa zilei de 22 februarie a.c., a încetat din viaţă, după o lungă şi grea suferinţă, Carol Dina, fost senator PRM. Carol Dina s-a născut la 25 octombrie 1937, la Bucureşti. A fost inginer de profesie, director al marilor uzine bucureştene „23 August" şi „Timpuri Noi", consilier al întîiului preşedinte al României, Nicolae Ceauşescu, prim-secretar al Comitetului Judeţean de Partid Galaţi. A fost membru supleant al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR - şi niciodată nu şi-a ascuns, sau falsificat biografia. Carol Dina lasă în urma sa realizări de prestigiu ale economiei româneşti, fiind cunoscut şi apreciat ca un bun specialist, ca un om care şi-a dedicat întreaga viaţă binelui Poporului Român.
După decembrie 1989, Carol Dina s-a alăturat generoasei familii a Partidului România Mare, remarcîndu-se prin analizele sale documentate asupra evoluţiilor negative din societatea românească, în plan economic, social şi moral. Ca vicepreşedinte al PRM, el a avut o contribuţie însemnată la elaborarea doctrinei economice a partidului. A fost senator în legislaturile 2000-2004 şi 2004-2008, preşedinte al Comisiei de Privatizare a Camerei Superioare a Parlamentului - calitate din care s-a opus, cu fermitate, jefuirii Patrimoniului Naţional. Era un patriot adevărat, iar cel mai mare regret al lui a fost acela de a vedea că România se prăbuşeşte pe zi ce trece, lipsită de speranţă şi de viitor.
Slujba funerară va avea loc vineri, 24 februarie, orele 12, la Biserica Precupeţii Vechi, din Cartierul Dorobanţi, iar înmormîntarea se va desfăşura la Cimitirul Bellu Militar. La trecerea în eternitate a lui Carol Dina, Partidul România Mare îşi exprimă regretul profund pentru această mare şi dureroasă pierdere şi este alături de familia îndoliată - de soţia sa, Gabriela, de fiii Valentin şi Mircea, de nepoţelele Mara şi Ilinca, de toţi cei apropiaţi. Dumnezeu să-l odihnească în pace.

BIROUL DE PRESĂ AL PARTIDULUI ROMÂNIA MARE
22 februarie 2012

marți, 21 februarie 2012

Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte (LXVIII)


14 MARTIE 1990. Fac rost de „România liberă”. Aventurile lui Vîţă mă pasionează, pentru mine au devenit un fel de Ţîţă de Mîţă. Băiatul e un soi de actor sau regizor, trădează un cabotinism considerabil. El afirmă că maică-sa e unguroaică şi taică-său e român, aşa că, după mintea lui, în Ardeal există „o naţiune mixtă româno-maghiară”. E clar, voi deveni vîţofob! Şi presa de azi e plină ochi de isteria anticomunistă. Se vede că e pompată din exterior, fiindcă altfel nu se explică atîta ură, atîta perseverenţă în condamnarea la dispariţie a tot ce a intrat în tangenţă cu comunismul. Comanda asta vine, în principal, din S.U.A., de la generaţia aia de politicieni, afacerişti şi agitatori de prin anii ’50, cea mai încordată perioadă a Războiului Rece. Şi totuşi, în S.U.A. nu s-a desfiinţat Partidul Comunist, el funcţionează perfect legal, deşi a provocat destule nenorociri - mă refer, în primul rînd, la Alger Hiss, unul dintre consilierii cei mai importanţi ai preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, care a tras sforile la vînzarea de la Yalta, în februarie 1945 (ulterior s-a dovedit că şi el, şi soţia lui erau membri ai Partidului Comunist şi oameni fideli Moscovei) şi mă mai refer la soţii Rosenberg, evreii americani care au vîndut ruşilor secretul bombei atomice. Oricum, la ora la care scriu, Planeta pîrîie din toate încheieturile. Va trebui să ne învăţăm să trăim şi în asemenea condiţii: de teroare, de ameninţări, de caractere hidoase.
Noaptea, Televiziunea transmite o nouă şedinţă a C.P.U.N., în care Dumitru Mazilu îşi face o revenire pe cît de spectaculoasă, pe atît de penibilă - se acuză şi se pune la zid, reciproc, cu toate leprele. Aflu că Mircea Dinescu are peste 400.000 de lei datorii la Uniunea Scriitorilor, dar nici că-i pasă! Cineva îmi spune că acelaşi saltimbanc din Slobozia s-a mutat într-o vilă uriaşă, din Şoseaua Aviatorilor, colţ cu Strada Brîncuţei, cu vreo 15 camere şi piscină. Unii zic că a fost a lui Vasile Bărbulescu (cumnatul lui Ceauşescu), alţii afirmă că era a lui Pacepa. Îmi telefonează fostul mare handbalist Dan Marin, cel care fusese adus la TVR, cu faţa tumefiată şi plină de sînge, în seara zilei de 22 decembrie 1989, şi prezentat ca terorist. Eroarea era totală, dar era omul să fie linşat? Astăzi, fostul campion mondial a revenit la locul lui de muncă. Îmi spune că „visul tuturor este ca Eugen Barbu, Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu şi Ion Lăncrănjan să scoată o gazetă, care îi va potoli pe mulţi”. Noaptea petrec două ore la telefon cu Toma Michinici. Acesta îmi relatează, cu lux de amănunte, ţigănia de la „Săptămîna”. A fost scoasă pînă şi semnătura lui Soby Cseh, pe motiv că ar fi fost... ţuţărul meu! Capul răutăţilor este aceeaşi femeie cu trăsături masculine, Ileana Lucaciu, căreia numai bine i-am făcut în viaţă - ca dovadă că ea a trecut pragul casei mele de vreo 20 de ori, în vreme ce eu habar n-aveam unde locuieşte. Dar nici cu „strămoşul caprei” nu-mi e ruşine! Cine e „strămoşul caprei”? Nimeni alta decît dactilografa lui Barbu, Raluca Călinescu, care nu mă poate ierta pentru porecla asta, desigur, dar şi pentru că nu i-am permis să-1 isterizeze pe Patron cu nebuniile ei - o dată, de pildă, i-a azvîrlit filatelistului Andy Constantinescu, de la etajul 4, cîteva sute de pagini ale manuscrisului unui volum, ploua cu „manifeste”, nu alta, cu „Cap de Bour”, „Garda de Fier” şi alte repere din istoria timbrelor româneşti. Ei bine, zilele trecute, această făptură bătută de Dumnezeu, cu care nici liftul nu pleca (avea 31 de kile, o dată am plănuit cu Dan Mutaşcu să-i aruncăm în ascensor şi maşina de scris, ca s-o ia din loc!) - m-a făcut, într-o şedinţă de redacţie, fascist şi legionar! Aşa i-a auzit pe alţii, aşa zice şi ea! Pentru ce canalii mi-am riscat eu viaţa, în seara lui 22 decembrie, să le duc cu maşina acasă, prin ploaia de gloanţe de la Sala Palatului! (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2397 / 22.02.2012

BĂ, DILIULE! (3) Cronică-pamflet la maculatura „Degetul pe rană şi alte dezintoxicări antipolitice”, de Cristian Bădiliţă (Editura Vremea)


Poate că unii se vor întreba de ce mă cobor eu la nivelul unui diletant, care se screme să-şi facă loc, cu coatele şi cu dinţii, în cultura română. Există cazuri destule: mici pigmei veleitari, care au făcut o facultate, s-au blindat cu tot felul de diplome şi patalamale, iar dacă au mai prins, din zbor, şi „ciozvîrta” unei burse în străinătate, nu te mai înţelegi cu ei! Un instinct animalic îi face să se pripăşească pe lîngă vreo persoană publică, sau gaşcă, după principiul „oaia răzleaţă o înhaţă lupul”. Tare mi-e teamă că după noi – cei care am făcut şcoală solidă, dublată de o educaţie profundă, în cultul valorilor creştine şi naţionale – vine o generaţie de handicapaţi. Aş vrea să nu fie aşa, dar toate semnalele existente mă fac să fiu foarte, foarte îngrijorat. Uitaţi-vă la ce se închină aceşti tineri, cum vorbesc, cum se manifestă. Desigur, se poate spune că un specimen ca acest Bădiliţă are o altă „grupă de sînge”, citeşte cărţi, mai intră într-un muzeu etc. Perfect adevărat. Dar tot parazitar este. Care e rodul muncii sale? Astfel de broşurele veninoase?
Cui folosesc asemenea tipărituri, mai ales că sînt scrise îngrozitor de prost, agramat, delirant? E foarte posibil ca numitul Bădiliţă să fi învăţat greaca veche, din care pretinde că traduce Biblia (cu ifosele de rigoare, adică n-a mai tradus-o nimeni, pînă la el, atît de bine). Ceea ce nu înţelege individul (de fapt, nu poate să înţeleagă, fiindcă el e croit strîmb, de la natură) este iubirea care se degajă din Cartea Sfîntă. Mai cu seamă din Noul Testament. Nu poţi pretinde că eşti un „creştin anarhist” – aşa ceva e o aberaţie. Creştinul e creştin – nici anarhist, nici corporatist, nici socialist, nici liberal etc. Creştinul, dacă e creştin, nu poate fi altfel decît a fost fondatorul acestei religii, Isus Christos. Mai are rost să spun că Mîntuitorul n-a fost, cîtuşi de puţin, anarhist? În fond, anarhiştii, din punctul de vedere al sensului strict al celor două cuvinte componente (an-archos, în greacă), sînt nişte oameni care nu recunosc nici o putere. Ori creştinii recunosc puterea lui Dumnezeu. Mai mult decît atît, dar să ne amintim cuvintele lui Isus, cînd a privit efigia monedei aduse de Filip (probabil, pe ea se afla chipul împăratului de atunci, Tiberiu): „Daţi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi Cezarului ce este al Cezarului”. Acest Bădiliţă extrage din lecturile sale ce e mai rău. Adică ce se calchiază mai bine pe un fond maladiv, ciudos, pizmaş. În mintea lui strîmtă, oamenii sînt „maţe de lut în suflet de carne” (pg. 9) – o formulare sinistră, care arată cam ce orizont are acest complexat. El împarte pumni, picioare şi scuipaţi în toate direcţiile, circular, ca la Zidul Morţii, 360 de grade. În afara acelora de la care a obţinut vreun sugiuc (Andrei Pleşu, Cornel Mihai Ionescu ş.a.) – toţi sînt bălăcăriţi, de la înălţimea unei suficienţe care nu se justifică prin nimic. Rînd pe rînd, sau de-a valma, sînt spurcaţi Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Adrian Păunescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Răzvan Theodorescu, Eugen Simion, Patriarhul Teoctist ş.a. Brusc, faţa chinuită şi mototolită i se luminează, atunci cînd vine vorba de cuplul comic-fantezist Monica Lovinescu – Virgil Ierunca, de Andrei Pleşu, Radu Ioanid şi un oarecare Ică-junior (?!), pe care îl înalţă la rang de Shakespeare! Cine-i ăsta? Dar cine a fost ta-su, Ică-senior? Mister! Priviţi cum se topeşte de plăcere, ca o îngheţată pe băţ, cel care îi înjură pe genialii Eugen Barbu şi Fănuş Neagu, însă încearcă să-l impună pe acest Sulică Spătarul: „Dar, autorul din România actuală pe care-l citesc pătimaş şi asiduu, şi din motive «profesionale», se numeşte Ioan I. Ică jr... De fapt, îi citesc... editura, pentru că Ică jr. n-a publicat încă nici o carte de autor, consacrîndu-se unui proiect teologic şi cărturăresc transpersonal” (pg. 29). Aha, am crezut că e transsexual... Obsesia pentru acest neica-nimeni, cu nume comic de clovn de la circ (Siminică), adică Ică jr., revine mai la vale: „De cîte ori particip la congrese de patristică italiene, atunci cînd vine vorba de «teologia românească», scot inevitabil două nume din bandulieră: Ică jr. şi Baconsky. Sînt singurii pe care lumea îi cunoaşte şi-i preţuieşte acolo necondiţionat” (pg. 90). Din păcate, el însuşi, Bădiliţă, nu-l mai cunoaşte şi nu-l mai preţuieşte pe Baconschi, pe care îl face la altă pagină „un carierist de lux, ocupînd posturi bine plătite şi sus-puse”. Treptat, lui Bădiliţă i se pune şi mai rău pata pe ochi, umplîndu-l pe Baconschi de bale: „are arivismul maidanez (dar cu morgă de doberman) în sînge”, fiind „Infatuat şi semidoct” (pg. 160). La fel de brusc, se (cur) suceşte şi împotriva Monstrului cu Barbă, care nu a binevoit să îl coopteze şi pe el în Institutul de studii religioase: „După ce eu însumi i-am trimis lui Andrei Pleşu, acum şase ani, soluţia unui asemenea Institut”. Ca să vezi cîtă ingratitudine! „Cine credeţi că a fost numit director? «Istoricul religiilor» A. Pleşu (sic!). Rămîi visător în faţa unor astfel de situaţii şi te întrebi dacă bunul simţ va avea vreodată şi cetăţenie română (notă martie 2011).” E clar cum funcţionează mecanismul primitiv al acestui căpiat: laudă ce laudă, linge ce linge – după care, dacă nu primeşte „ciozvîrta”, fandacsia-i gata, pac, la „Războiul”! Cum se numeşte un astfel de comportament? Isterie! Exact ce le reproşa (el, Mucea Flaimucea) românilor: „individualismul prost, isteric îmi pare a-i caracteriza pe români” (pg. 199). Aşa ceva iese din mintea beznicioasă a unui mucos din judeţul Botoşani, care vine la Bucureşti şi bea la cîrciuma „Pufoaica ruptă”, practicînd „semimasturbarea” (după o expresie care îi place nespus). (Va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

Ziarul TRICOLORUL, nr 2397 / 22.02.2012

ADEVĂRATA MIZĂ A IMAGINILOR CU EMIL BOC DEZBRĂCAT

Nu există nici un dubiu că, din nefericire, tabloidele au vînzările cele mai mari şi, în consecinţă, şi emisiunile de televiziune, dependente de publicitatea fără de care n-ar exista, s-au văzut „obligate“ să-şi asigure aşa-zisul rating vînzînd publicului scandaluri, mahala, violenţă şi sex. Mai ales sex şi părţile intime ale vedetelor de mucava (de altfel, nişte prostituate în goană după clienţi), fotografiate şi filmate din toate unghiurile posibile şi imposibile. După acest model, politicienii noştri se expun, de multă vreme, dacă nu în pielea goală, cel puţin în ipostaze ridicole sau „nonconformiste“, menite să stîrnească, pe drept sau pe nedrept, comentarii pro şi contra, în ideea că şi publicitatea negativă tot publicitate este, iar sistemul de vot uninominal încurajează goana după notorietate cu orice preţ. Parcă şi fata cea mică a preşedintelui spunea ceva de genul că notorietatea este esenţială pentru cine vrea să intre în politică.
Şi uite cum ne-am pricopsit cu politicieni care, uitînd de costum, cravată sau mult-hulitul papion din anii ’90, s-au trezit dînd cu mopul, la coasă, la lopată, cîntînd de mama focului pe la chermeze de partid, călărind, în slip, urcîndu-se pe ski-jet-uri nervoase sau ţopăind ca Michael Jackson, frizînd penibilul. În lipsă de subiecte, mass-media atîta aşteapta, comentînd prestaţiile dumnealor, făcîndu-le, din cîte s-a văzut, imense servicii, pentru că românul milos, dar şi cu simţul umorului, ia, de multe ori, partea victimei sau a celui care se dă mai „popular“, mai „de-al nostru“, fără să pară deranjat că preşedintele ţării consumă alcool şi se urcă la volan sau altoieşte vreun copil „obraznic“ cu dosul palmei. În fond, cîţi români nu se comportă la fel? Ar merita făcut un sondaj de opinie, nemăsluit, şi atunci, cu siguranţă, am avea motive de îngrijorare, dar ne-am şi explica o serie întreagă de lucruri. A apărut o adevărată avalanşă de comentarii pe marginea filmuleţului cu Emil Boc la vestiar: ba că îl victimizează în mod voit, ba că zilele lui în fruntea PDL îi sînt numărate, ba că e o conspiraţie a inamicilor politici, ba că, iată, e un mascul feroce care trage de fiare, ba că în felul acesta devine mai simpatic românilor, care văd că şi oamenii politici au, vorba-aceea, pe unde să-şi facă nevoile, ca şi ei. Dar, nici nu dorim să dăm apă la moară celor care justifică popularizarea filmuleţului respectiv sub scuza, deloc credibilă, că s-a dorit să se arate că dacă protecţia premierului poate fi compromisă oricînd şi de oricine, atunci acest lucru se poate întîmpla oricui. Taman în ţara în care rufele nu se spală în public, ci se expun direct, murdare şi folosite! Ipocrizie dusă la maximum. Ceea ce ne nelinişteşte este cu totul altceva. Cine a realizat filmul? Cum a avut acces în apropierea premierului într-un moment intim? Cine l-a propus spre difuzare şi, surpriză, cum se face că unul dintre tabloidele cele mai indigeste a „refuzat“ popularizarea lui, într-un acces brusc de „deontologie“? Şi, mai ales, cui foloseşte toată această ispravă? Noi credem că astfel de imagini, cu politicieni, femei şi bărbaţi, mult mai şocante, demne de genul XXX, există deja, în multe exemplare şi în multe seifuri, în scopuri de şantaj. Micul scandal al micului Boc este un mesaj trimis de fapt celorlalţi, se ştiu ei (ştim şi noi) care! Aşa că să ne pregătim sufleteşte, pentru că urmează să vedem multe astfel de „filmuleţe“. Doar sîntem în plină campanie electorală, chiar dacă nu a început oficial. Iar lupta va fi pe viaţă şi pe moarte. În România, mai sînt încă multe de furat...
RUXANDRA LUNGU,
Preşedinta Organizaţiei de Femei România Mare
Ziarul TRICOLORUL, nr 2397 / 22.02.2012